Revista Luceafărul
  • Caută pe sit


Colecţia revistei

Anul 1

Anul 2

Anul 3

Anul 4

Anul 5

Anul 6

Fondat 2009 • ISSN 2065 - 4200 Anul 10 → 2018
Revista Luceafărul
Revista „LUCEAFĂRUL” este o publicaţie de cultură, educaţie şi atitudini destinată sufletului neamului românesc. Considerăm că omagierea marelui român Mihai Eminescu, fondator al spaţiului cultural românesc modern, este o provocare şi o datorie de onoare a fiecăruia dintre noi, căreia îi putem da curs în nenumărate feluri. Cu credinţă în misiunea noastră, încercăm să contribuim prin această revistă la crearea unor repere culturale autentice şi stabile.

Gheorghe POSTELNICU: INTERVIU CU SCRIITORUL MARIN IFRIM

Primit pentru publicare: 09 nov. 2016
INTERVIURI CU…
Autor: Gheorghe POSTELNICU
Publicat: 09 nov. 2016
Redactor ediție: Olivian IVANICIUC
Editoru: Ion ISTRATE

 

INTERVIU CU SCRIITORUL MARIN IFRIM

„M-AŞ LĂSA DE SCRIS CÂND AŞ REUŞI SĂ SCOT O CARTE DEOSEBITĂ SAU UNA FOARTE PROASTĂ”

1. Gheorghe Postelnicu: Aţi reuşit în literatură o performanţă greu de egalat: peste 40 de volume din genuri şi specii diferite (cât poetul Ion Gheorghe!). Aţi cunoscut, într-o perioadă a vieţii, şi evocaţi acum, lumea teatrului. Ce v-a împiedicat să scrieţi piese de teatru?

 Marin Ifrim: Am lucrat, ca regizor tehnic, timp de aproape 5 ani, la Teatrul „George Ciprian”. A fost cea mai grea Ifrimperioadă a vieţii mele. Am muncit cu mult peste cât trebuia. Am rămas cu satisfacţia că am cunoscut câţiva mari actori români. În acea perioadă am scris trei piese de teatru. Una dintre acestea – „Teleapartamentul”-,  a fost premiată de Trustul „Intact”. Am fost pe podium alături de marele dramaturg Dan Tărchilă. Nu mai găsesc nici măcar unul din manuscrise, mi le-a aruncat femeia de serviciu, „tanti Anica”. Tot le caut prin hârtiile şi cărţile de la serviciu. Cineva s-a oferit să-mi tipărească un volum cu cele trei piese…La începutul acestui an am publicat „Cartea teatrului” – evocări din culisele Teatrului „George Ciprian”. Timp de un an, am făcut imagine teatrului buzoian. Am publicat zeci de texte referitoare la această instituţie, găsind o înţelegere totală la câteva ziare şi reviste literare consacrate: Opinia, Oglinda literară, Vatra Veche, Boema, Luceafărul de Botoşani, Armonii Culturale, Helis, Prosaeculum. Mi-au publicat articolele despre teatru chiar şi cei de la Asociaţia Scriitorilor de Limba Română din QUEBEC, Canada. Am folosit şi propria artilerie:  blogul meu  – Letopiseţul lui Marin Ifrim – şi revistele „Caietele de la Ţinteşti” şi „Cartelul metaforelor”. Am pus mult suflet. Unora nu le-a convenit, au suferit şi au răbufnit ura şi invidia de sub unghiile lor abia acum, după 20 de ani de la înfiinţarea teatrului. Mai am încă un volum gata de tipar, numai şi numai despre teatrul nostru.

2. Gh.P.: Activitatea dumneavoastră nu se mărgineşte numai la câmpul literaturii. Sunteţi un gazetar ancorat la problemele sociale, culturale şi politice ale prezentului. Ce porniri alimentează pana temutului pamfletar şi polemist? Ca să spunem aşa, ce îl scoate din sărite?

