Revista Luceafărul
  • Caută pe sit


Colecţia revistei

Anul 1

Anul 2

Anul 3

Anul 4

Anul 5

Anul 6

Fondat 2009 • ISSN 2065 - 4200 Anul 12 → 2020

Graiul inimii și al patriei gândurile unei românce de pe băncile şcolii

Revista Luceafărul: Anul XII, Nr. 2 (134), Februarie 2020
Editor: Agata, Botoșani, str. 1 Decembrie nr. 25
ISSN: 2065 – 4200 (ediţia online)
ISSN: 2067 – 2144 (formatul tipărit)
Director: Ion ISTRATE

Graiul inimii și al patriei gândurile unei românce de pe băncile şcolii

Primit pentru publicare: 17 Febr. 2020 
Autor:  D RG, 16 ani
Publicat: 18 Febr. 2020
© D RG© Revista Luceafărul
Editor: Ion ISTRATE


Graiul inimii și al patriei gândurile unei românce de pe băncile şcolii

Frumosul ne-a înconjurat şi ne va înconjura întotdeauna. Iubirea este însămânţată în interiorul nostru şi ne va face viaţa frumoasă pretutindeni. Ţara în care ne-am născut ne este şi ne va fi pe vecie locul de care aparţinem, legați fiind de dânsa printr-o energie sufletească bine înrădăcinată ce va rămâne întipărită în mintea și inima noastră pe tot parcursul vieţii.

Cel mai bun exemplu de statornicie, curaj şi patriotism îl putem lua din istoria ţării noastre. Ţara noastră, România, prin câte nu a trecut? Câte războaie a înfruntat? Ce oameni nu i-au trecut pragul? Cu toate acestea, ea în esenţă şi în sufletele românilor a rămas aceiaşi. O Românie unită încă din cele mai vechi timpuri nu a existat, dar românii indiferent de țărișoara în care s-au născut, până la Marea Unire din 1918, prin dragostea lor faţă de Transilvania, Moldova şi Ţara Românească au crescut cu aceeași dragoste de țara lor, descoperind mai apoi că sunt frați.

O Românie al cărui dor nu poate fi tradus în nicio altă limbă, plină de oameni frumoşi, gospodari şi primitori este definiția pe care o învață fiecare copil de la părinții săi încă din primii ani de viață, cel puțin părinții mei așa au făcut.

Am învăţat pe parcursul timpului să nu vorbesc despre ţara mea ca şi cum ar fi un simplu teritoriu sau stat, ci ca despre o parte ce mă reprezintă şi adaugă un plus imaginii mele, mă definește. Refuz să cred că România se degradează odată cu trecerea timpului. Ştiu, aceasta este ştirea secolului nostru, dar depinde de noi dacă o lăsăm să evolueze sau îi oprim evoluţia încă de pe acum.

Țara noastă este tarâmul de basm al fiecărei povești, un loc magnific, cu locuri oameni şi tradiţii pe care sunt sigură că multe alte state şi-ar dori să le aibă. Aici poţi hoinări în voie pe câmpiile sudice unde vei fi întâmpinat cu siguranţă de oltenii sau dobrogenii pe care îi găseşti în cale, până ajungi pe culmile munţilor Carpaţi pentru a-ţi umple sufletul şi curăţa mintea. Pământurile noastre sunt speciale, incomparabile cu cele de pe întreaga hartă a lumii, pentru că sunt locul în care ne-am născut. Aşa cum, ne-a fost vatră, cămin atât de mulţi ani, acum a venit şi rândul nostru să-i fim ei protectori.

Atunci când rădăcinile sunt bine înfipte în sufletul şi inima ta, nimic nu le poate împiedica să dea roade ca o plantă a fiinţei tale. Chiar dacă ai impresia că s-au uscat şi nu mai au pic de viaţă, o singură picătură de fericire strecurată în interiorul tău, o va face să devină din nou planta ta de suflet ce se înfrumuseţează pe zi ce trece.

Să simţi că eşti în legătură cu ceva înseamnă să înţelegi esenţialul şi părţile speciale ale acelui ceva ce ţi-a fost dat să-l întâlneşti cu un motiv anume. Asta simt eu de fiecare dată când vorbesc cu sufletul deschis despre România. Spun cu sufletul deschis pentru că ceea ce vine din suflet înseamnă sinceritate şi iubire, iar eu vreau să fiu dreaptă cu ţara mea, să o iubesc cu sufletul ci nu cu mintea. Vreau să simt ceea ce vrea această ţară să-mi transmită şi să îi permit să mă poarte cu farmecul ei aparte pe plaiurile binecuvântate de Dumnezeu.

