Revista Luceafărul
  • Caută pe sit


Colecţia revistei

Anul 1

Anul 2

Anul 3

Anul 4

Anul 5

Anul 6

    Fondat 2009 • ISSN 2065 - 4200 Anul 13 → 2021

    GLORIE LIMBII ROMÂNE PRIN ÎNŢELEPCIUNEA EI

    Alexandru Florin ȚENE

     

     

     


    GLORIE LIMBII ROMÂNE PRIN ÎNŢELEPCIUNEA EI

     

    Mi-e dat să-mi rostesc gândurile
    să visez
    în Limba Română,
    fiecare cuvânt un fagure,
    ca mierea luminii în degetarul macilor,
    ca vârsta arborilor în cercuri,
    în fiecare din ele trudeşte un străbun,
    veghează o baladă.

    Patria Limbii Române e Istoria
    acestor plaiuri păscute de Mioriţa,
    modelate de doine
    şi fiecare cuvânt al ei a fost cioplit
    cu grijă
    la izvoarele dorului.
    Ea nu poate fi mutată,
    cum nu se poate înstrăina fântâna
    de izvoare.

    Am spart coaja de nucă
    a cuvântului şi peste înţelesuri am dat
    de bine , dulci ca mierea,de ducă
    şi ură,

    avea gust de zgură
    dar şi de păcat,
    simţeam eminesciană vibraţie,
    înţelepciunea lui Pann din gură în gură
    era în sămânţa gata de germinaţie.

    Am spart coaja seminţei cuvântului
    şi-am dat peste altă sămânţă,
    un alt înţeles, o altă cărare,
    o altă speranţă,
    o clanţă
    pentru o altă,
    o altă…

    până rămâne
    măduva Limbii Române.

    În fiecare cuvânt e un oier,
    un ţăran
    care face holda să cânte
    imnurile acestui pământ
    scrise cu plugul pe nepieritoarele pergamente
    ale brazdelor.

    Rostiţi un cuvânt în limba noastră

    şi veţi simţi
    şi gustul mierii
    şi vânturile veacurilor
    şi mirosul câmpiilor.

    Rostiţi un cuvânt în Limba Română
    şi veţi auzi
    mângâierile mamei
    şi vorbele tatei grele ca piatra
    din temelia casei.

    Ascultaţi un ţăran vorbind ogorului
    şi veţi vedea cum trec cuvintele
    din hrisoave în versurile eminesciene
    precum ploaia în rădăcini.
    Aceasta este eternitatea ei,
    gloria ei
    de a fi mereu
    ca frunzele pe o cetină seculară.
    II
    Patria îmi este Limba ce o vorbesc
    pe care am supto de la mama
    cu ochii blânzi
    ca Mioriţa.
    Când îmi aplec urechea de sânul pământului

    aud lucrînd Meşterul Manole
    ce, încă, modelează ţara
    pe care o numim
    Limba Română.

    De bat la porţile cerului
    şi iau o cană de lut
    cu apă
    simt sufletul izvoarelor
    din adâncurile munţilor
    acolo unde inimile rămân
    pe oale de Horez.

    De iau în palme un bulgăre
    din marginea câmpului unde zarea a îngenunchiat
    lutul îmi seamănă.
    Poate-s oasele străbunilor mei
    ceva din înţeleptul suflet respirând
    în conturul măsurat.
    Mă simt rudă cu acest bulgăre cuminte
    şi-l pipăi simţindu-i respiraţia
    în acea dimineaţă nerăbdătoare când bobul de grâu plesneşte în lutul
    cu străluciri solare.

    Când mănânc pâinea,urcă până la mine

    neamurile noastre toate,
    seva înţelepciunii
    adusă până la noi
    de limba ce o vorbesc.
    III

    În vremuri ancestrale
    Gânditorul din Hamangia
    adăstând într-o vale
    cu tribul său împreună
    se temeau de apariţia scrisului,
    sub lună,
    acele semne de rău prevestitoare :
    “cine va mai asculta cântece şi gânduri
    sub soare
    când nimeni nu ştie să citească
    şi scrisul pe piatră costă
    cât un ciubăr de iască?”
    Îşi ziceau ieşind dintr-o grotă
    anostă…

    Vremurile se rostogoleau vremuind generaţii
    şi Gutenberg a înfipt un spin de teamă,
    menestreli de prin toate castelele Europei
    şi prelaţii

    încălzeau saloanele cu incertitudini şi dramă:
    “cine va mai asculta
    cântecele noastre
    sub fonta solară şi astre
    când puţini ştiu să citească
    iar cartea e scumpă şi fragilă
    şi poate să ardă ca o iască?
    Nu e mai bine s-o facem din argilă?”

    …şi Dumnezeu a mai întors
    câteva secole de pagini
    pe dos,
    poeţii la colţurile pieţelor
    unor simpozioane de imagini
    prevesteau sfârşitul Poeziei,
    sorbind laptele viei:
    “Nimeni nu mai citeşte o carte
    şi internetul cititorii n-i împarte,”

    nevăzând că Poezia
    încălţată cu sandale
    din pielea cerului
    şi talpă din scoarţă de tei
    agale

    venind din veacuri ancestrale
    se strecoară printre ei
    ca o femeie tânără
    şi dornică de dragoste
    în mână cu o carte
    în mileniul viitor
    mai departe…

    *
    Au curs atâtea verbe pe pagini de poveste
    Cum curge Oltul de veacuri prin Carpaţi
    Şi dorul si-a cioplit cuvintele pe creste
    Cum iubirea trece de la părinţi în fraţi.