M. I. : Sunt un neadaptat. Un naiv, un Don Quijote. Abia acum înţeleg acest lucru. Am fost crescut în spiritul social al epocii. Problemele sociale de acum, în care mă implic, nu sunt problemele sociale din tinereţea mea fals idealistă. Acum realitatea e mult mai dură şi lumea mult mai rea. Fac şi eu ce pot să dau cu tifla unor lucruri exagerate. Faptul că m-am implicat şi în probleme culturale ţine de locul meu de muncă. A trebuit să-mi justific salariul în faţa propriei mele conştiinţe. Am muncit în cultură, nu am mâncat rahat în vreun birou de „Direcţie”. Referitor la politică, vă pot spune că am acţionat din instinctul omului care nu se lasă prostit de haimanale. Ar fi trebuit să stau liniştit, să nu-mi pun pe cap tot felul de mârlani şi de securişti din naştere. Pentru implicarea mea gazetărească în politică am plătit un preţ uriaş: sănătatea deteriorată, persecuţii, înjurături, bârfe, ură din aceea de străfund de peşteră etc. Dar nu regret că am scris despre lumea politică actuală. E nota mea de plată pentru mizeriile vieţii de zi cu zi. Am cunoscut şi vreo câţiva politicieni buzoieni cărora nu le pot reproşa nimic. E vorba despre  Petre Partal, Alexandru Dumitrescu şi Ovidiu Cameliu Petrescu. Primii doi nu mai sunt printre noi. Dumnezeu să-i ierte. Despre fiecare în parte am multe lucruri de povestit, sper să am timp.

3. Gh.P.: Fondator de grupări literare, editor de publicaţii. Evocaţi câteva din aceste scânteieri.

M. I.:  O vreme, m-am ocupat de Cenaclul literar „Al. Sahia”. Apoi a venit la mine Teo Cabel şi mi-a propus înfiinţarea unui cenaclu nou. Eu nu am făcut decât să îi propun ca, această nouă grupare literară,  să poarte denumirea „Ante Portas”. Teo e fondatorul. Toate meritele îi aparţin. Am fondat, la Râmnicu Sărat, împreună cu poetul Florin Ciurumelea, revista „Amphitryon”. Apoi m-am ocupat şi de revista buzoiană „Renaşterea Culturală”, publicaţie fondată de Nicoleta şi Raul Gâlmeanu. În 2002, la iniţiativa lui Ovidiu Cameliu Petrescu, am „întocmit” actele Asociaţiei Culturale „Renaşterea Culturală”, al cărei secretar literar sunt şi acum. Am editat, împreună cu Ovidiu Petrescu, Nistor Tănăsescu şi Viorel Frâncu peste 12 almanahuri ale Asociaţiei. Acum trei ani, am fondat revista „Cartelul metaforelor”, împreună cu colegii mei Vasile Minică şi Miu Emilia, iar anul trecut „Caietele de la Ţinteşti”, împreună cu Stelian Grigore, Nistor Tănăsescu şi Constantin Toma, actualul primar al Buzăului.

4. Gh.P.: Întotdeauna poeţii au fost bănuiţi de idealism, ceea ce nu e cazul volumelor dumneavoastră apărute după „Gloria locală”. A constituit antologia amintită o bornă pe care v-o asumaţi?

M. I. : Sunt perceput ca poet. Unul dificil prin insubordonarea faţă de anumite cutume. Sunt un poet ratat prin convingerea că poezia nu e decât un exerciţiu terapeutic. Nu mai cred în idealuri sub nici o formă. Lumea nu o să fie niciodată mai frumoasă din cauza poeziei, dar poezia are şi ceva pur în ea, nu e politică, nu e vrăjeală, e ceva care ţine, probabil, de magie şi de misticism. Mă gândesc şi la inefabilul din poemele lui Rimbaud. Fiecare poet bun e, în felul său, un fel de şaman peste tirajul copacului pe care tocmai l-a ucis pentru a-şi aşterne discursul, farmecele, buruienile lexicale, influenţa. Depinde de „enoriaşii” săi. Eu sunt un poet norocos. Am câţiva cititori. Antologia „Gloria locală” am vrut să fie despărţirea mea de poezie. Am jurat ca, după împlinirea vârstei de 50 de ani, să nu mai scriu nici măcar un vers. Din superstiţie. Eram convins că, dacă o să mai scriu versuri, după ce voi împlini această vârstă, o să mor pe loc. Am rezistat vreo 8 ani, apoi am recidivat. Şi tot am ajuns în pragul morţii. Şi am reînceput să scriu versuri, după ce am văzut că moartea nu ţine cont de nimic. Acum scriu versuri doar când vin ele la mine, nu mai am puterea să le caut întru „gloria” mea.

