GRIGORE VIERU A TRECUT ŞI PE LA SĂVENI

Motto: „Basarabia este un copil înfăşurat în sârmă ghimpată. Dacă visul unora a fost sau este să ajungă în cosmos, eu viaţa întreagă am visat să trec Prutul” ( Grigore Vieru – 1973 )

Recent, căutând nişte documente în arhiva personală, am dat peste un dosar în care am găsit documente legate de spectacolul „Rădăcini de foc”, după volumul omonim de poezii al lui Grigore Vieru, care a avut loc în judeţul Botoşani în vara anului 1989. Spectacolul, desfăşurat sub auspiciile Teatrului „Mihai Eminescu” din Botoşani, a fost prilejuit de venirea poetului pe meleagurile scumpe inimii lui, de dincoace de sârma ghimpată de la Prut.

Despre spectacolele de la Botoşani şi Dorohoi a scris presa locală a timpului ( „Clopotul” din 28 iulie 1989), dar despre spectacolul de la Săveni, de pe stadionul oraşului, nu-mi amintesc să se fi scris.

După atâţia ani, amintirile îmi sunt încă vii. Martor ocular, am urmărit atunci cu emoţie şi deosebită plăcere, alături de cei doi copii ai mei (de vârstă şcolară) spectacolul de poezie şi muzică pe versurile lui Grigore Vieru, alături de Iurie Sadovnic, Anatol şi Silvia Chiriac şi de regretaţii Ion şi Doina Aldea_Teodorovici, ultimii dispăruţi în mod tragic în accident de maşină la noi în România, la Coşereni.

Anterior spectacolului, poetul a avut o întâlnire de suflet cu rudele sale din zonă ( mătuşi, nepoţi şi nepoate), de prin părţile Cotului Miculinţii. Totul s-a desfăşurat „la vedere” şi zeci de ochi „ageri” au supravegheat atent, de la distanţă, tot ce se întâmpla. Afară, în faţa autobuzului din Moldova, garat lângă scenă, poetul, vădit emoţionat, i-a strâns cu drag la piept pe toţi, i-a sărutat cu lacrimi în ochi şi le-a mulţumit pentru plăcuta ocazie a regăsirii neamurilor. Fiecare avea câte un buchet de flori, iar femeile bătrâne au venit cu frumoase coşuri acoperite cu ştergare de casă. Au fost lacrimi de bucurie şi durere de amândouă părţile. Poetul, vizibil marcat de eveniment, îşi ştergea de zor lacrimile.

Autorităţile oraşului, conform indicaţiilor PCR şi ale Securităţii, au izolat spectatorii din tribuna stadionului de scenă printr-un gard de sârmă sudat, în aşa fel încât spectacolul a fost urmărit de cei prezenţi prin ochiurile gardului. Sub greutatea unor copii cu flori în mână şi care s-au apropiat de împrejmuire spre a le oferi poetului şi artiştilor, o porţiune din gardul sudat a cedat în aplauzele frenetice ale spectatorilor. „A căzut încă un gard de sârmă” – a remarcat , inspirat, poetul şi, din acel moment, totul a avut în continuare alt curs, altă trăire. Cântecele, pe versurile lui Grigore Vieru, erau cântate deopotrivă de artişti şi spectatori (majoritatea tineri), cu entuziasmul manifestărilor de la Cenaclul „Flacăra” ( care a trecut şi el pe la Săveni – tot pe stadion).

Plutea în aer mirosul de perestroikă… „Vă aşteptăm la noi la Chişinău, de care nu ne desparte decât o lacrimă şi o bătaie de inimă” – au fost ultimele cuvinte din spectacol ale poetului, în aplauzele prelungite ale spectatorilor.

Şi, într-adevăr, privind harta fostului judeţ Dorohoi din perioada interbelică din cartea profesorului Constantin Cojocaru, „Judeţul Botoşani –structuri administrative”, îi dăm dreptate poetului. Satul său natal, Pererita, „sat la margine de Prut”, nu este la mare depărtare de Săveni şi ambele localităţi au făcut parte cândva din acelaşi judeţ. Păstrez şi acum, cu sfinţenie, în rafturile bibliotecii personale volumul de versuri „Rădăcini de foc” – pe care l-am găsit mai târziu în ţară – şi regret că nu l-am avut în momentul spectacolului pentru a-i fi cerut un autograf poetului.

La un an de la dispariţia poetului, prin acordul autorităţilor de stat de pe ambele maluri ale Prutului, gardul de sârmă ghimpată de pe Prut şi, în special, din spatele casei părinteşti de la Pererita, gard ce a marcat în mod dureros copilăria şi adolescenţa poetului, a dispărut. „Sângeroşii colţi ai sârmei ghimpate” au dispărut, sperăm, pentru vecie.

Sufletul lui Grigore Vieru poate acum să circule nestingherit de la fraţi la fraţi.
Ioan HUŢANAŞU, Ştiubieni