Tot ceea ce ne înconjoară înseamnă frumuseţe şi viaţă, iar ceea ce îţi este mereu aproape chiar dacă nu în mod propriu-zis este ţara ta. Orice ai face, glasul pământului unde te-ai născut te cheamă înapoi, pe oriunde ai zăbovi, casa părintească şi plaiurile pe care ai crescut te atrag cu “magnetul dorului”. Fiecare om pe care îl întâlneşti în calea ta reprezintă o nouă oază de cunoaştere a lumii, iar după ce ai ajuns să o cunoşti într-o măsură, chiar minoră, îţi dai seama că ceva lipseşte… poporul tău. Multitudinea aceasta de factori: oameni, locuri, tradiții și obiceiuri, specificând şi multe altele pe care încă eu nu le-am descoperit, îţi deschid ochii spre a descoperii ţara ta.

Pentru a te simţi împlinit şi stabil atât psihic cât şi mental, trebuie să ştii foarte bine care este locul în care tu te simţi ca acasă şi pe care îl consideri parte din viaţa ta. Ţara mea este culcuşul meu, hotarul meu, infinitul meu. Aici m-am găsit şi regăsit de nenumărate ori pe parcursul anilor mei apuşi. Chiar dacă nu am o experienţă ce să determine o gândire destul de amplă și matură despre ţara noastră, tot ceea ce am aflat până astăzi despre ea mă face să cred în potenţialul ei de dezvoltare şi creştere în toate domeniile, pentru că acest pământ a fost binecuvântat cu atât de multe.

Uneori, lucrurile se încurcă pentru a realiza un tot mult mai frumos, dar în compoziţie, acel frumos păstrază caracteristicile fiecărui lucru. Aşa este şi ţara noastră, doar că în cazul nostru oamenii nu s-au unit, ci s-au împrăştiat. Se spune că românii sunt peste tot şi ţin să cred că e destul de adevărat, dar nu pentru că o spun alţii, ci pentru că sunt sigură de priceperea românilor. Trebuie să recunoaştem că nu suntem o ţară bogată la nivel economic, deloc, mai avem până să ajungem acolo, însă românii sunt căliţi şi avem specialişti în orice domenii. Nu condamn pe nimeni pentru alegerea lor de a pleca în altă ţară pentru că mă gândesc la beneficiile pe care le au dacă reuşesc să se stabilească acolo. Însă dacă pe viitor aş avea ocazia de a face o asemenea alegere între ţara mea şi o alta, nu m-aş gândi de două ori până să aleg România.

Haideţi să nu mai renunţăm atât de uşor la speranţa în noi şi în forţele noastre. Suntem un popor puternic, inteligent, capabil să realizeze performanţe în orice domeniu îşi propune. Eu cred că ar trebui să fim mai determinaţi în ceea ce facem şi mult mai independenţi în deciziile pe care le luăm, să nu mai dăm ocazia nimănui să ne influenţeze viaţa.

Iubirea mea pentru ţară reprezintă viaţa mea de zi cu zi, reprezintă calea mea spre succes, dar şi piedica de a urca pe podium. Înseamnă dragoste, familie, pământ, dar şi regrete încununate cu dezamăgiri doborâtoare. Nu am încetat şi nu voi înceta niciodată să îmi iubesc ţara, nu există îndoială cu privire la acest lucru, nu am judecat şi nu voi judeca niciodată pe cei care nu o fac, dar în sufletul meu de adolescentă, aceste dezamăgiri ale compatrioţilor mei reprezintă o rană deschisă pe care nu o va putea închide nimeni înafară de întoarcerea lor la meleagurile natale.

Cum ar fi să renunţăm toţi la ea? Să o lăsăm uitării şi să ne creiem o nouă viaţă departe de ea? Ar rămâne singură, pustie? Răspunsul este nu. Ea rămâne cu amintirea noastră, a copiilor ei, rămâne cu istoria şi rămăşiţele celor ce au luptat pentru ea şi pentru noi, cei din ziua de astăzi. Ţara noastră menţine mereu viu glasul strămoşilor noştrii ce au crezut cu adevărat în libertatea şi şansa noastră la o viaţă mult mai bună pe propriile meleaguri. Dacă ei au crezut, noi de ce nu am putea? Dacă ei au putut, noi de ce nu am putea? Sunt unele dintre întrebările pe care mi le adresez de fiecare dată când mă gândesc la soarta şi viitorul pe care ţara mea îl va avea. Eu cred cu toată fiinţa mea în braţele noastre de români autentici moştenite de la dacii războinici şi în minţile ascuţite ale înţelepţilor romani.

