Revista Luceafărul: Anul XII, Nr.9 (141), Septembrie 2020
Editor: Agata, Botoșani, str. 1 Decembrie nr. 25
ISSN: 2065 – 4200 (ediţia online)
ISSN: 2067 – 2144 (formatul tipărit)
Director: Ion ISTRATE

HAI  LA  VOT !

Primit pentru publicare: 22 Sept. 2020
Autor: Mihai MAXIM, București     
Publicat: 23 Sept.  2020
© Mihai Maxim, © Revista Luceafărul
Editor: Ion ISTRATE

                                                         HAI  LA  VOT !

Ca urmare a reformei învăţământului impusă după război de sovietici,  în 1956   am terminat clasa a X-a la Şcoala medie de băieţi din Botoşani(acum Liceul A.T. Laurian) devenind  matur cu diplomă, ironie a soartei, la  doar şaisprezece ani şi jumătate  În clasa terminală a venit la o şedinţă a cercului literar pe şcoală poetul Andi Andrieş, fiul profesorului nostru de română.  Acesta mi-a ascultat versurile şi mi-a sugerat să dau la Filologie. Luându-i încurajarea ca certitudine, în loc să învăţ materia pentru examen, toată  vacanţa am citit numai clasicii literaturii române acceptaţi de critica literară proletcultistă. Normal că nu am intrat la facultate. Ca să nu stau acasă,  m-am  angajat ca profesor necalificat de limba română la şcoala (gimnazială)  nou înfiinţată din comuna natală, Manoleasa, undeva, pe malul Prutului. La sfârşitul lui  noiembrie au avut loc alegerile de deputaţi pentru  Adunarea Naţională şi  dascălii au fost  obligaţi să participe activ la marea mascaradă electorală, practică ce  se va perpetua până în zilele noastre.

Ca şi acum, pregătirea pentru alegeri devenise principala preocupare a autorităţilor locale, care au impus organizarea a tot felul de activităţi specifice satului – serbări la căminele culturale, instructaje la centrul de comună şi de raion, seri culturale, unde li se explica sătenilor tehnica votării, întâlniri cu candidatul unic pentru  forul legislativ.  Pe vremea aceea nu existau bannere de pe care să-ţi zâmbească îmbietor candidatul la înalta funcţie.  Poza lui era însă expusă pe peretele de la intrarea în  Sfatul popular şi la căminul cultural.

Deşi funcţionam doar de câteva luni  la şcoala de la centru,  a trebuit să mă implic în pregătirea formaţiei de teatru , să pregătesc recitatori pentru serbările  ce aveau loc la căminul cultural, ba să mergem  şi  în turneu   în satele din jur.  Cum-necum, m-am achitat onorabil de sarcină, spre mândria rudelor şi a prietenilor rămaşi la coada vacii. Numai părinţii nu s-au bucurat.  Ei visau ca unicul lor fiu să urmeze o facultate şi nu să înoate prin glodul clisos de pe uliţele întunecoase şi  s-au ruşinat atunci când  el a trebuit să meargă  pe la consăteni  cu echipa de agitatori pentru a-i convinge să intre la colectivă.

S-a făcut multă zarvă în comună pentru întâlnirea alegătorilor cu candidatul.   S-a măturat în curtea căminului unde urma  să aibă loc evenimentul, s-a  uns cu motorină duşumeaua din sală, s-a adus o masă mai mare,  acoperită cu  pânză roşie pentru prezidiu,  s-au  pus geamuri  la tablourile celor patru clasici ai marxismului  (Barbă albă, barbă neagră, barbă cioc, barbă deloc!)  şi s-au înlocuit steagurile de la intrare. În fine, pregătiri mai mari ca pentru întâmpinarea  Naşterii Domnului.

Întâlnirea a avut loc într-o zi de duminică la amiază. I se ceruse  preotului  să termine slujba mai devreme, ca nu cumva babele să-i taie calea înaltului oaspete, iar târgul comunal  nu s-a mai ţinut.  Toţi slujbaşii de la primărie, de la biroul cooperativei, învăţătorii şi suplinitorii din  şcolile din comună, ca şi fruntaşii satului erau în sală.  Preşedintele Sfatului popular, secretarul de partid  comunal şi  miliţianul dârdâiau de frig afară în aşteptarea Volgii  prim – secretarului de la raion care îl aducea pe candidat.

