Revista Luceafărul
  • Caută pe sit


Colecţia revistei

Anul 1

Anul 2

Anul 3

Anul 4

Anul 5

Anul 6

Fondat 2009 • ISSN 2065 - 4200 Anul 16 → 2024

Haec primum ostium la Luceafărul: Marta VARTOLOMEI. Puiul de Om din Legendele Toamnei

Haec primum ostium la Luceafărul: Marta VARTOLOMEI
Primit pentru publicare: 2 Iunie 2022
Autor: Marta VARTOLOMEI
Editor: Ion ISTRATE


 Marta Vartolomei, scriitor de proză scurtă, doctorand în Literatură Comparată la Queen Mary, University of London.
A publicat în jurnale și reviste naționale si internaționale (revista „Tabor”, revista „Lohanul”, „Interdisciplinary Studies of Literature”, etc.) și short stories pe Amazon (The Hope).
În curs de apariție la Editura ,,Eikon”, un volum de eseuri.

*
* *

Short stories

Puiul de Om din Legendele Toamnei

Conduceam cu viteza spre Belcești, credeam că nu mai ajung la mama. Eram așa de obosită și îmi țineam geamul deschis, sa nu mă fure somnul. Era pe înserat de-acuma și de-abia așteptam să mă întind în patul de după sobă, să mă încălzesc ca-ntr-un culcuș, să dorm ca un copil… M-am trezit din visatul cu ochii deschiși când mi-a apărut în față un personaj curios. Pe marginea drumului îmi făcea cu mâna un copil. Am tras pe dreapta și am întrebat:

  • – Unde mergi, măi, copile?
  • – Vreau sa merg acasă, în Belcești.
  • – Dar de unde vii?
  • – De la tata, de la stână.
  • – Bine, hai, urcă, îi spun, uitându-mă bine la o față frumoasă, ca de lapte, și la un păr blond-cenușiu, ce îmi amintea de Legendele Toamnei, tot acoperit de un praf de uliță.

Copilul nu era prea vorbăreț, dar mai aveam de mers vreo zece kilometri, așa că m-am hotărât să mai aflu despre el în drumul nostru spre casă.

  • – Ce-ai făcut la stână? Îl ajuți pe tatăl tău?
  • – Îl și ajut, dar acum m-am dus să îi cer bani de suc, să merg cu un coleg, că azi e ziua mea.
  • – Și ți-a dat bani?
  • – Nu, că n-a avut. L-a sunat pe șeful lui, dar nu i-a dat.
  • – Dar cât e un suc?
  • – 3 lei 50.

Puiul de om îndârjit să meargă zece kilometri până la stână să ceara bani pentru suc îmi stârnea tot mai mult curiozitatea. Îi invidiam bucuria de a trăi și simplitatea. Am continuat să îl întreb despre ale sale.

  • – E stâna tatălui tău sau e angajat?
  • – E angajat. Șeful îi dă 1000 lei pe lună, răspunse foarte mândru că știe răspunsurile la întrebări de oameni mari.
  • – Și mama ta lucrează?
  • – Da, lucrează și ea. Mai merge cu ziua în sat…
  • – Și frați mai ai?
  • – Da. Suntem șase. Mai am două surori și trei frați. Eu sunt al doilea cel mai mare.
  • – Dar la școală înveți bine?
  • – Da, învăț.
  • – Să înveți foarte bine, să pleci la oraș, să nu mai muncești așa din greu, ca părinții tăi, i-am zis gândindu-mă că îi dau o lecție de viață pe care, poate, nu a mai auzit-o.
  • – Eu o să mă duc la oraș să fac facultatea, am să mă fac inginer și apoi am să mă întorc la țară, am să cumpăr pământ și-am să-mi fac o fermă.

M-a lăsat  înmărmurită dragostea lui pentru pământ. O fi moștenise da la părinți sau bunici. Îmi amintea acum de Ion. Puiul de om reînvia în memoria mea personaje colosale, care mai de care mai victorioase în lupta cu furtunile vieții. M-am uitat la el cu drag, m-am gândit ce mândri trebuie să-i fie părinții și am schimbat repede subiectul, să nu dramatizez.

  • – Ce s-a înnorat! Cred că o să plouă.
  • – Să plouă, că trebuie ploaie!, îmi răspunse el cu aerul unui om matur, bun cunoscător al semnelor vremii.

Mă simțeam eu un mic copil lângă puiul de om trecut prin greu. Îl întreb:
– De ce au dat foc la gunoaie chiar aici pe câmp? Nu li-i frică că ia foc grâul? Ăla-i grâu acolo în câmp, nu?

