Gérard de Nerval, ,,omul vulcan”

 Autor, Lucia PASCARIU

Se ştie despre Gérard de Nerval că adora să se învăluie într-o aură de mister, că «il voltigeait au-dessus de la réalité, soutenu par son rêve»¹; culoarea tenului era o combinaţie delicată de alb şi roz, iar ochii gri îi erau însufleţiţi de un spirit viu a cărui sclipire se strecura printre versurile nepământeşti ale sonetelor sale; părul său blond era asemenea unui ,,fum de aur”, iar fruntea sa ascundea nenumarate idei despre teologie, filozofie sau estetică, ,,tant de connaissances et de systèmes s’y logèrent”². Putem observa că în acest portret, Nerval reuneşte toate caracteristicile pe care le-a conferit ,,ficelor şi fiilor focului”: se învăluie în mister precum Adoniram, a cărui origine ne este dezvăluită abia către finalul legendei; spiritul său este constant frământat de o multitudine de idei şi gânduri, aşa cum se întâmplă şi cu sculptorul lui Soliman, al cărui creier clocotea ,,precum un furnal”. Tenul său roziu aminteşte de prospeţimea Sylviei, ,,petite fille du hameau voisin, si vive et si fraîche avec ses yeux noirs”³, iar pletele sale imitând unduirea unui fum auriu ne duc cu gândul la imaginea Adrianei, purtând două crenguţe de laur a căror frunze ,,éclataient sur ses cheveux blonds aux rayons pâles de la lune”.⁴

Gérard însuşi se consideră un fiu al focului, şi, în consecinţă, personajele sale se conturează în flăcările acestui element primordial, ce se ascunde în trăsăturile exterioare, ca şi în personalitatea lor. Dar, această flacără nervaliană are capacitatea de a da naştere la alte flăcări, aşa cum reiese din aventura napolitană în nuvela Octavie. Criticul francez Jean-Pierre Richard ne avertizează că dacă Vezuviul ar erupe, ar fi pentru că ,,Gérard l’a «touché d’un pied agile»: lui-même homme du feu, il suffit d’effleurer la montagne de feu pour causer son embrassement”⁵. Înţelegem astfel perspectiva geniului nervalian: din punct de vedere intelectual, sentimental şi spiritual, Gérard se visează el însuşi ca fiind omul-vulcan: flăcările devin imagini ce-l ard, iar eliberarea vine din aşezarea imaginilor într-un discurs narativ. Acest foc ce-l mistuie nu este altceva decât geniul său inegalabil. Gérard era copilul minune devenit adultul minune ce nu putea sta o clipă locului, iar dacă este să credem ceea ce afirma bunul său prieten, Teophile Gautier, se pare că Gérard nu dispunea nici macăr de timp, el nu avea niciodată timp de pierdut, deoarce era mereu într-o căutare permanentă: fie în Europa sau în Orient, în realitate sau în vis, Gérard o căuta pe misterioasa Aurelia, asociată de scriitor atât cu zeiţa Isis, cât şi cu mama sa, pe care nici nu apucă să o cunoască.

Modulaţiile sufletului său sunt asemeni mişcarilor focului, mereu neliniştite, mereu îndreptându-se către înaltul cerului, ca şi când flacăra nervaliană ar vrea să atingă şi să se contopească cu flacăra propriei stele, sau chiar cu flacara propriului destin, reprezentată de Aurelia. Ross Chambers afirma despre Gérard de Nerval că ,,paraît avoir vécu toute sa vie en proie à un besoin compulsif de mouvement: il ne savait, il ne pouvait se fixer”⁶. Acelaşi lucru, dar folosind alte cuvinte, îl mărturiseşte şi Théophile Gautier, care scria: ,,comme les hirondelles, […], il entrait, faisait deux ou trois tours, trouvait tout bien et tout charmant, et s’envolait pour continuer son rêve dans la rue”⁷.

Este interesant faptul că, în visele sale, obiectele par să iradieze propriul foc, propria lumină, părând a avea autonomia unei stele. Ca un adevărat fiu al focului, Nerval se simte atras de ceea ce numim modulaţie a focului: soarele, vulcanul, focul propriu-zis, stelele, culorile roşu, galben sau auriu. Nerval călătoreşte în Orient, ţară a focului, a soarelui, iar legendele pe care ni le prezintă sunt toate legate de cultului focului. Mai mult, idealul său de frumuseţe feminină este reprezentat de femeia cu părul blond sau roşcat (precum actriţa Jenny Colon), simte o dorinţă puternică de a fi în preajma vulcanilor, şi, în consecinţă, călătoreşte în Italia, la Napoli. Un exemplu în acest sens îl poate constitui povestirea Octavie: în momentul în care Vezuviul erupe, Gerard se pierde pe straduţele oraşului, îndreptându-se spre munţi, tocmai pentru a contempla fără frică Vezuviul, acoperit de o cupolă de fum (,,contempler sans terreur le Vésuve couvert encore d’une coupole de fumée”⁸).

Trebuie să subliniem faptul că, deşi Nerval îşi petrecea majoritatea timpului într-o stare de reverie poetică, el nu se simţea destul de puternic pentru a-şi întreţine viu focul spiritului său: el are nevoie de căldura, de focul celorlalţi. Frica constantă a acestui scriitor inegalabil a fost să nu i se stingă acea flacără care-i înlesnea visarea. El vede în frig, în îngheţ, în zăpadă, simboluri ale neantului şi aşa cum mărturiseşte Jean-Pierre Richard, sinuciderea sa, într-o friguroasă noapte de ianuarie se înscrie în mod tragic în logica viselor sale; în acea noapte crezu probabil că flacăra i se stinse (,,on ne se peut s’empêcher de penser que son suicide par une glaciale nuit de janvier s’inscrit tragiquement dans la logique de ses rêves. Cette nuit-là il dut croire sa flamme morte”⁹). Pentru Nerval, iubirea şi apropierea umană sunt esenţiale aprinderii şi întreţinerii propriei flăcări. Cu ajutorul lui Théophile Gautier şi a lui Jenny Colon, el crede a fi descoperit oameni capabili să-l ajute să-şi aprindă şi să-şi menţină viu focul interior. Pentru el, bucuria de a iubi este asemănătoare unei erupţii vulcanice ce determină strălucirea tuturor facultăţilor umane (,,qui fait éclater toutes les facultés humaines”). Gérard a ştiut să iubească, însă cea care ar fi trebuit să-l ajute să-şi reaprindă flacăra nu a fost capabilă să-l iubească îndeajuns, şi drept consecinţă, puţin câte puţin, focul vulcanului s-a strins.

 Note:

¹ Théophile Gautier, L’Histoire du Romantisme, L’Harmattan, Paris, 1993, p.115.

² Idem.

³ Gérard de Nerval, Les Filles du Feu, éd. Prietenii cartii, Bucuresti, 1995, p.122.

⁴ Gérard de Nerval, op.cit., p.123.

⁵ Jean-Pierre Richard, Poésie et Profondeur, éd. Seuil, Poitiers, 1955., p.35.

⁶ Ross Chambers, Gérard de Nerval et La poétique du Voyage, éd. José Corti, Paris, 1969, p.13.

⁷ Cité par Ross Chambers dans Gérard de Nerval et la Poétique du Voyage, p.13.