Gabriela Lopez – Cobena: Voi începe acest interviu cu o confesiune. Nu vă cunosc. Însă cele două interacțiuni telefonice pe care le-am avut mi-au arătat un profesionist corect, hotărât, sincer. Prin stilul dvs. și modul în care abordați interviul ca jurnalist, ați reușit în a mă convinge să accept invitația făcută. Deși oferte (cam nepotrivit cuvântul) au mai fost, acesta este primul pe care îl accept. Sunt dintre cei care evită agitația primului plan în favoarea unui alt tip de implicare. Ce ați dori să știți?

Georgică Manole: Având în vedere  evoluţia ulterioară a Gabrielei Lopez Cobeña, ar fi bine să începem  cu locurile natale din care aţi păşit în viaţă şi aportul acestora la formarea personalităţii.
L.-C.: Întrebarea îmi este oarecum familiară, în sensul că deseori am fost întrebată de unde sunt, eu neavând accent local. Nu pot indica un singur loc. Aș spune: Muntenia, Moldova și Ardeal. Nașterea o datorez Munteniei. Primele amintiri ale copilăriei le-am strâns la Urziceni, în județul Ialomița. A doua facultate am urmat-o la București.
Studiile și conștiința creștină le datorez Moldovei. Am urmat gimnaziul și liceul în cadrul liceului „A.T. Laurian” din Botoșani cu dascăli foarte bine pregătiți și sufletiști, prima facultate la Iași, cu profesori de mare clasă, deosebit de exigenți.
În Ardeal, și anume la Liceul „Avram Iancu” din Brad, județul Hunedoara, am devenit profesor în adevăratul înțeles al cuvântului. Iată câteva secvențe din amintirile acelor timpuri și locuri.
Amintiri din Muntenia
Era într-o iarnă, chiar înainte de Crăciun, când a plecat dintre noi bunica Anicuța din Brăila. A mai rămas acolo zece ani după moartea bunicului, -grefier la Tribunalul din Brăila, să își vadă cei 8 copii aranjați măcar cu școala, apoi s-a mutat la noi, la Urziceni. Cu ea crescusem. Venise iarna lui 1962, zăpada era uriașă, cam cât și bucuria primei mele vacanțe de școlăriță! Nu se mai vedeau gardurile. Abia dacă ghiceai pe unde este poarta. Nu mai erau drumuri, doar stâlpii de telegraf se vedeau, pe jumătate îngropați și ei. Săpam tuneluri prin curte, făceam castele subterane, iar săniuța ne aștepta deasupra. Țeseam povești cu calești. Cu „Fulg de nea” de Alexandru Mitru, din povestea preferată. În ziua de Ignat ne-am ascuns în cel mai depărtat loc din casă și ne-am astupat urechile bine, să nu auzim niciun strigăt de jale. Știam că, ajutat de un prieten, tata, conform tradiției, urma să taie porcul. Pârlirea și spălarea lui era un adevărat ritual. În bucuria noastră de copil, așteptam cu nerăbdare  să îi pună paie în gură, apoi îl călăream. Urma pomana porcului: bucățele mici de carne prăjită și șorici proaspăt auriu, ușor sărat. Gospodarii gustau un păhărel de țuică. A doua zi însă bunica pleca… Nu înțelegeam de ce acum plângeau toți. De ce nu aveam voie să intrăm în camera ei. De ce stătea tocmai pe masă, într-o cutie lungă de lemn, iar la cap îi puseseră flori și crenguțe verzi de brad și asparagus. De ce erau atât de triști când mâncau sarmale. De ce aveam în casă un brad împodobit pentru înmormântare din care au dat apoi cadouri numai pentru ea. De ce spuneau că așa e obiceiul când pleacă sufletul la cer. De ce nu ajungeam și noi la cer. De ce veniseră la noi atât de multe rude și plângeau că n-o vom mai vedea pe bunica decât în vis. De ce era așa de rece când am sărutat-o și nu mișca deloc. Aveam vreo șapte ani când învățam că poți fi trist chiar dacă vine Moș Crăciun. El n-o putea aduce pe bunica înapoi, iar explicațiile lui, explicațiile lor, nu îmi erau de ajuns…
Amintiri din Moldova: liceul și facultatea
Se apropia vremea examenelor de admitere la facultate. În clasa a XII-a, în vacanța de primăvară, tata a propus să merg o săptămână la București pentru o testare la limba germană. Prin domnul Eugen Aron, fost director al teatrului „Mihai Eminescu” din Botoșani și cunoștință a tatei, acesta reușise să mă recomande unei bune profesoare de limba germană pe care o cunoștea. Țin minte că stătea undeva pe strada Toamnei.Știa franceză, germană și spaniolă. La verificarea finală de la sfârșitul săptămânii am reușit să iau un șapte și ceva, dar i-a spus tatei că voi intra la facultate și că voi face carieră cu limbile străine. La limba rusă în ultimul trimestru al clasei a XII-a, tata mă dăduse pe mâna unui profesor cu dublă licență, în Limbi moderne și în Teologie, profesor la liceul „Laurian”. I se spunea Papașa. Om dârz și fin, foarte corect și exigent. Întotdeauna îmbrăcat la patru ace, cu vestă, costum și cravată. Era și un foarte priceput grădinar. Aveau o livadă mare în spatele casei și o grădină superbă în față, plină cu flori, în fiecare anotimp. Ceaiul de la ora 17 la ei era o veche tradiție. Aveau uneori musafiri. Vedeam chipuri parcă din altă lume. Acolo am cunoscut familia Mercheș și am întâlnit de mai multe ori pe domnul profesor Ștefan Iovăniseanu cu soția.
Nu știa nimeni că la cei 17 ani ai mei eu, în sinea mea, profesorului meu de rusă îi spuneam, -cu drag, deși mă cam chinuia-, „Moșulică” sau „Moșul Dimitriu”. Da, „Moșul” mă chinuia cu analiză morfologică și sintactică pe text, în limba rusă, deși programa de admitere la facultate nu specifica acest lucru în cerințe. N-am îndrăznit niciodată să-l întreb de ce îmi cere atât de mult. Operele scriitorilor mă obliga să le citesc integral în română și să le fac rezumat în limba rusă. Deși la școală eram brici, la el ca să scot media șapte, transpiram din greu. Mintea mea nu înțelegea, nu accepta de ce la școală am 10 iar la el, deși muncesc aproape triplu, abia, abia ajung la 7 și nicicum mai mult. Nu era destul că îmi băteam capul și făceam rezumate, el mă mai și punea să vorbesc liber despre câte un personaj sau operă literară, dar nu „tocit” din manual, ci liber! Mai îmi punea și întrebări pe text. Totul în rusă. Oricât de abil, imperceptibil, o mai luam eu către română, „Moșulică” nu se lăsa, zâmbea imperceptibil și, la fel de fin, revenea în limba rusă. Însă plăcerea lui deosebită era să mă exaspereze cu dictări rapide din operele clasicilor ruși. Urma să plec pentru examene la Iași. La ambele limbi se dădeau 2 probe, scris și oral. Înainte de plecare am trecut pe la domnul profesor să îmi iau rămas bun, să primesc ultimele sfaturi. M-a primit jovial, m-a încurajat, mi-a urat succes și m-a îndemnat să nu îl fac de râs. Chiar înainte de a ieși pe ușă m-a întrebat, în rusă: Și cum ai să te întorci? Știi cum se întorc eroii? Sub scut, sau pe scut? (Pad scitom ili na scite?) Iar eu, emoționată că nici atunci nu mă lasă în pace cu rusa lui, atentă la cazurile prepozițiilor, dar și „deșteaptă foc” și repezită, gândind doar atât: că, decât sub, mai bine deasupra, i-am răspuns ușor emfatic: „Pe scut”! (Na scite!) Și numai ce-l văd că-și schimbă privirea, dă ușor din cap de câteva ori a mustrare și îmi spune: „Da, eroii se întorc și pe scut, dar …cei morți! Eu îți doresc să te întorci sub scut”. Am crezut că intru în pământ de rușine. Rezolvasem perfect doar cazurile dar nu și sensul mai adânc. În fața lui, la logică picasem lamentabil!… Așa se face că n-am uitat niciodată povestea întoarcerii eroilor cât și proverbul cu graba care strică treaba. Iar la examen a fost cam așa: o concurență de 11,5 pe loc. Pe vremea lui Ceaușescu, din cauza restricțiilor la ieșirea peste hotare, concurența la facultățile de Limbi moderne era foarte mare. Examenul era unic. La proba scrisă toate analizele la gramatică le-am abordat în limba rusă, la literatură am concentrat frazele în așa fel încât să ofer cât mai multe cunoștințe complexe. La oral mi-a căzut un fragment literar de tradus din ce lucrasem cu Papașa și…, fericire, scriitorul meu preferat atunci, Lev Nicolaevici Tolstoi, viața și opera! Mă preocupa febril să apuc să spun tot ce mă învățase Papașa, tot ce știam despre acest mare scriitor! În final am primit 10 cu felicitări! Și abia atunci am înțeles de ce mă chinuise „Moșul”.
Medie foarte bună obținusem și la germană, dar concurența era mare. Peste câteva zile de așteptare înfrigurată, la afișarea listelor, în marea aceea vorbitoare, de părinți și de candidați, ce fremăta în sus și în jos pe treptele Universității, am început citirea admișilor de la sfârșitul paginii în sus. Bucuria că am fost admisă în primii 10, cu medie de bursă, a fost copleșitoare! Și, da, emoția primului început nu se compară cu nimic, starea aceea de imponderabilitate, de plutire fericită ce-ți taie respirația, greu poate fi cuprinsă în cuvinte. Când am trecut pe la d-ra profesor de germană, Jijie Paula, să-i dau vestea cea mare, ea a resimțit-o ca pe propria ei victorie! La școală, știind că voi urma Filologia, se implica mai mult, iar eu lucram în plus. Îmi împrumuta acasă reviste și cărți în limba germană, foiletoane din Germania, jurnale de modă „Die Quelle”, „Neckermann”, pe vremea aceea o mare raritate. Aveam mână liberă să aleg articole, fragmente din care sau pe care să le traduc. Ea se apropia de pensie, noi eram zvăpăiați. Nu toți o înțelegeau. Avea tonul ușor zeflemitor și o ironie fină față de cei leneși și mai puțin pasionați, față de cei glumeți sau puși pe prostioare, ironie pe care mulți nici n-o percepeau ca atare. D-ra profesor mi-a dăruit multe cărți și dicționare în limba germană dar și în limba engleză. Una din ele, într-o sesiune, avea să mă scoată dintr-o mare încercare la un examen greu.
După ce m-am întors de la admitere, când m-am întâlnit cu Papașa, m-a întrebat: „Ei, cum e cu scutul? Văd c-ai venit; cum a fost?” Și a fost atât de bucuros de cele ce i-am povestit, că i s-au umezit ochii!…M-a felicitat, m-a strâns în brațe! Mi-a făcut în dar toată biblioteca lui în limba rusă! În vara aceea am cărat cărți cu roaba de la el, serii de autori, cărți rare, una și una. Ce om!
Anii aveau să treacă, eu să devin profesor, să mă căsătoresc, tatăl meu să plece dintre noi la doar 56 de ani, să plec din țară în Statele Unite, comoara cărților în limba rusă să o dăruiesc lui Emil Iordache, iar peste aproape 5 ani să revin pe aceste meleaguri.