În fine, în faţa căminului cultural a oprit  a Volgă prăfuită. Până s-a moşmondit înaltul oaspete să coboare, maşina a fost învăluită  într-un nor de colb, de unde a apărut chipul unui moş care a adresat notabilităţilor locale  o tuse tabagică.  Era însoţit  de primul secretar de la raion. Încă nu se încetăţenise obiceiul de a-i întâmpina pe oaspeţii de seamă cu pâine şi sare, aşa că au intrat cu toţii în sală. Nu i-a aplaudat nimeni, pentru că nu li s-a spus dinainte. La circumscripţia electorală din care făcea parte şi comuna noastră candida  fostul ilegalist Vasile Bâgu. Acesta a vorbit despre lupta comuniştilor în ilegalitate, despre anii de închisoare unde a fost împreună cu actualii conducători ai partidului, despre ajutorul Uniunii Sovietice acordat României în timpul foametei (sic!) , după care a început să promită ce va face  în comună în timpul mandatului său. Că va vorbi el cu Ghiţă şi cu Chivu, să dea dispoziţie să se tragă curent electric în comună,  să se pietruiască drumul principal până la centrul raional, să se construiască şcoală şi dispensar, să se aducă medic  şi poate că ar mai spus el multe, dar  prim-secretarul, care ştia că tovarăşul Bâgu pleacă, iar el rămâne cu sătenii,  a tuşit de vreo două ori semnificativ, tăindu-i elanul.  Mă uitam la bătrânel  cum îşi trăgea sufletul să vorbească şi mă gândeam dacă mai prinde alegerile, dar încă să mai   facă   ce promite. A vorbit apoi primul secretar, care a mai încercat  să dreagă busuiocul cu promisiunile, a vorbit şi preşedintele sfatului popular care şi-a luat angajamente( era obişnuit cu ele de pe vremea când era strungar într-o fabrică de la Iaşi) şi,  pentru că prim-secretarul îl privea insistent, a vorbit şi directorul şcolii care a dat asigurări că învăţătorii şi suplinitorii vor fi   toată ziua la secţia de votare. Prim-secretarul a tras concluziile după care a început să aplaude singur, dând de înţeles că şedinţa s-a terminat.  Au  aplaudat şi cei din sală, răsuflând cu uşurare că pot pleca acasă.

A venit şi ziua alegerilor.  Ca un făcut în anul acela pe malul Prutului a căzut zăpada mai devreme şi sătenii din cele şapte sate ale comunei s-au deplasat cu greu  la secţia de votare. Cei din comisia electorală  comunală,  fiind  localnici,  ştiau  ce înseamnă  vremea rea şi  pregătiseră din vreme echipele   cu urna mobilă pentru   vârstnici, bolnavi, femei cu copii mici ş.a.  Eu mergeam cu urna mobilă la Bold, satul  natal. Din echipă făceau parte un delegat de la sfatul popular, un membru al biroului de partid pe comună şi un cadru didactic (acela eram eu!).  Secretarul  vorbise cu organizatorul de partid din sat şi-l rugase să aranjeze cu fostul cârciumar, a cărui soţie era vestită  prin bucatele sale, să-i primească cum se cuvine pe tovarăşii ce vor veni cu urna de vot. Şi cârciumarul se simţea obligat faţă de secretarul de la  Sfat pentru că acesta i-a şters numele de pe lista chiaburilor,  întocmită de secretarul de partid şi trimisă la Raion.

În sat omul partidului ne aştepta la şcoală şi ne-a dus direct la  masă.
În camera din faţă a fostei cârciumi era  cooperativa , iar în cea din spate, unde  altădată  se întâlnea boierul cu fruntaşii satului cărora le spunea cu cine să voteze, ne aştepta masa pusă.  Delegatul sfatului popular ne-a cerut  să nu ne atingem de nimic  până nu votăm. Eu mă şi ridicasem să plecăm, privind cu părere de rău la bucate, dar tovarăşul Stamate, m-a oprit:

-Stai pe loc, tovarăşe profesor. Ia lista şi bifează-i pe cei care nu s-au prezentat, iar noi punem ştampila şi băgăm voturile în urnă.  La urmă îi semnăm pe cei care ştiu carte şi punem degetul pentru  analfabeţi. De asta te-am luat cu noi, pentru că eşti consătean cu ei şi îi cunoşti bine. Mi-a venit inima la loc şi ne-am pus  pe  treabă. În jumătate de oră toţi erau votaţi, pentru ei am semnat cu rândul indescifrabil, iar înainte de a începe să mâncăm, a trebuit să ne spălăm de tuş toate degetele de la mâini.  Am mâncat şi chefuit până spre miezul nopţii, după care tovarăşii au plecat cu urna la secţia de votare să numere voturile, iar eu m-am dus acasă.

La plecare fostul cârciumar mi-a spus hâtru:
-Să ştii, nepoate, că indiferent de culoarea politică, omul trebuie să mănânce. Şi la mine se mănâncă bine.
A doua zi, am văzut pe gardul  fostei cârciumi  scris cu vopsea albă  îndemnul

HAI  LA  VOT !