Autor: Ion N. Oprea
Primit pentru publicare: 4 dec.2014.

Publicat: 5 dec.2014

Gheorghe Ghibănescu- toată viaţa în presă…

La 29 septembrie 1864, iată au trecut 150 de ani, în ziua apostolului Chiriac, în satul Gugeşti din judeţul Fălciu, unde tatăl Hagi Gheorghe Ghibănescu, fiul lui Hagi Irimia Arhip din Şchiopeni, era arendaşul – posesorul –  moşiei, luată încă din 1856 în arendă de la domniţa Hangerli, trăitoare în Iaşi, s-a născut mezinul familiei, cel de-al 12-lea ca număr dintre copii, cum scrie însuşi fostul jurnalist în „Vremea Şcolii”, Iaşi, 1933, p. 1-8, „De mine…despre mine”…

Se trăgea din neamul Ghiban, „vechi băştinaş de pe valea Moisiei, din judeţul Fălciu, răzeşi în satul Zgura şi prin jur, aciuat prin însurătoare în vechiul sat al lui Petre Micşin, zis Micşineştii, azi Deleni de Fălciu, cu una Mâlina, strănepoata acelui Petre Micşin, cum scrie hrisovul lui Petru Rareş Vodă din 1532 pe slavonie”, scris pe care avea să-l deprindă cel despre care ne ocupăm, că a vrut să devină popă…

A crescut în mahalaua Răeştilor, Huşi, de unde îi era mama, Magdalina, părinţii Ciofea, băcan, până la vârsta de şapte ani, când a fost dat la şcoala primară nr. 3, la institutorul Ion Grozăvescul, unde trei ani a învăţat la mai mulţi  dascăli, care de care mai preţuiţi, Niculescu, Mina Constantinecu…În clasa a IV-a, la nr.1, singura şcoală care avea patru clase, dascăl i-a fost Ioan Semaca, „care ne explica aşa de lămurit la aritmetică şi geometrie, că le-am învăţat din gura dascălului, fără carte”…

Şi-şi amintea: „Când d. Semaca mi-a dat atestatul în mână, m-a sărutat pe frunte, m-a hiritisit de silinţa mea şi mi-a urat să mă duc mai departe”…

Singurul drum, i-a fost Seminarul, să se facă popă. A intrat în seminar toamna, 1875, a luat diploma de absolvent a lui în 1879, iulie, şi s-a prezentat la concurs la Seminarul din Socola, în septembrie 1879.

„Despre viaţa din Seminarul Socola, am scris Amintiri în „Anuarul Seminarului Veniamin”…

…”în septembrie 1882, m-am înscris la Facultatea de litere, ca extern. Pentru a putea trăi cântam la strană la Sfântul Vasile din Tătăraşi şi voiam să intru ceteţ la Trei Erarhi. Când m-am prezentat părintelui Enăchescu, se vede că nu i-a plăcut mutra mea şi nu m-a numit”  …

…”tot în 1882, am avut cinstea de a fi fost şi eu elev al Şcoalei normale superioare, şi ca dovadă că eram mândru de acest titlu, am pus pe prima mea lucrare „Grafica chirilică la români” pe lângă titlul de profesor”…

Trei ani a durat facultatea de litere, cu istorie, limbile clasice şi franceza, filosofia cu pedagogia, iar de licenţă nu a avut „norocul”, căci d. Arune Densuşianu, care nu dădea drumul, la teza de latină, unde deşi a scris patru pagini în latineşte, cât şi la încercările ulterioare, la licenţă a fost…trântit de filosoful Ion Găvănescul pentru că „nu i-a dezvoltat aşa cum concepea dânsul idealul în artele plastice şi în literatură”…

A fost numit  profesor la Şcoala normală din Bârlad în noiembrie 1885, când tocmai împlinise 21 de ani.

…”cât am stat la Bârlad am început o activitate literară istorică: am scris „Originile Huşilor”, „Grafica chirilică la români”, „Gheorghe Lazăr’, revista literară pedagogică în colaborare cu regretatul meu prieten, ca frate, Solomon Haliţă; am redactat ziarul Bârladul un an, ziar politic; am colaborat la Românul lui C.A. Rosetti, aproape zilnic. Şi acolo în Bârlad, am legat prietenii  adânci cu întreaga societate bârlădeană: tânăr eram, urât nu eram, cavaler eram,  dansator în baluri fără pereche, viorist de scoteam nunta din casă pe la petrecerile din familii; fete şi cucoane erau şi pe acolo;  şi ce-ţi mai trebuie alta ca să te înfingi în societate! Aşa că cei 4 ani de viaţă petrecuţi la Bârlad, formează pentru mine substratul meu sufletesc cel mai temeinic şi adânc!