Cât privește cartea dăruită de profesoara mea de germană, ea se intitulează „History of English Literature”, este scrisă de Emile Legouis și Louis Cazamian și a apărut la Londra, în anul 1934. Studentă fiind în anul II, în sesiunea din vară aveam un examen foarte dificil la Literatură comparată cu renumitul profesor, la vremea aceea conf. dr., Ion Constantinescu. Avea un acut simț estetic. Toți filologii acelor generații cunosc prea bine „balaurul” de care vorbesc, leul cu părul vâlvoi și ochii albaștri, de cleștar. Era extrem de exigent, foarte bine pregătit, deosebit de cult, cunoscător al mai multor limbi. Unii spuneau că e cu toane, eu n-am simțit decât preaplinul pregătirii sale și exigența cu tentă ușor teroristă. Pentru examen aveam de pregătit, pe lângă materia de la curs și de la seminar, 20 de plicuri cu fișe critice despre operele și autorii studiați, în limbile pe care noi le studiam sau le știam. Efortul era uriaș. Obișnuia să predea în amfiteatru, în ritm infernal, să sintetizeze și să compare cu mare lejeritate curente literare, stiluri și opere literare, să scrie pe tablele de lângă el tot felul de citate în diferite limbi, să citeze în diferite limbi. Și toate acestea erau cerințe în plus, pe lângă materia din cursul litografiat, care nici el nu se prea găsea! Domnul conferențiar era ironic și diabolic de rafinat în aluzii sau săgeți. Din tot anul nostru n-am luat decât trei: Georgeta Popa-Diaconu 9, Emil Iordache și cu mine, Damian, 8. Restul picați pe toamnă. Iar bursa n-o aveai decât dacă erai integralist cu examenele.
Când mi-a venit rândul și am tras biletul, mi-am dat seama că știu. Am schematizat pe foaie tot ce aveam de dezvoltat. M-a întors pe toate fețele la cele trei subiecte: „Poetica” lui Boileau, „Genji Monogatari” de Murasaki Shikibu, iar al treilea, din teatrul lui Eugene O’ Neil. Plus întrebările lui pe baza plicurilor cu fișele prezentate. Se uita, fără niciun fel de grabă, prin plicuri. La un moment dat se oprește la unul din citatele în engleză extrase din cartea primită de la profesoara mea de germană. Nu mulți aveau așa ceva la vremea aceea. Mă întreabă unde am găsit cartea, îi spun că o am în bibliotecă, iar atunci îmi cere s-o descriu fizic, să-i descriu paginile. I-am răspuns. Format A 5, copertă dură, de culoare vișinie, din mătase, scris auriu, 1393 pagini, foiță subțire ca țigara. Când am ieșit, îmi tremurau picioarele.
Însă cel care aș putea spune că, prin aspirațiile sale și prin felul său de a se raporta la studenți, mi-a marcat cariera didactică, a fost domnul profesor dr. Ariton Vraciu, șeful Catedrei de Slavistică de la Iași în anii 75. Primul examen ca studentă l-am avut cu el, la Lingvistică generală și comparată. Pentru foarte mulți dintre noi rămân de neuitat cursurile pe care domnul profesor dr. le ținea în amfiteatru. Era un intelectual de mare finețe, generos și nobil. Nu-l interesa prezența, îi plăcea pur și simplu să conferențieze, să facă asocieri, să descopere. Îl ascultam cu încântare vorbind despre Noam Chomski și teoriile sale și îl admiram pentru cât de clar reușește să explice fenomene lingvistice complexe aplicând analiza fono-morfologică sau metoda generativ transformațională. Parcă îl văd și acum cât de ușor scria la tablă în sanscrită, slavă veche sau greacă. Noi, cei din bănci, schimbam priviri furișe, pline de admirație pentru ușurința, naturalețea cu care se exprima, analiza, compara. Eram impresionați de pregătirea domniei sale, de conexiunile surprinzătoare pe care le făcea. Era jovial, degajat, bun orator și cunoscător al artei comunicării. Avea o capacitate de analiză și sinteză de excepție. Era un excelent cunoscător al proto limbilor, al diversificării și evoluției limbilor indo-europene, al limbilor indo-ariene și al celor iraniene, stăpânea sanscrita, slava veche, limba daco geților. Pur și simplu ne cucerea prin cultură și orizont. Când ne simțea obosiți, ne schimba dispoziția cu câte o glumă. Avea un umor foarte fin, plăcut, inteligent. Eram boboci în anul I, intrasem la facultate în urma unui examen de selecție, unde fusese o mare concurență. Eram ambițioși, copleșiți de emoțiile începutului, de verva studenției și de dorința de a răsturna munții. Față de foștii colegi de liceu eram mult mai pregătiți la limbile pe care începusem să le studiem. Dar ca boboci, față de noii colegi mai mari din facultate, neavând botezul primei sesiuni de examene, nici măcar nu eram considerați adevărați studenți. Iar pentru cadrele didactice, ce să mai vorbim, eram într-adevăr niște naivi neica nimeni. Ne gândeam cu înfrigurare la examenele care ne așteptau. Toți ne doream bursă și trăgeam pentru ea. Prin cămin aflasem deja cam ce examene ne așteaptă și ce exigențe sunt, iar cei mai mari spuneau că e foarte mult de citit, să nu lăsăm pe sesiune.