5. Gh.P.: Sunteţi ca un torent nestăvilit. „Curentul marin”, indiscutabil curent literar, s-a revărsat deja în cărţile unor epigoni. În publicistică însă e greu să fiţi imitat. În această junglă a sentimentelor, credeţi în prietenie?

M. I. : Cred foarte puţin în prietenie. Am crezut foarte mult. Am renunţat la aproape toţi „prietenii”. Viaţa mi-a dat lecţii de un cinism incredibil. Pe unii i-am chemat la mine şi le-am spus în faţă, motivat, că nu vreau să-i mai văd prin preajma mea. A trebuit să mă menajez, am făcut-o din motive de supravieţuire morală. Acum sunt liniştit, e mai bine aşa, sunt un pic mai protejat de mizeriile ascunse în mintea unora. Încă mai am prieteni în jurul meu. Unii dintre ei îmi sunt aproape, de peste 4 decenii. Nu sunt singur, nu e bine nici să nu ai încredere în toţi oamenii. În ceea ce priveşte „epigonii” mei, nu prea îmi dau seama. O fi vreo formă de continuare a  „năravurilor” mele. M-aş bucura să fie aşa. Ar însemna că nu am scris în zadar. Vorba regretatului poet Ion Stanciu: „Marine, rolul nostru este similar cu cel al frunzelor care cad din copaci. Trebuie să întreţinem cernoziomul”. Ce poet formidabil a fost Ion Stanciu, prietenul meu! Nu mai sunt un torent de nestăvilit. M-au obosit vremurile, oamenii, sistemul. Simt, ca orice torent, că nu mai plouă pentru mine. Las altora efortul de a căra gunoaiele din vâltori. Am îmbătrânit. În publicistică nu pot fi imitat pentru că e greu să mai aibă cineva idioţenia de a spune exact ceea ce gândeşte. Nu am făcut publicistică din dorinţa de a mă afirma. Am avut dreptul de a spune ce cred şi am profitat de acest drept, chiar dacă, de multe ori, am cam exagerat. M-aş bucura să fiu imitat, să existe cât mai mulţi publicişti devotaţi sinelui social. Eu îmi iubesc ţara în felul meu. Poate că de-asta scriu ca şi cum m-aş sinucide.

6. Gh.P.: Sentimentul predominant al poeziei de azi pare să fie revolta. Poeţii nu mai elaborează sisteme filozofice, viziuni, metafizica este înlăturată ca pe ceva învechit. De aici, nivelul terestru al poeziei contemporane. Apoi, şi bijuteriile care o împodobeau sunt mai sărăcuţe sau lipsesc cu desăvârşire. Sunt poeţii de lângă noi mai puţin instruiţi? Încotro ne îndreptăm?

M. I. : Nu cred că e vorba de vreo revoltă justificată estetic. Eu am crescut cu avangardiştii sub pernă. La fel şi cu textualiştii lui Gheorghe Iova şi Gică Ene. Sau cu oniriştii lui Dimov. Ca să nu mai spun că am fost tare încântat de simbolişti. Le citeam poeziile până adormeam, ca să zic aşa. Nu mai vorbesc de mişcarea „Dada”, o mişcare iniţiatică apărută tocmai pentru a dezrobi poezia de manierism, de oboseală, de rutină şi rugină.  Nu-mi place cum se scrie poezie acum, dar nu e treaba mea.  Toate reperele mele vin de dinaintea mea, nu au nimic cu prezentul şi nici cu viitorul percepţiilor mele de mâine. Moralmente, sunt sub zodia unor mari nume ale literaturii contemporane: Ion Gheorghe, Magda Ursache, Dan Culcer, Liviu Ioan Stoiciu şi alţi câţiva scriitori la care conştiinţa propriilor cuvinte e aproape religie.  Când văd cum folosesc unii tineri cuvintele, mă îndepărtez imediat de „lirica” acestora. Poezia nu se scrie mâine şi nici azi, ea vine la cititor întotdeauna de ieri. E vorba de un fenomen aproape chimic. De nişte murături bine preparate, ca să reziste în timp şi să fie şi tare gustoase. Pare paradoxal, dar nu e greu şi nici rău să ştii cum şi din ce se prepară „murăturile poetice”. Altfel, o să consumăm tot timpul trufandale sintetice. Au auzit poeţii şi poetesele de azi despre Ioanid Romanescu, Cezar Ivănescu, Mircea Ivănescu sau Doinaş? Chiar dacă au auzit, nu se pot conecta la „sursele” lor de energie lirică. Par depăşiţi. La noi, în cultura românească, ţi se face piramidă imediat după ce ai murit. Un muşuroi de laude, un ferpar din partea breslei, şi cu asta, gata, lângă Tutankamon-ul nostru de la Ipoteşti. Literatura română, chiar şi doar cea din Istoria liturgică a lui George Călinescu, e fabuloasă. Cea mai solidă Românie pe care o cunosc, e cea din „Istoria” lui George Călinescu. Nimeni nu a mai reuşit un asemenea spectacol „de la origini şi până în prezent”. Nu bat nici un apropo.