Cu directorul Ion Popescu n-am dus casă bună, zic eu acum, din cauza mea; ziceam însă atunci, din cauza lui”…

La 1 septembrie 1889 a fost mutat la Iaşi, la Şcoala normală „Vasile Lupu”, unde director era C. Meissner, căruia i-a ţinut locul la direcţie de la 10 octombrie 1893 până în ianuarie 1896, când, după două luni de interegn a lui Ion Praja, a venit director Ion Mitru  care a rămas în funcţie 24 de ani neîntrerupt.

A intrat în politica activă radicală, apoi în cea conservatoare, conservatoare-democrată, a colaborat la ziarele de partid, la Opinia, Evenimentul,  Gloria, Ziua de mâne, Jurnalul, unde a scris sute şi sute de articole politice şi literare, care l-au făcut cunoscut şi i-au înlesnit să fie ales deputat şi senator al Fălciului în 1899, 1905, 1912, 1922, prefect pentru o lună de zile sub guvernarea Take Ionescu.

Pe lângă ziaristică – 52 de ani vechime în domeniu, începând cu ziarul „Deşteptarea” lui T. Cernea unde a scris „Organizarea seminariilor” – a colaborat şi la revistele ieşene: Arhiva, Îndrumarea, Revista genealogică, Ioan Neculce, T. Codrescu, urmare a activităţii cărora, s-au format marele lui colecţii de documente: Surete şi izvoade 25 de volume, Ispisoace şi zapise 12 volume, iar începând cu Uricarul lui T. Codrescu  încă 3 volume, XVIII, XXIII, XXIV.

L-a onorat şi Teatrul din Iaşi, în 1899 şi 1905 l-a numit membru în Comitetul teatral.

Originile Iaşilor şi Bisericile din Iaşi, studii, cuprind documente din mai mult de două mii de arhive particulare şi publice, iar prin buna voinţă a prietenului său P. Bogdan, primar atunci la Iaşi, a cinstit Iaşii cu un Cadastru istoric al localităţii.

Suficient ca, întorcându-se liniştit la bordeiul său din strada Rafael 1, după ce a dat Şcolii pedagogice 46 de ani de muncă la peste 2000 de învăţători, împrăştiaţi pe tot întinsul ţării,  cărora, până în ultima clipă, le-a păstrat „o curată şi părintească dragoste, pildă vie că au răspuns în număr covârşitor de mare” în ziua de 28 mai 1931 „la sărbătorirea ieşirii (sale) la pensie”, nota: „…Actorul de pe catedra Şcoalei a dispărut. Publicul  auditor – elevii – s-au dus fiecare la bârlogul lor profesional. Ce rămâne din toată această strădanie de o jumătate de veac? Şcoala clădită fiind din duh, trăieşte prin împărţirea duhului în partea lui cea mai bună şi mai curată. Iar duhul trăieşte mai mult ca trupul, ca materia!

Iar Şcoala Normală „Vasile Lupu”, care a văzut între zidurile sale atâta amar de dăscălime de pe tot întinsul  ţării, de la munte şi de la şes, de la dealuri şi de la câmpii, de la Dunărea cea lată şi de la marea cea întinsă, ca un noian de ape, va păstra  în sine amintirea,  la seriile nouă de elevi, că a fost odată un dascăl, gios iscălitul*, care a propovăduit din duh 46 de ani la mii de elevi, că le-am dat din duhul său ce-au avut mai curat, mai senin, mai dumnezeiesc; şi că acel duh prins în vorbe simţite de la catedră şi în scris, prin nesfârşitele mele lucrări literare, didactice şi istorice, va sluji de verigă, de strânsă legătură, dintre ceea ce a fost Şcoala Vasiliană de la 1889 până la 1931, cu ceea ce va fi după 1931, pentru că aşa legând pildă de pildă, dascăl de dascăl, serii de elevi de serii de elevi să se înveşnicească munca ideală întru folosul patriei şi al neamului şi că Iaşii au binemeritat de la patrie prin lucrătorii săi vrednici, ce au muncit pe ogorul culturii neamului nostru.

Cântăreţul s-a dus; îi va rămâne însă cântecul!”

A murit la 4 iulie 1936, acum 78 de ani, la reşedinţa sa din  Iaşi, strada Rafael nr. 2. a fost înmormântat la cimitirul Eternitatea din Iaşi, parcela 7 I, 1, 9.

*Extras din “Vremea Şcolii”, Institutul de Arte Grafice „Presa bună”, Iaşi, 1933, p. 1-8.