Având două limbi moderne ca specialități alese, la cursuri și la seminarii ne bombardau cu foarte multe informații. Se preda în limbile respective presupunându-se că înțelegem bine. Aveam cadre didactice foarte bine pregătite, dar și vorbitori nativi ai acestor limbi. Vorbeau extrem de repede atât în germană cât și în rusă, luam notițe de mână într-un ritm aproape infernal, 8-9 pagini în două ore, scris mărunt, pe caiet studențesc. Căutam soluții prin prescurtări inteligibile, astfel încât să le putem folosi și mai târziu. Nu exista tehnica de astăzi, nici cursuri litografiate nu se prea găseau.
Toate secțiile de limbi moderne din facultate aveam doar două cursuri în limba română: cel de Filosofie și cel de Lingvistică generală și comparată. Acesta era ținut de domnul prof. dr. Ariton Vraciu, renumit lingvist cu contribuții deosebite la istoria lingvisticii, la lingvistica balcanică și cea comparată, filolog și traducător. Era o somitate. Cu el a fost primul examen în viața de student. El a fost primul profesor universitar cu care am interacționat și care avea să îmi rămână ca model în întreaga carieră didactică. Auzisem că la examen dădea note mari, dar nu ne imaginam cât am putea învăța noi ca să facem față întrebărilor sale la un examen oral cu el. Și-i dădeam febril cu învățatul, conspectatul și cititul. Se apropia prima sesiune de examene. Eram niște pârliți amărâți în fața cunoștințelor sale. Și iată marea zi. Tacticos, bine dispus, glumeț ca de obicei. Noi tremurând în fața ușii. Când ieșea câte unul, spunea că a luat 10 sau 9. Nu era timp de discutat prea mult, nu aveai când, ceva tot îți mai venea să repeți sau să revezi. Eu nu înțelegeam cum e posibil să curgă atâtea note foarte mari știind cât de complexe erau noțiunile predate la cursuri și cât avusesem de studiat pentru a înțelege lingvistica în mod comparat. După ce am intrat, am tras biletul de examen și m-am așezat în bancă pentru a pregăti subiectele. Când am terminat schematizarea lor, am început să observ stilul în care domnia sa verifica fiecare student. Dacă avea cu cine discuta, se entuziasma și urma o adevărată călătorie de aventuri în doi în fascinanta lume a lingvisticii. Dacă studentul nu făcea față subiectelor, atunci, fără emfază, foarte subtil și fără să jignească sau să se simtă ofensat de incultura sau tracul celui examinat, începea el să vorbească, dar cu același entuziasm și fără nici cea mai mică urmă de indignare sau enervare. Studentul ieșea și cu subiectele înțelese dar și cu nota 9, care era cea mai mică notă dată de el la examen. Mi-a trebuit ceva timp să înțeleg, să accept etica acestor note mari, etică ce dădea prioritate absolută înțelegerii și nu măsurării cunoștințelor. Iar mai târziu mi-a venit rândul să înțeleg de ce la facultate acest lucru este posibil, iar la liceu nu.
Cu aceeași recunoștință, profundă chiar și după atâția ani, mărturisesc că, acestor pasionați profesori, stilului lor inedit, dar și felului lor de a fi, le datorez temeinicia primelor mele rezultate în filologie, cât și dubla licență în limbi moderne. Lucrând ca profesor și traducător autorizat în limbile rusă, germană, engleză și spaniolă, astăzi îi înțeleg mult mai bine pe acești minunați profesori și le mulțumesc simplu, din inimă pentru exemplul lor personal, pentru tot ce au dăruit atâtor generații de învățăcei, pentru felul în care au știut să folosească și entuziasmul meu, pentru cum au știut să-mi mobilizeze perseverența și dorința de a mă depăși, de a-mi lărgi orizontul.
Amintiri din Ardeal
Terminasem prima facultate la Iași, în 1979. Cu media avută eram între cei 3 nominalizați pe foaia de repartiție, alături de șefa de promoție, Popa-Diaconu Georgeta și Iordache Emil, pentru un post de asistent universitar imediat ce acesta devenea vacant. Până atunci aveam însă de ales, fiecare, un post la repartiția națională. În 1979, pentru aproape 300 de absolvenți filologie, fuseseră scoase doar 18 posturi vacante în orașe, restul în mediul rural. La repartiție intrau doar absolvenții celor 4 mari universități, București, Iași, Cluj și Timișoara, în ordinea mediilor. Aveau însă prioritate cei căsătoriți, urmau cei cu domiciliul în localitatea respectivă și abia apoi cei cu media. Eram în situația în care media îmi permitea unul din aceste 18 posturi, dar nefiind căsătorită încă, aveam prioritate doar prin domiciliu. Inspectoratul școlar din Botoșani scosese anul acela un singur post vacant la liceul Pedagogic. Era la 7 minute de casă, mă bucuram, nu avea cine să îl ocupe, mai toți fugeau de Moldova. Pe mine însă mă aștepta o mare surpriză. Șefa de promoție (și prima între șefii de promoție), care putea alege absolut orice, prietena (…) și colega mea de cameră, de fel din Roman, ceruse postul la liceul din orașul meu, nu o interesa nimic altceva. Nu mai aveam altă prioritate decât media. Iar când mi-a venit rândul să mă decid în cele câteva secunde, mai rămăseseră 3 orașe: Caracal, – mi se părea cam la capătul lumii, Borșa -prea turistic pentru planurile mele de tânără dăscăliță, iar ultimul, liceul „Avram Iancu” din Brad, județul Hunedoara – de care nu știam mare lucru. Boabele de lacrimi care o luaseră deja la vale, șuvoi după șuvoi, aproape ritmic, mă întrebau ce e de fapt prietenia. Era prima dată când mi se întâmpla să constat pe propria piele cum este când situațiile limită cern prieteniile adevărate. Popa Georgeta, noi îi spuneam Gica, încercase din răsputeri să mă convingă că, atunci când este vorba de lupta pentru existență, prietenia face un pas în urmă. N-a reușit. Iar la Botoșani nu a rămas decât trei ani plecând apoi, cu soțul, în orașul din care amândoi erau. Eu însă continui să cred și astăzi în adevărata prietenie, aceea în care lupta pentru existență nu are cum intra, nu are ce căuta. 