  • – Da, e grâu, răspunse. Au dat foc că trebuia, erau multe gunoaie, cum au aruncat oamenii. Dar nu ia foc grâul, că e arat.

Îmi dădu iar explicații la care nu mă așteptam și mă tot surprindea puiul de om cu fiecare cuvânt. În pauzele de conversație îmi tot preocupam gândul cu ce să îi dau când o să coboare din mașină. Aveam niște ouă de la Liviu care trebuiau vândute, sacoșa cu mâncare pentru mama și sacoșa cu napolitane fără zahăr.

  • – Aici te las, i-am spus când am ajuns la o intersecție unde trebuia să schimb direcția. Ți-aș da napolitanele astea, dar i le duc mamei mele, că sunt fără zahăr și ea e diabetică…
  • – Nu-i nimic, răspunse iar hotărât, fără urmă de regret.
  • – Îți dau zece ouă și o pâine. Vrei?
  • – Da, vreau.

I-am dat ouăle și pâinea în timp ce mă luptam cu gândul că nu îi dau napolitanele copilului prăfuit, de ziua lui.

  • – Stai, copile. Uite, ia de aici șase napolitane pentru tine și frații tăi. Mama nu are nevoie de așa multe napolitane. Uite, ia și zece lei, sa bei un suc cu prietenul tau.
  • – Mulțumesc, sărut mâna!

Plecă cu trăistuța cu merinde căpătate și eu î-l privii în oglinda retrovizoare cum își desfăcea o napolitană s-o mănânce. Am mers cu o inimă strânsă la mama. Puiul de om mi-a amintit cum e să te bucuri de o napolitană și o pâine în dar. Cunoscusem un suflet de copil frumos și nu am putut vorbi despre nimic decât despre el cât am stat la mama. Îmi amintea de noi când eram copii acasă. Voiam, parcă, să uit și să nu uit niciodată…

A doua zi m-am întins cu treaba pe la țară până spre apus. Am plecat iar cu privirea în oglinda mașinii, care mi-o arăta de astă dată pe mama, pe marginea drumului, făcându-mi cu mâna.  Voiam să nu mă prindă seara, știam că nu văd bine pe întuneric și drumul mi-ar fi părut și mai lung. Conduceam repejor, dar nu uitam să mai admir copacii proaspăt înmuguriți și lelele așezate la gard pentru o vorbă. În Belcești îmi făcu cu mâna iar un băiețel. Am încetinit, să îl iau la ocazie, și mare mi-a fost mirarea când am văzut că e același pui de om. Cel cu păr prăfuit, ca în Legendele Toamnei, și cu față de lapte.

  • – Ce faci, copile? Unde mergi?
  • – La stână la tata.
  • – Bine, hai urcă! Te duc eu.

După ce se urcă bucuros în mașină, îi spun:

  • – Ce faci la stână duminică după-amiază? Nu mergi mâine la școală?
  • – Ba merg, dar tata are nevoie de mine să mătur la oi. Mă grăbesc să mătur și să mă întorc repede, să mă pregătesc de școală pentru mâine.

I-am oferit un măr și l-a mâncat cu bucurie. Atunci am îndrăznit să-l întreb:

  • – Dar tu ai mâncat ceva astăzi?
  • – Da, am mâncat, răspunse pe tonul unui om sătul. Am mâncat ochiuri. … Din ouăle alea de la tine.

Bucuria lui mi-a pus și mie un zâmbet pe față și i-am spus:

  • – Câte ochiuri ai mâncat?
  • – A făcut mama opt și am mâncat fiecare câte două… că aia mică e prea mică să mănânce ouă.

Am făcut un calcul simplu și mi-am dat seama că unul din 6 frați nu mai e pe acasă… și că mama nu mâncase ouă…

L-am dus pe puiul de om chiar până sus pe deal, la stână, curioasă încă să aflu viața din spatele celor doi ochi albaștri de sub părul prăfuit. Înainte de a pleca, l-am întrebat cum îl cheamă și mi-a spus. … Eu încă îi spun Puiul de Om din Legendele Toamnei.

 



Abonare la articole via email

Introduceți adresa de email pentru a primi notificări prin email când vor fi publicate articole noi.

Alătură-te celorlalți 2.661 de abonați.

Drept de autor © 2009-2024 Revista Luceafărul. Toate drepturile rezervate.
Revista Luceafărul foloseşte cu mândrie platforma de publicare Wordpress.
Server virtual Romania