Cu cât mai mulți oameni disprețuiesc faptul că îmi iubesc țara asta, cu atât o iubesc mai mult. Nu pentru murdăria din Biserică, ci pentru sfințenia din ea. Nu pentru cei care o conduc acum, ci pentru cei care pot să o conducă altfel și o vor face. Nu pentru basme identitare cu daci și centre ale lumii, ci pentru bogăția de cultură populară și elevată creată de oamenii de aici. Nu pentru complexați care se dau mari cu ceea ce știu în fața celor mai puțini știutori, ci pentru cei care darurile și munca lor se reversă oamenilor din jur, indiferent de ura și înjurăturile, sau chiar de scuipatul în obraz pe care uneori le primesc.

Fiecare la locul nostru să facem tot ce putem pentru țara noastră acolo unde suntem. Și va veni momentul să nu ne mai fie rușine de acestă țară pe care o iubim. Se va transforma prin eforturile noastre.

Iubesc România pentru că o cunosc în toate cotloanele ei cu locuri și oameni. O iubesc pentru că descopăr mereu spații noi de frumusețe într-un univers parcă nesfârșit. Iubesc România pentru că pot gândi cel mai bine în limba acestei țări. O limbă în care se poate vorbi cu dragoste și hotărât și simplu. Iubesc România pentru oamenii corecți, pentru oamenii dăruiți, pentru oamenii frumoși din ea.

Ţara tuturor posibilităţilor, de unde unii ar pleca cu prima ocazie în timp ce alţii au renunţat la multe trenuri şi au rămas. Victima a luptelor politice, a eternului conflict dintre cele două palate, o urâm și o iubim după cum ne coafează mai bine. O injurăm şi-i cântăm imnul la beţie. O iubim pe 1 Decembrie, după care uităm că există.

Fiecare din noi are un colţ sub soare, un petec de pământ care mereu ne va rămâne în suflet. Spre acel loc mereu ne va trage gândul și ne vor stărui paşii.

Fiecare om are în inimă câteva lucruri mari, sfinte pentru el unul dintre care este şi ţara, plaiul nostru natal. Acest cuvânt: ţară, la fiece  rostire a sa ne cuprinde un fior, un fior aparte de amintiri şi simţiri care ne răsar în gând, imagini cu acele locuri şi privelişti pitoreşti unde am păşit pentru prima oară, acele chipuri şi feţe, cuvinte frumoase, este ceva sfânt, unic, ceea ce vom purta în inimi de-a lungul întregii vieţi, şi poate mai mult.

Când stăm să ne gândim ce ne-a dat ţara, ne vin foarte multe gânduri, îmi vin multe idei şi-mi vine greu să răspund într-un gând, într-o aşezare de cuvinte, este ceea ce cuvintele nu pot să exprime, căci e nevoe de ceva mai mult, ceva ce nu poate fi scris sau spus, este ceva ce se află în suflet.

Simt că sunt mulţumită de ţara mea pentru ce mi-a dat şi întotdeauna voi fi, n-aş putea spune acum doar într-un cuvânt pentru ce.

Să fie oare primul răsărit de soare care mi-a luminat faţa cu un galben-roşiatic aprins, care de fiece dată îmi pare nou şi altfel, de care şi acum mă bucur cu o bucurie de copil și-mi pare ceva misterios, ceva deosebit?

Sau poveţele bunicii care le-a luat din înţelepciunea populară şi transmisă din moşi-strămoşi ca înţelepciunea ţării, poveşti, legende, istorii pe care le vom transmite urmaşilor prin care va dăinui neamul şi ţara, poveţe care acum trebuie să le transmit şi altor generaţii care vor veni pentru a sorbi şi a păstra înţelepciunea populară peste secole?