Era toamna lui 1979 când eu schimbam locul din bancă cu cel de la catedră pentru prima oară. La vremea aceea de început aveam să fiu și martora a două evenimente deosebite în viața mea de profesor: sărbătorirea a 110 ani de la înființarea liceului, în 1869, și întâlnirea absolvenților la 50 de ani de la absolvire, promoția părintelui Arsenie Boca. Deși am trăit în Ardeal doar câțiva ani, aceștia sunt anii în care m-am format ca profesor. Acestui liceu și acestor oameni de excepție le sunt profund îndatorată. Ani pe cât de grei, pe atât de frumoși. Clase foarte bune, diferență de 5-6 ani între mine și elevi. Inspectorul de zonă, om deosebit de meticulos și exigent, care își avea reședința la liceu, avea în specialitate limbile moderne. Când nu mai avea ce face printre hârtii, dosare și tabele și intra în cancelarie, noi ne uitam unii la alții, întrebându-ne cine urma să fie mai puțin fericitul inspectat. De regulă eram eu sau celălalt profesor stagiar de mate, venit din Timișoara. Ca stagiar care preda două limbi moderne nu era ușor să ai asistență la clasa a 11-a sau a 12-a, mai ales în a 2-a parte a anului școlar. Iar pentru a ieși bine la orice asistență oricât de inoportună, munceam foarte mult.  Nu eram din partea locului, veneam din Moldova, mulți ochi erau pe mine. Directorul prim era deosebit de exigent. Cât privește colectivul în care tocmai intrasem, acesta era format din oameni foarte bine pregătiți, cu rezultate de excepție la nivel național prin elevii instruiți. Erau dedicați meseriei, fără rabat la calitate, unii cu stagii prin străinătate. M-au impresionat și i-am îndrăgit pentru felul lor de a fi. De la fiecare am avut ceva de învățat. Am simțit că le-am fost dragă și le mulțumesc, tuturor, pentru ce mi-au dăruit la început de drum: încrederea, căldura lor sufletească, florile de magnolii, ținuta academică exemplară, finețea glumelor.
Pe de altă parte, pe mine la acest liceu mă aștepta și un definitivat de susținut în centrul universitar Timișoara, unde nu mă cunoștea absolut nimeni ca fostă studentă. Proiectele de tehnologie didactică ținute la zi pentru fiecare clasă, lucrările, tezele, caietele corectate ritmic, pregătirea în ultra detaliu nu doar a orelor obișnuite ci și a orelor de dirigenție, vizitele trimestriale la domiciliul elevilor atât din oraș cât și din județ, repetițiile pentru serbări, activitățile din internat, de la bibliotecă, practicile agricole, participarea la activitățile extrașcolare, toate acestea necesitau timp, eficiență, implicare, soluții. N-a fost ușor, a fost multă muncă să ajung și la faza națională cu câțiva elevi pe care îi pregătisem susținut în fiecare an, dar a fost frumos și a meritat. Emoțiile unui concurs național sunt unice.
Beizadele pe la școală erau și atunci, în plin socialism, nu doar acum. Îmi amintesc, de pildă, un examen de bacalaureat în care fiica unui om politic avea șansa minime să treacă examenele din cauza absențelor, profundului dezinteres școlar și comportamentului care lăsa mult de dorit. Proba scrisă la limba română trecuse, urma scrisul la matematică. Toți știam în ce sală era eleva „problemă” și toți ne doream să nu ajungem la supraveghere acolo, pentru a nu compromite examenul în sine și propriul statut. Fiecare șef de sală desemnat trăgea, pe rând, câte un bilețel din urnă cu numărul clasei unde urma să intre. După zâmbetul lui știam dacă „a scăpat” de sala cu pricina. Când mi-a venit și mie rândul să scot biletul, eu n-am putut zâmbi, sorții pe mine mă voiau acolo șef de sală. Apoi ne-am îndreptat spre clase. Încă de la intrare, colega de engleză mi-a spus că ea nu va interveni, indiferent ce va face eleva respectivă, să nu contez pe ea. Așa că n-am avut ce face decât să îmi fac datoria cât mai diplomat, fără niciun rabat de la principii. „N-am auzit” aluziile oarecum sonore ale elevei, n-au circulat ciorne, când s-a foit în bancă ea sau altcineva, am fost „în zonă”, dar nu agresiv. A fost un examen normal, fără excese de niciun fel. La terminarea probei, s-a enervat, s-a ridicat în picioare, și-a scos sarafanul uniformei ostentativ, a rămas în blugii excesiv de strânși, și-a scos cămașa pe afară, a făcut-o nod și așa a venit la catedră,  predând, în sictir, lucrarea în care îi anulasem aproape integral paginile rămase nescrise. A luat 3 și ceva, a vuit orașul. Tatăl ei mi-a transmis, voalat, că nu voi mai primi butelie. Stagiarii aveau la vremea aceea, pe lângă prima de instalare, și alte câteva înlesniri. Butelia pentru aragaz, la care aveam dreptul legal ca profesor stagiar, am primit-o, însă cu ajutorul unui alt om de omenie din consiliul local.

M.: Aţi avut, profesoară fiind, ca principală preocupare elevul. Ce recomandaţi, din experienţa dumneavoastră, tinerilor profesori de azi?
L.-C.: Afirmațiile pe care le voi face nu sunt simple teorii. Am exemple concrete pentru fiecare situație. Principiul valoric și cel moral sunt fundamentale în educație. Copiii, adolescenții, tinerii au în primul rând nevoie să se simtă iubiți, apoi încurajați, stimulați și motivați. Omul de la catedră este luat ca model. Neglijând importanța acestui aspect, el cade rapid în derizoriu, în hilar. Elevii râd cu ușurință, iar de cele mai multe ori au și de ce. Corectitudinea, cultura și studiile de specialitate ale profesorului, seriozitatea și tactul pedagogic sunt jaloanele vitale care marchează viitorul traseu al învățăcelului, jaloane fără de care nu putem vorbi de Calitate. Profesorul devine nu doar pe moment, ci pe termen lung, cauza aversiunii sau pasiunii pentru un obiect și chiar pentru studiu, în general. Favoritismele sunt nesănătoase, lasă răni pe termen lung. Selectarea elevilor prin examene corecte este deosebit de utilă. Nu toți elevii au motor Porsche din punct de vedere intelectual. Dar cei care au, trebuie turați la capacitatea de care dispun, fără a face diferențe jignitoare la nivel de clasă ori de clase. Să nu uităm că pe strada vieții circulă tot felul de mașini, fiecare după cât poate. Evaluarea obiectivă și învățarea auto evaluării au o importanță covârșitoare. La fel activitățile extrașcolare organizate și petrecute în timp real în mijlocul lor. Orele de dirigenție au rostul lor, nu sunt cantitate neglijabilă, înlesnesc comunicarea mai profundă. Ține de ingeniozitatea dirigintelui să o transforme în Asul din mânecă.