    De atâta dor zăpezile cer poeme în brazde
    Şi cuvintele lui se fac stele pe cer de ape,
    Paginile, în clipe ancestrale, ne sunt gazde,
    Şi, pe neştiute vin din veşnicie să se-adape.

    Îmi este dor de Eminescu pe înserate
    Când îi citesc versul pe genunchi de iubită,
    Construiesc din metafore cu migală palate
    Şi alături de el cad iarăşi în ispită…
    *
    Eminescu, cetatea limbii române
    cu toate turnurile Carpaţilor
    modelate de balade
    în care îşi au adăpost
    Decebalus per Scorilor, Mircea cel Bătrân,
    toţi bărbaţii înmuguriţi pe acest pământ.

    Eminescu planetă luminoasă
    în jurul căruia gravitează astrele cuvintelor
    laminate de înţelepciunea poporului
    scrise pe hrisovul brazdelor cu plugul.

    Eminescu cetate cu toate punţile lăsate
    să intre armata îndrăgostiţilor
    cu pletele argintate de stele
    şi braţele pline cu roadele cîmpiilor
    întinse în inima noastră.

    Eminescu paşi de aur ce se aud trecând
    din istorie în limba noastră
    şi luând forma cuvintelor
    ce ne leagă
    precum iubirea, precum aerul
    de acest pământ dulce
    ca limba română

    precum Eminescu.

    Îi aud paşii venind dinspre lumină
    Şi foşnetul stelelor în părul LUI
    Când plopii fără soţ îl aşteaptă să vină
    La fereastra unde dorul s-a aprins în gutui.

    Coborâd dinspre Carpaţi îI aud uneori
    Cu fruntea împodobită de gânduri
    Pe cărări de-argint şi flori
    De tei presărate rânduri, rânduri.

    Îi aud glasul venind dinspre trecut
    Dulce ca mierea cuvintelor străbune
    Când este veacul şoaptă de-nceput
    Şi luna vibrează iubirea pe strune.

    Doinesc tulnice pe poteci de munte
    În balade prelungind chemarea
    Aşternută peste veacuri punte
    Pe care să vină odată cu zarea.

    Din poeme se desprinde, spre el venim,
    Ca aerul şi seva ce-n arbori suie,

    În fiecare dintre noi îl regăsim
    Cioplit în inimi veşnică statuie.
    *
    Îmi este dor de câmpul înflorat pe cămăşi de in
    De roata horei jucată la fântână
    De fetele ce-aduc din vii în doniuţe pelin
    Când îşi mână ciobanul oile la stână.
    De palma aspră ce-nfige plugu-adânc
    Întorcând brazda recoltei viitoare,
    Mi-e dor de ţăranul cu plosca la oblânc
    Umplută cu apa rece rece la izvoare.
    Îmi este dor de pasul lui apăsat pe hotar
    Când cumpăneşte ploaia în privire
    De braţele vânjoase ce pun în car
    Rodul crescut din marea iubire.
    Mi-e dor de cumpăna ce coboară din cer
    În ciutură apa rece şi curată,
    De roţile încinse cu verghetele de fier
    Pe uliţa satului de ploaie arată.
    De vorba ţăranului, înţeleaptă, mi-a dor,
    Spusă cu asprimea mierei de labine.
    Pădurea în care n-a intrat topor
    Aşteaptă anotimpul, care, nu mai vine!

    Sub umbra nucului am scris prima poezie,
    Câtecul guguştucului încă nu era poluat,
    Dar am găsit în ea lumină multă
    Încât m-am pus şi eu pe luminat!

    Turnam înţelepciune în cuvântul scris
    Cu fruntea asudată în spaţiul ancestral,
    Şi nu mă simţeam nicicum învins
    Chiar dacă lumea-mi dăruise un hârb de cal…

    Am cutreierat de-atunci deşerturi înşelătoare,
    Cu profeţi de fiere, minciună şi venin,
    M-am mai întors la nuc dar în soare
    Lumina era prea multă, dar puţin-

    Prilej, sub nuc un vers să mai scriu
    Şi aşchii de umbră în lumină să păstrez
    În rima poeziei scrisă-ntr-un târziu
    Pentru o lume-n care să mă aşez.

    …şi iar un dor de-a hălădui prin lume
    Mă cuprinde chiar dacă e plină de venin
    Şi-un cântec de guguştuc fără nume
    Mă urmăreşte pe urme de senin.

    Un nou cicliu dor de umbra nucului bătrân
    Mă cuprinde să mă-ntorc acasă
    Dar frunzele lui uscate mă-îngân
    Din rana ferestreului în tulpină rămasă.

    Azi e ziua amintirilor în poemul scris,
    Iar opera poetului a rămas în crucificarea lui,
    În ea mă regăsesc ca om ne-nvins
    Recuperându-mi rana din urmele de cui…

    Patria îmi este Limba Română
    în ea bobul de grâu
    germinează
    verbele poemelor eminesciene.

     



    Abonare la articole via email

    Introduceți adresa de email pentru a primi notificări prin email când vor fi publicate articole noi.

    Alătură-te celorlalți 2.661 de abonați

    comment closed

    Drept de autor © 2009-2021 Revista Luceafărul. Toate drepturile rezervate.
    Revista Luceafărul foloseşte cu mândrie platforma de publicare Wordpress.
    Server virtual Romania

    Statistici T5