7. Gh.P.: Cred că aveţi o predispoziţie permanentă de a fi tânăr, considerând asta ca ceva ce nu se măsoară în ani, ci în deschiderea totală spre viaţă, spre lipsa prejudecăţilor. Poate că ar fi necesar să vă autodefiniţi din acest punct de vedere, să ne duceţi la rădăcina acestei frumoase stări: tinereţea dumneavoastră.

M. I. : Nu mai sunt tânăr cam de mult timp. Peste o lună, la 1 Decembrie, de Ziua Naţională, s-ar putea să împlinesc 61 de ani. Vorba ceea, mulţi înainte! Da, am o anumită deschidere spre viaţă şi am norocul să nu mă las copleşit de prejudecăţi. Un fel de a mă considera tânăr ar fi acela că, de fiecare dată, când public o nouă carte, am senzaţia că doar am debutat. După fiecare carte simt un mare gol în suflet. Încă nu am scris cartea aceea care să mă determine să mă las de scris, de acest viciu vechi de când lumea. M-aş lăsa de scris când aş reuşi să scot o carte deosebită sau una foarte proastă. Deocamdată, mă mulţumesc cu ceea ce sunt. Un scriitor român  de nivel mediu. Pentru mine e destul,e onorant. Am fost foarte lăudat de unii şi foarte contestat de alţii. Mi-am cunoscut întotdeauna lungul pixului. Uneori m-am amuzat ascultând laudele unor pretinşi prieteni. Erau doar nişte linguşeli.

8. Gh.P.: În încheierea dialogului nostru, vă rog să spuneţi ceva ce n-aţi mai spus până acum într-un interviu, fie că n-aţi fost întrebat, fie că nu aţi vrut.

M. I. : Dacă aş putea să o iau de la capăt, nu aş mai scrie versuri şi nimic altceva. Nici măcar un jurnal. Şi nici nu aş mai citi decât bancnote. Mi-am irosit viaţa printre cuvinte. Uneori, m-am oferit cuvintelor mai mult decât celor dragi. Îmi pare rău. Vorba lui Gheorghe Ene: „Îmi pare rău că nu-mi pare bine”! Cam aşa stau lucrurile…



Abonare la articole via email

Introduceți adresa de email pentru a primi notificări prin email când vor fi publicate articole noi.

Alătură-te celor 25 de abonați

3 comentarii la acestă însemnare

  1. O lecţie literară între conjudeţeni

    Să-l parafrazez pe marele povestitor Ion Creangă, nu ştiu alţii cum gândesc…mă bucur cînd observ respect şi prietenie între scriitori, mai ales între cei din acelaşi judeţ. Cine vrea să citească, cine vrea să aleagă pozitivul, cine iubeşte cu sinceritate breasla, poate subscrie alături de mine, că acest interviu poate fi: O lecţie literară între conjudeţeni.

  2. Elisabeta Postelnicu spune:

    Aţi observat corect, domnule Negoiţă: prietenie şi respect duse dincolo de marginile geografice ale Buzăului. Cultura e un teritoriu nesfârşit, în care e loc pentru toţi.

  3. georgica manole spune:

    Aprecierile mele pentru cei doi piloni ai culturii buzoiene. Rămân neşterse discuţiile dintre mine şi cei doi, într-o zi de toamnă destul de primitoare, undeva foarte aproape de vulcanii noroioşi. Spiritul lui Vasile Voiculescu ne vrăjea, aspect care se vedea şi pe chipul distinsei DOAMNE a literaturii române, Magda Ursache.
    S-auzim numai de bine!

Lasă un comentariu

Drept de autor © 2009-2018 Revista Luceafărul. Toate drepturile rezervate.
Revista Luceafărul foloseşte cu mândrie platforma de publicare Wordpress.
Server virtual Romania

Statistici T5