M.: Aţi fost cadru didactic atât în ţară, cât şi în SUA. Faceţi o paralelă între elevul român şi cel american.
L.-C.: Putem vedea cu ochiul liber că școala, în general, a devenit astăzi pentru mulți elevi un podium, dar nu pentru rezultate la învățătură, ci pentru… parada modei! Hai să spunem lucrurilor văzute și trăite, mai pe nume. Cine epatează astăzi? Observăm că elevii slab pregătiți, fără cultură și interes pentru carte, pentru propria educație. Ei sunt cei care nu doresc să li se știe numele pe listele cu rezultate la admitere, ei nu doresc uniformă pentru că s-ar observa mai ușor cât de slab pregătiți sunt. Una e să fie ascultat un elev slab la învățătură îmbrăcat în uniformă și alta același elev slab la învățătură dar care poartă haine de firmă și vine la școală cu Maserati. Abrutizați prin incultură și dezinteres școlar, sunt „mari și tari” nu prin propriul efort intelectual, ci prin poziția, acareturile, banii și mașinile părinților. „Eroul” zilelor noastre (trimitere la romanul scriitorului M.I.Lermontov, 15.10.1814 – 27.07.1841,) pare să fie beizadeaua incultă, cu tupeu. Dacă așa le pare unora „normal”, ce facem cu elevii din acele colegii românești, englezești, americane, unde uniforma este obligatorie? Pe ei cum îi catalogăm? Aceia cât de rigizi sau de reduși mintal sunt? Iar întrebările vin în cascadă. Ce facem cu premianții naționali și internaționali care n-au timp de parada modei, de snobisme, ci de competiții și medalii și despre care aproape că nu auzim în presă? Să ne bazăm pe pleavă sau pe boabele de grâu? Și apoi, de ce se spune că „Unde nu-i cap, vai de picioare? Unde au ajuns cei fără cap? Dacă mâncăm pleavă și creștem pleavă an de an, unde ajungem? Mai ajungem undeva? Educatorul are o responsabilitate uriașă. A vorbi despre copii înseamnă de fapt a ne gândi la viitor și chiar a anticipa lumea de mâine. În ultimii câțiva zeci de ani se pare că e tot mai greu de scos la capăt cu adolescenții. La școală vin copii din medii sociale diferite. Copiii familiilor care acordă atenție educației temeinice și bunei cuviințe, sunt mai greu de găsit, dar se găsesc. Viața este mai presantă astăzi ca ieri. Agresivitatea și stresul mai puternice, tentațiile mai mari, non valoarea mai invazivă, lipsa respectului pentru munca cinstită mai mare, furatul aproape că s-a generalizat Am pășit în era digitală – se pare cu stângul din cauza moralei tot mai șubrede – și trăim într-o societate bulversantă pentru fiecare grup de vârstă. Educatorii se confruntă și ei cu aceeași provocare. La școală vin elevi din medii diferite, deja alienați, cu standarde de viață aproape opuse, dar și cu obiceiuri care, în loc să-i modeleze constructiv, continuă să-i deformeze, îi înstrăinează. Cuvântul „alien” provine din engleză și înseamnă „străin”. Orientarea copiilor deja alienați, către menținerea statutului de om și nu către ființa robotizată, va fi de fapt principala problemă cu care se vor confrunta educatorii ce nu vor avea conștiința alterată. Astăzi copiii aduc și ei încercări nu doar în viața anumitor părinți, ci în viața oricărui părinte, indiferent că acesta este singur sau nu, indiferent că are sau nu bani. Să ne uităm puțin la copilul cu părinți mai avuți, ori la cel cu părinți renumiți. Copilul acesta de cele mai multe ori este debusolat. El este demotivat. Faptul că primește foarte ușor recompense nemeritate, faptul că asistă în familie la situații lipsite de etică și scene dure, nefirești, care îl marchează, haosul social în care este constrâns să intre încă din adolescență, promiscuitatea sexuală, agresivitatea și nesiguranța zilei de mâine, toate acestea îi influențează negativ comportamentul de viitor adult. Toate acestea îi afectează aproape iremediabil echilibrul sufletesc. Copilul acesta nu reușește să se ridice la înălțimea așteptărilor părinților, așteptări care de regulă nu țin cont de copil, ci sunt raportate doar la volumul cheltuielilor pe care le fac părinții și la propriile lor reușite în viață. Ba dimpotrivă, prin reproșuri usturătoare sau prin îngăduința excesivă a părinților, copiii se distanțează din ce în ce mai mult de ei prin excese și ambiții de tot felul. Mașină mai mare și mai tare ca a tatei, bani de buzunar cu care să epateze între colegi, petreceri și cheltuieli fără socoteală, excese bahice în companii suspecte chiar și atunci când are bodyguard la scară, depresii, dezinteres școlar și rezultate deplorabile mergând până la abandon școlar, atitudine disprețuitoare și vocabular execrabil față de cei din jur indiferent de vârstă și context. Copilul părinților care se descurcă cu prețul unor eforturi financiare foarte mari are de multe ori un alt profil. Acești adolescenți luptă uneori „pe viață și pe moarte”, păstrează linia de plutire, nu intră în derivă, sunt motivați, își dezvoltă capacitatea de discernământ, reușesc prin efort propriu și autodisciplină să nu cadă pradă agresivelor tentații, ci să se califice pentru o reală evoluție. Alții, mai comozi, preferă lâncezeala, devin blazați, apatici sau deosebit de violenți, de virulenți cu tot ce este în jur, sau renunță să mai lupte și alunecă cu droguri, sex sau băutură în lumea tot mai amorțită și rătăcită a eu-lui captiv. Prin traiul comod oferit de părinți, mulți tineri se pierd scufundându-se încet, încet, în lumea exceselor de orice fel. Cauzele sunt multiple, nu doar de ordin financiar. Și nu este povară mai dureroasă pentru părinți decât propriul copil capabil dar ratat, copilul fără motivația și entuziasmul de a răzbate și de a face ceva constructiv cu viața lui. Ce poate fi mai amar pentru un părinte decât copilul care se simte „super hero” prin ignoranță crasă, bășcălie, zeflemea, dispreț și aroganță? Dezinteresul pentru învățătură și abandonul școlar au devenit o performanță spre care se îndreaptă tot mai mulți. Câți mai știu diferența între „cras” și „gras”?… Obișnuim să dăm vina unii pe alții, pe manuale, pe școli, copiii pe părinți, educatorii pe copii și invers. Uităm însă că toți trăim și suntem din ce în ce mai constrânși să trăim într-o societate bolnavă, care nu pare să aibă prea multe alternative. Excesul de confort al unora, simultan cu excesul de disconfort al altora, excesul exorbitant al câtorva pe seama unor mase tot mai sărăcite, exploatate electronic și profund manipulate, acutizează relațiile dintre oameni, dezumanizează, schimbă lumea, schimbă omul într-o altă vietate, forțată să supraviețuiască în condiții limită, într-un mediu din ce în ce mai ostil.Abandonăm copiii? Pentru ce? Mai puțini copii pentru mai mulți roboți? Virtualul este vorace, vrea să cucerească viața. Va reuși el oare? Ne-ar fi de folos să conștientizăm că internetul, acest nou mod de comunicare modifică fundamental relațiile dintre oameni. Dacă este folosit cu măsură, el aduce beneficii incontestabile. Trăim însă într-o lume a exceselor, în care măsura, cumpătarea au devenit anacronice, și-au pierdut sensul. Felul abuziv în care adulții dar mai ales tinerii au înțeles să folosească internetul generează fenomene negative la nivel individual, familial și social. Sociologii și psihologii avertizează prin studiile lor asupra efectelor nocive. În opinia lor internetul poate fi considerat un drog legal. Practicat în exces provoacă boli psihice. Creează dependență, înstrăinează, debusolează. Cei mai afectați sunt tinerii care încă nu au capacitatea de discernământ suficient de antrenată și dezvoltată astfel încât să se poată opri la timp, să se poată desprinde de lumea virtuală pentru a se conecta la timpul real. 

Această uriașă rețea de comunicare tinde să schimbe lumea de astăzi în timp record. Oare câți dintre noi au observat că, de când cu Internetul, mai bine zis de vreo 20 de ani, suntem tot mai puțini, mai vulnerabili, mai săraci sufletește, mai inculți?
Mirajul accesului la informația nelimitată se spulberă pe zi ce trece. A devenit limitat, limitativ, manipulat, monopolizat. Bisturiul care făcea minuni cu ceva timp în urmă devine tot mai evident satâr. De ce? Cum am ajuns aici? Putem considera Internetul o descoperire epocală atâta timp cât devine tot mai clar faptul că lezează viul și viața, cu consecințe ireparabile? Observăm că în ultima vreme ne confruntăm cu tot mai multe constrângeri. Se consideră vreo castă de pe Terra proprietarul tuturor oamenilor, cu drepturi totale asupra lor?
În 1989 renunțasem la titulatură și, conform uzanțelor, cu acordul colegilor de cancelarie unde aveam titulatura, plecam legal în Statele Unite. Plecam să învăț a trăi în alt regim politic. Nu știam pe atunci că peste niște ani aveam să mă și reîntorc și tot într-un alt regim politic. Experiența avută la catedra liceelor din România îmi permitea să îmi dau seama rapid cu ce fel de clase și probleme mă confrunt. Iată ce am observat, ce m-a uimit. Puteam preda și alte obiecte, nu doar limbi moderne. Când am întrebat un Superintendent of schools – echivalentul inspectorului școlar la noi – cum fac ei aceasta, mi-a spus, senin și calm, că nu se abat de la manualul profesorului, să fac și să cer doar exercițiile cu cheie din manualul elevului și din caietul de lucru. Făceam cunoștință cu seturile de manuale alternative pentru prima dată. Pentru mine acest mod de interacțiune cu elevii în procesul de predare-ascultare era absolut nou, se punea problema adaptării mele. M-am întrebat totuși în ce măsură putem reduce rolul unui dascăl doar la un manual alternativ, iar dacă el se rezumă numai la atât, oare care sunt consecințele și, mai ales, cine le suportă?