Şi cu toate că este greu, sunt mulţumită… Sunt mulţumită şi pentru locurile natale pe care mi le-a dat ţara, locuri în care mi-am petrecut copilăria şi unde alergam cu prieteni de seama mea, desculţi pe drumurile de ţară pline de colb şi de iarbă, însă aceste drumuri treceau pe lângă lanuri de grâu, de răsărită (Floarea Soarelui pentru majoritatea muritorilor), livezi de mere şi cireşe, şi nucarii ce cresc pe marginea drumului şi în care de atâtea ori am urcat cu prietenii şi din care uneori mai şi cădeam. Chiar şi ploile ce se întâmplau să ne prindă departe de casă erau calde şi blânde, şi nu ne întristam mult de faptul că veneam acasă cu toţii murdari şi uzi până la ultima haină.

Tot ţara mi-a dat dealurile şi văile mioritice, iazurile şi râuleţele în care ne scăldam, pădurile şi poieniţele de o frumuseţe rară, pline de iarbă, iarbă în care stăteam culcată adesea să observ cerul cu seninul său unic… și asta undeva la țară, în satul meu natal, un colt izolat de Românie. Cândva demult pentru acest petec de pământ de sub acest cer au luptat şi s-au jertfit strămoşii nostri pentru ca noi urmaşii lor să avem o casă, un loc sfânt, pe care să-l păstrăm aşa frumos şi să-l transmitem urmaşilor, un grai care ne păstrează amintirea istorică şi ne ţine sufletul în viaţă, şi acest aer pe care să-l respirăm liberi pe acest plai.

Ţara mi-a dat şi sărbătorile din satul copilăriei mele, tradiţiile care cred că ne rămân în suflet fiecăruia, sărbători și petreceri de oameni buni cu neamurile şi prietenii alături, cu mese întinse şi doldora de bunătăţi, cumetrii şi nunţi ca de poveste, prin aşa amintiri ţara mi-a dat de fapt viaţa şi puterea de a o simţi această viaţă, și nu am decât 16 ani.

Dar mai ales ţara a dat fiecăruia din noi acest neam de oameni buni şi primitori, oameni care sincer:
,,cântă în serbare
Şi plâng la-nmormântare”,
un neam de oameni ce nu te vor lăsa la greu.

Ţara mi-a dat neamul, cerul, pământul roditor ca nicăieri cu câmpii bogate lucrate de oameni harnici, aerul pe care-l respir cu nesaţ, tot aici în ţară este şi casa părintească unde mereu vom fi aşteptaţi cu bucuria şi căldura de acasă, cu poveţile părinteşti date nouă ce n-avem dreptul a le uita.

Stau uneori cuprinsă de gândul-întrebare : cu ce-am răsplătit eu ţara pentru tot ce mi-a dat ea? Este greu de spus, încerc s-o răsplătesc prin tot ce fac, iubire de ţară şi atitudine gijulie faţă de tot ce ţine de ea: păduri, râuri, lacuri, e de datoria noastră să le păstrăm.

Memoria străbunilor care au edificat-o trebue păstrată şi transmisă urmaşilor.

Şi pe viitor voi face totul ca să o ajut să înflorească, să-şi păstreze frumuseţea inedită şi să fie şi mai frumoasă pentru generaţiile viitoare, ca urmaşii să fie mândri de ţară.

Mă voi lupta pentru ţară, şi asta nu înseamnă numaidecât să distrug ceva, voi lupta la fel ca strămoşii noştrii pentru acest pământ, pentru acest cer şi acele păduri, câmpii din ţara mea, voi apăra acest grai în care trăieşte sufletul (precum a spus poetul), voi apăra credinţa strămoşească fără de care nu am fi rezistat ca neam în acele grele timpuri, voi lupta acum cu forţa cuvântului şi voi găsi şi alţi oameni care vor să răsplătească ţării prin a o apăra, iar dacă va fi nevoie voi apăra şi cu arma neamul, ţara, credinţa astfel ca strămoşii să fie mândri de urmaşi…

Până acum încă nu am reuşit să fac multe ca să-mi răsplătesc ţara, dar mai am timp să o fac, şi voi face totul ca să fiu de folos ţării, şi ţara să fie mândră de mine. E ţara mea, ţara noastră a fiecăruia din noi, e unica noastră ,,casă” şi toţi trebuie să punem mâna pentru a o face aşa cum ne-o dorim – prosperă şi frumoasă.

 



Abonare la articole via email

Introduceți adresa de email pentru a primi notificări prin email când vor fi publicate articole noi.

Alătură-te celorlalți 2.616 abonați

Lasă un comentariu

Drept de autor © 2009-2020 Revista Luceafărul. Toate drepturile rezervate.
Revista Luceafărul foloseşte cu mândrie platforma de publicare Wordpress.
Server virtual Romania

Statistici T5