Când urma să intru la câte o clasă mai „zburdalnică”, directorul sau profesorii, în cancelarie, mă puneau în temă. În România fusesem obișnuită ca orele să se țină cu ușa închisă, iar numărul elevilor să fie de vreo 30, în funcție de grupele formate. În școlile americane în care am intrat, orele se țineau mai tot timpul cu ușa deschisă, iar clasa era alcătuită din 15 până la maxim și, rar, 20 de elevi. Fiecare clasă avea sala ei fixă, era ultra echipată tehnic, avea minibibliotecă de uz imediat, de obicei dotată sau foarte dotată (învățam și eu cu ei, îmi plăcea), interfon și legătură directă cu conducerea școlii – dacă era cazul. Existau două catedre, una în față, alta în spate, stăteai unde credeai că este mai util demersului didactic. Puteai avea ca ajutor și un profesor învățăcel, pe toată durata orei, acesta nu doar asista din spatele clasei. Scaunele și pupitrele erau mobile, puteai restructura aranjamentul în funcție de specificul orei și de cum intenționai să o desfășori. Elevii puteau fi solicitați să stea în semicerc, sau chiar jos, turcește, ei spuneau „Indian style”. Puteai fi inventiv cu ei, însă nu prea profund, aveau un alt tip de atenție antrenat.

În schimb aveau capacitatea de selecție dezvoltată, aș putea spune chiar foarte dezvoltată și erau antrenați preponderent în această direcție. Majoritatea tipurilor de exerciții excelau în selectarea unui răspuns din mai multe variante. Școala era mai mult un fel de joacă, ștacheta era, pentru mine, destul de jos. Frumoasă este joaca, însă numai din ea n-au cum să iasă oameni cu rezultate deosebite și nici campioni. Medic, pilot de aviație, inginer constructor sau geolog, judecător, ori arhitect nu ai cum să ajungi numai cu bambilici!
Se punea foarte puțin accent pe scris, pe redactarea unor eseuri, pe concepția propriu-zisă, iar acest aspect nu mă prea încânta. Din cauza computerului cei mai mulți aveau scrisul mai puțin exersat, mai puțin îngrijit și preferau literele de tipar. Am întâlnit din păcate și mulți adulți, cu studii, care nu reușeau să scrie drept pe o foaie, pe un plic.
Dacă ne-am aminti totuși de cercetările științifice care demonstrează că, spre deosebire de tastare, scrisul de mână menține mintea ageră, ajută la dezvoltarea creierului, antrenează și exersează atât memoria cât și capacitatea de concentrare, atunci poate că nu am renunța la el cu atâta ușurință. Scrisul este considerat un excelent exercițiu cognitiv, avem nevoie și de el, nu doar de fițe și de fitness.

Unul din primele lucruri observate a fost numărul mare de ochelari raportat la numărul de elevi, ușoara diversitate etnică și gradul mai mare de maturizare biologică ce se citea pe chipul lor. Procentul naționalităților din oraș, district sau cartier arăta care era a doua sau a treia limbă vorbită acolo. La clasele liceale mai apărea, în plus, dorința mult mai puternică de a lucra, de a câștiga bani cât mai repede și de a deveni independenți de părinții lor. Elevii mari veneau la școală cu mașina. Distanțele mari de la domiciliu impuneau, într-un fel, acest lucru. Ei puteau șofa încă de la 16 ani, dar cu însoțitor adult în față. Interesul pentru durata studiilor academice rar depășea trei ani. Ritmul la matematică era cu mult mai lent ca în România.
La începutul anilor 90 aflam și eu că școala de calitate în State costă foarte mult, iar părinții care își doresc acest lucru pentru copilul lor, încep să facă economii încă de la nașterea lui, altfel nu pot ține pasul, taxele la facultățile de top fiind uriașe raportat la venitul mediu și cheltuielile mari avute cu locuința, cu rata la business-ul familiei și sănătatea. 

În lume, școala de un anume tip pare să fie din ce în ce mai mult pentru cei cu stare. Uităm însă că evoluția noastră, dar și a speciei, nu ține exclusiv de bani, ci de inteligența nativă, de receptivitate, antrenament și autodisciplină, de ingeniozitatea adaptării la condiții vitrege și depășirea lor. De acord, și puful este bun la ceva: el ține de cald tuturor. Însă numai în puf ne asfixiem cu disperare și, neavând orizont, degenerăm. Sănătos este să nu uităm că puful, ca durată și cantitate, nu călește, ci, dimpotrivă, vulnerabilizează. Adevărații vulturi ai înălțimilor nu își țin puii în puf decât foarte puțin, apoi le fac vânt din cuib, de acolo de sus. Câte unul își mai frânge gâtul. Cei mai mulți însă reușesc să zboare prin efort propriu; prin ei supraviețuiește specia. Familiile cu părinți slabi de înger și copii pufoși vor suporta consecințele, ca orice entități fragile, ca orice specie. În rest, copiii ca peste tot. Curioși, neastâmpărați, unii tăcuți, timizi, alții vorbăreți. Pauza de prânz ținea o oră, cei mari puteau pleca să mănânce în oraș. Ordinea era ordine. Nu am avut de a face cu chiulul, nu lipseau de la școală, nu cred că știau jocul acela cu scutirile medicale. Aveau în schimb multe concursuri cu premii, iar serbările la diferite sărbători și ocazii aveau o mai mare anvergură, un grad mai mare de implicare. Mă cam durea sufletul să văd atâtea cărți frumoase, atât material didactic de foarte bună calitate, dar nu la fel de mulți  îndrăgostiți de carte. Da, pretutindeni în lume, între copii, există și copii îndrăgostiți de carte, iar ochii acestora sclipesc într-un anume fel. Ați observat vreodată lumina aceea aparte din ochii unui copil care iubește cartea și este dornic de învățătură?

Ce mi-a plăcut în mod deosebit au fost bateriile de teste locale și naționale, de la prima până la ultima clasă. Ele cuprindeau cunoștințe nu doar specifice clasei respective, ci cunoștințe atât peste nivel, cât și sub el. Aveai astfel posibilitatea să observi mai concret și mai clar ce poate un elev, ce competențe are și până unde poate ajunge. Elevii cu potențial puteau fi detectați mai ușor, orientați mult mai bine.
La oricare obiect elevii slabi mergeau în grupele de începători unde se exersa ceea ce nu reușiseră să învețe în ritm „normal”. Așa se face că nu am întâlnit noțiunea de „repetent”.
Cultura generală și în special cunoștințele de geografie mai lăsau de dorit. Este firesc, națiunile mari au un anume sentiment al superiorității, cultura generală însă rămâne cultură generală, indiferent cât de mare sau mic ești. Dar și aici, în România, în ultima vreme, de ele se ocupă temeinic și le consolidează doar acei profesori conștienți de importanța lor. Fără ele, indiferent unde am locui, nu prea știm pe ce lume trăim, iar comunicarea reală devine limitată. Cum să vorbim, de pildă, despre Pearl Harbour, Auschwitz sau despre Podul Înalt, dacă nu știm ce este, unde este și ce s-a întâmplat acolo?
Din câte am înțeles, americanii sunt națiunea cu cel mai mare număr de avocați pe cap de locuitor, iar procesele în care se discută despre abuzarea unui copil nu sunt nici ele o raritate. Cazuri în care copiii mai sunt și abuzați atât în familie cât și la școală se întâlnesc, desigur, peste tot în lume. 

La americani însă, unde mitul libertății individului a luat proporții din ce în ce mai mari, „child abuse” pare un aspect mult mai delicat. În sensul în care, dacă părintele ridică tonul și este mai ferm pe bună dreptate, având motive să o facă și optând pentru această variantă, el poate da de bucluc. Copiilor, încă din primele clase, li se spune și li se dau numere telefonice pe care să le apeleze în cazul în care sunt abuzați de părinți sau de altcineva. Dar și de profesori. Iar ei folosesc telefonul acesta cu multă ușurință, fără să își dea seama de complicațiile ulterioare. Se ajunge astfel, tot cu multă ușurință, la situații în care copilul este încredințat unei tutele, tu fiind considerat părinte cu lacune în educație. Iar tutela pierdută a propriului copil nu ți-o recâștigi nici ușor, nici gratuit.
Am înțeles că, în cazul profesorilor care abuzează elevii -să nu vă gândiți cumva la bruscat, ci doar la ridicat tonul- aceștia pot fi sancționați prin neprelungirea contractului de muncă, mutarea la altă unitate școlară, sau chiar încetarea imediată a contractului.
Nu facem educație prin abuz sau violență, este exclus. Dar să ne amintim totuși că orice mamifer, când puiul o ia razna, îi mai dă câte o lăbuță cu grijă părintească, îl ia ușor de ceafă și-l pune unde experiența și instinctul de adult îi dictează că puiul este în siguranță.

M.: Vă pun o întrebare pe care n-am pus-o încă celor intervievaţi de mine. Aţi prins comunismul. Ce a fost bun, dacă a fost ceva, şi ce a fost rău în această perioadă?
L.-C.: De o parte sunt: Învățământul și Sănătatea gratuite, asigurarea locurilor de muncă, mai marea putere a de cumpărare a individului, politica externă a României prin ministrul său de externe, Ștefan Andrei, de cealaltă: prigonirea, eliminarea și exterminarea elitei intelectuale românești interbelice, experimentul Pitești cu toate ororile din inchisorile acelui timp, denaturarea unor evenimente istorice, ateismul feroce și prigonirea Bisericii.
Mă gândeam zilele trecute la efortul pe care îl fac părinții pentru a-și educa și crește copiii, la diferența dintre ceea ce gândim și ceea ce trăim. În anii comunismului se vorbea de exodul creierelor în căutarea unui trai mai bun, neînregimentat politic. Numai că astăzi vorbim tot de un exod de creiere care se îndreaptă spre alte țări și tot în căutarea unui trai mai bun, a unei decențe profesionale. Părinții se zbat pentru copii iar aceștia reușesc să plece, își fac un viitor, un rost al lor la care au tot dreptul. Împlinirea copiilor, oricât de departe, le ține de cald și de urât părinților, le mângâie sufletul. Nu-și recunosc durerea și nici singurătatea. Îmbătrânesc pe nesimțite. Încremenesc în fotoliu cu ochii la ecranul pe care-și văd crescând nepoții prin alte țări. Iar ei, copiii, îmbătrânesc, la rândul lor, prin avioane cu escale, în încercarea de a mai dărui câteva clipe de apropiere și alin părintelui învăluit în amintiri și suferință liber consimțită.

Mă gândeam zilele trecute și la eroii de ieri, de azi, dar și la cei de mâine. Mă gândeam la Făt Frumos din Lacrimă, la Harap Alb, la Prâslea cel voinic și la piedicile pe care le are de trecut, fiecare, pentru a învinge anti eroul și a-și atinge ținta pentru care sunt puși în situația să lupte pe viață și pe moarte, la cât de rari și de frumoși sunt ei. Anti eroul zilelor noastre e fără Dumnezeu. E parvenitul întâlnit la tot pasul. Nu are scrupule în a urca pe scara non valorii. Îl recunoaștem prin lipsa principiilor morale, prin incultură, răutate, infatuare, șiretenie, agresivitate, superficialitate, inducere în eroare.
De ce ne este în ziua de astăzi mai greu la toți? De ce sunt națiuni care au îmbătrânit și au puțini copii? Oare nu pentru că am neglijat copiii și felul în care i-am crescut, educația lor? Oare nu pentru că am făcut lucrurile din prea mult raționament și mai puțină inimă? Confortul, banii, cariera pot fi mai presus de iubire? Cu ce preț însă? Priviți: grosolănie, tupeu și impertinență la tot pasul, din ce în ce mai mult. Unde sunt cei șapte ani de acasă? Nu mai sunt șapte? De unde timp, de unde răbdare pentru pui? Din iubire. Unii vor zâmbi, n-o au; la modă  e ranchiuna, egoismul, e ceva doar pe bani, e card-ul. Chiar credeți că banii fac Omul? Atunci uitați-vă la preț. Uitați-vă și la mămici. Fiindcă mămicile de ieri au crescut adulții de astăzi, iar mămicile de astăzi cresc adulții de mâine. Trăim in lumea pe care noi o creștem.

M.: Din activităţile culturale pe care le-aţi organizat de-a lungul timpului, descrieţi-ne una care v-a rămas în suflet.
L.-C.: O activitate personală cu caracter cultural obștesc de care îmi amintesc cu drag a fost organizarea unei seri de muzică și poezie la teatrul Mihai Eminescu, cu participarea compozitorului Gh. Iovu și a actriței Daniela Nane, care a susținut un recital de poezie cu genericul: Poezia religioasă de la începuturi până în prezent, Moderator Geta Heimerl. Activitatea a fost organizată la Botoșani în 2012, pe parcursul a trei zile, în paralel cu organizarea parastasului de pomenire a părintelui Arsenie Boca la Azilul de bătrâni și biserica „Sf.Spiridon”din Leorda, unde slujitor era părintele Mihai Popa. În programul invitaților la evenimente am inclus vizitarea Casei memoriale de la Ipotești și mănăstirea Probota. Ei și-au dorit în primul rând să vadă cum se fac pregătirile unui parastas în Moldova, cum se desfășoară slujba și pomenirea părintelui într-un azil, iar apoi, să participe prin susținerea concertului caritabil. Eu am avut ocazia să învăț ce înseamnă pregătirea unui spectacol începând de la impresariat, lucrul cu un desfășurător scenic, mediatizare, invitații, bilete, conceperea, tipărirea și punerea afișelor în oraș și terminând cu aranjarea personală a decorului pe scenă.

M.: Aţi scris cărţi  în limba română. Vorbiţi-ne despre ele.
L.-C.: Poate că ar fi prea mult. După simpla lor enumerare, mă voi opri la prima și la ultima.
Cărți publicate în română: Lecturi pentru călătorii, 2017, 2022; Trecut-au anii…2017, 2022; Aduceri aminte, 2017, 2023; Reîntâlnirea noastră cu liceul, 2019; Jumătate de veac de vrednică slujire, 2022; Plecări în anotimpuri, 2022; Copălău. File de monografie, 2023; Liceul Teoretic Avram Iancu Brad – eroicul reper al moților, 2023; în engleză: Choices, 2022; în spaniolă: Lecturas de viaje, 2023; în germană: Verbesserung der Deutschkenntnisse –în plan editorial
Primul volum publicat în mai 2017 a fost urmarea îndemnului expres de a scrie al fostului meu diriginte din clasele gimnaziale, domnul profesor de limba și literatura română, Constantin Oniciuc.
Domniei sale îi datorez parte din ființa mea de astăzi, parte din perspectiva în care m-a ajutat, cu multă răbdare și talent didactic, să privesc, să vibrez, să analizez, să exprim, să observ. Și mărturisesc, fără îndemnul său constant și ferm, eu nu aș fi publicat. Am făcut-o în 2017, cu ocazia sărbătoririi a 42 de ani de la terminarea liceului, în mare criză de timp. Cuprinsul oferă totuși cu generozitate multiple teme de reflecție. Această primă carte o văd acum, la câțiva ani de la editare, ca pe un început târziu, stângaci, șovăitor, dar plin de miez. Ea a fost scrisă nu pentru a face bani sau renume, nu din proprie inițiativă. A fost în tiraj mic, a ajuns la cei care și-au dorit-o și au rezonat cu temele abordate.
În volumul „Lecturi pentru călătorii”, prin destinele, experiențele, trăirile și „plecările” înfățișate, am avut ca țintă să ajung la cititor, să-i determin reflecții cât mai profunde, iar el să se apropie de mesaj sincer și de bună voie, autentic, fără rezerve ori suspiciuni, fără a avea garda sus.
Ultima carte, plecată foarte recent la tipar, se intitulează „Liceul teoretic Avram Iancu –eroicul reper al moților” și are 400 pagini, în format A4. Vă ofer în avanpremieră argumentul cărții.

Încercând să fixez un moment – 155 de ani – al îndelungatului proces de devenire a liceului „Avram Iancu”, mi-am propus să reliefez faptul că el, liceul cu nume de erou, este un punct de referință nu doar pe plan local, ci și în istoria şi cultura poporului român, existenţa sa fiind legată nemijlocit de cununa celor ce au trăit cu profund devotament actul educațional. Profesorii aflați însă în preajma venerabilei vârste de 90 de ani, cât și cei cu mari probleme de sănătate, în dorința lor de a vedea și de a primi această carte cât încă mai sunt în viață, mi-au dat de înțeles cu multă finețe că este mult până în 2024 și m-au rugat, dacă pot, să o public anul acesta.
Am scris această carte despre liceul din Brad pentru a cunoaște și cei ce ne vor urma, că acest așezământ dorit de moți a avut și are propria lui istorie presărată cu „momente de jertfă și eroism”, cu rezultate pe măsura dăruirii. Frumusețea cea sufletească – credinţa – dincolo de vicisitudinile regimurilor politice, a fost o constantă în acest binecuvântat lăcaș al educației. Aici au bătut inimi, toate unite, peste veacuri, în aceeași bătaie de puls a conștiinței față de formarea și educarea viitoarelor generații. Aceste inimi și aceste conștiințe ale profesorilor model alcătuiesc parcă un zid de apărare, de netrecut, de peste o sută cincizeci de ani. Aici, sub îndrumarea lor, s-au format personalități marcante ale zonei și țării care șiau câştigat prin muncă și rezultate, un binemeritat renume. 

Tipărirea acestei cărți este rodul unui efort colectiv, fiecare dând miez chipului ei frumos şi deschizându-i drumul către sufletele noastre. Sentimentul de respect şi mulțumire se îndreaptă către toți cei ce au sprijinit apariția cărții și anume către directorul liceului, prof. Bogdan Ștefan, cel ce și-a exprimat dorința ca și liceul „Avram Iancu” să se bucure de o carte asemănătoare celei pe care am publicat-o în 2019 și intitulată „Reîntâlnirea noastră cu liceul” (carte dedicată Colegiului Național A.T.Laurian din Botoșani, fondat în 1859), care să imortalizeze ceea ce înseamnă recunoștința față de slujitorii onești ai catedrei și față de aprecierea valorilor autentice. Am încercat să fiu la înălțimea sincerei sale doleanțe, dar în același timp și la înălțimea așteptărilor distinșilor mei colegi de altădată, profesori octogenari, nonagenari, între care un loc aparte îi revine doamnei profesor Livia Fumurescu, cea care mi-a pus la dispoziție întreaga sa arhivă exemplar organizată.
Calde mulțumiri adresez totodată foștilor mei elevi de la liceul „Avram Iancu” din perioada 1979-1983, în mod deosebit Carmelei Cătinian care m-a secondat non stop în orice demers, apoi Mirelei Moga, Angelicăi Herbei, Mihaelei Măstăcănean, lui Carmen Tudoran, dar și actualilor profesori și elevi care au participat la interviuri și au colaborat cu eseuri. Din liceu, exemplară a fost participarea cu materiale a d-nei prof. Dr. Livia Coroi. Iar ca record absolut (3 zile) în trimiterea materialelor solicitate, țin să-i mulțumesc lui Alin Fumurescu, fost elev la limba germană, care, în ciuda unei agende internaționale extrem de agglomerate, a reușit să răspundă și acum „prezent” cu cea mai mare promptitudine. 

Am scris cu bună credință. Am strâns mult material de calitate, iar cartea este destul de voluminoasă. Le cer din toată inima iertare celor pe care nu am reușit să-i includ sau să-i amintesc în acest volum, deși meritau. Iertare și celor pe care i-am inclus și, poate, își doreau mai mult ori mai altfel, sau care, din prea multă modestie, mi-au sugerat să nu-i amintesc. Însă impresionanta lor carte de vizită este cea care m-a determinat să-i așez în acest volum.
Mulțumesc totodată doamnei Bianca Leucian, redactor șef al publicației „Zarandul” și fost director al Casei de Cultură Brad, doamnei bibliotecare Angela Ruda de la biblioteca municipiului, doamnei Elena-Smaranda Pleșa de la biblioteca liceului „Avram Iancu” precum și prietenei mele, Olga Iordache, de la biblioteca „Gh. Asachi” din Iași, doamne care, cu multă solicitudine, mi-au pus la dispoziție materialele cerute spre studiu, reuşind astfel să realizez în timp util ceea ce mi-am propus. Recunoștință celor din nevăzut pe care i-am simțit aproape. Mult îngreunată mi-ar fi fost strădania lucrului început la sfârșitul lunii februarie și terminat la acest început de noiembrie, dacă nu mi-ar fi fost alături prin răbdare și tenacitate două fete sufletiste, prof. Carmela Cătinian pe care am mai menționat-o, și prof. Lucia Pascariu, foste eleve, din promoții diferite, una din Brad, cealaltă din Botoșani.

Ca întotdeauna, mulțumiri din inimă copiilor mei, Isabel și Gabriel López, medici, pentru felul în care au înțeles să mă sprijine în realizarea acestui proiect. Fără ajutorul lor nu cred că aș fi reușit să public.
Nu doresc și nu caut elogii, renume sau profit. Consider că mi-am făcut datoria față de colegii pe care i-am avut la liceul „Avram Iancu” și că am întors măcar puțin din prea plinul celor dăruite de moți, la ei acasă. Loc de critică și de mai bine, ca filolog, știu prea bine că este. 

M.: Aţi scris cărţi şi în limbile engleză, spaniolă, în curând şi în germană. De unde această determinare?
L.-C.: Am considerat necesară o carte gen „Choices” (Opțiuni), care să recompenseze perseverența acelor elevi care au reușit prin muncă asiduă la universități din străinătate. De teama că ar putea fi copiați și trăind în epoca plagiatului, profesorii nu prea publică astfel de lucruri. Redactarea scrisorilor de referință de calitate, sută la sută originale, presupune experiență, succes și un volum mare de muncă. Cartea este mai puțin obișnuită, în sensul că ea conține eseuri, scrisori de referință și corespondență uzuală, preponderent în engleză, dar și în germană, spaniolă și română. Am preferat să le includ în limba în care au fost scrise, pentru a păstra frumusețea originalului. Pentru a da o minimă unitate cărții, eseurilor care sunt în alte limbi, le-am făcut un Abstract, o scurtă prezentare în engleză. Cartea este formată din două părți. Prima conține doar scrisori de referință pe care le-am dat elevilor care s-au calificat pentru burse în diferite țări, iar partea a doua conține scrisorile lor trimise în diferite momente ale vieții.
Cât privește spaniola, mai vechi prieteni din America de Sud și-au exprimat dorința de a citi în traducere din eseurile scrise.
Cartea în limba germană este un proiect mai vechi pe care încerc să-l finalizez.

M.: 7 + UNA. O întrebare pe care o pun tuturor: Care este relaţia scriitoarei Gabriela Lopez- Cobeña cu Mihai Eminescu?
L.-C.: Eminescu? Ideal ca om. Nemuritor. Universal. Făclie în veșnicie a neamului românesc. Îndrăgostitul prin care iubirea lui ne învață să iubim plenar. Erou.
Există un Premiu național pentru poezie care se acordă la Botoșani, anual. Notorietatea unui prozator cu limbaj trivial (Mircea Cărtărescu) la adresa inegalabilului Eminescu nu cred că i-ar putea fi vreodată suficientă pentru a fi nominalizat sau pentru a câștiga acest premiu. Să vii pe scena teatrului Mihai Eminescu pentru a primi premiul și să-l critici pe Eminescu într-un limbaj care nu te onorează, dă totuși de gândit, indiferent cum te-ai numi. Mulți dintre invitații la eveniment în anul acela, profesori, oameni de cultură, au rămas de atunci pe gânduri.