Revista Luceafărul
  • Caută pe sit


Colecţia revistei

Anul 1

Anul 2

Anul 3

Anul 4

Anul 5

Anul 6

Fondat 2009 • ISSN 2065 - 4200 Anul 10 → 2018
Revista Luceafărul
Revista „LUCEAFĂRUL” este o publicaţie de cultură, educaţie şi atitudini destinată sufletului neamului românesc. Considerăm că omagierea marelui român Mihai Eminescu, fondator al spaţiului cultural românesc modern, este o provocare şi o datorie de onoare a fiecăruia dintre noi, căreia îi putem da curs în nenumărate feluri. Cu credinţă în misiunea noastră, încercăm să contribuim prin această revistă la crearea unor repere culturale autentice şi stabile.

Icoana IOAN CASIAN ROMÂNUL donată de patriarhul Daniel al ROMÂNIEI bisericii din Marsillia cinstire şi probă a românismului în monahismul apusean

Primit pentru publicare: 30 dec.2014.
Autor: Ion N. Oprea.
Publicat: 30 dec.2014.

Icoana IOAN CASIAN ROMÂNUL donată de patriarhul Daniel al ROMÂNIEI bisericii din Marsillia cinstire şi probă a românismului în monahismul apusean

 

În Scythia Minor, provincie romană, parte a Imperiului care se întindea de la ţărmul Atlanticului şi până la nisipurile Arabiei, provincie colonizată de greci, pe teritoriul locuit de daci şi de geţi, în Dobrogea de astăzi, cu porturi la Marea Neagră, în jurul anului 360, s-a născut Sfântul Ioan Cassian.

Locurile naşterii sale au fost cercetate şi de Vasile Pârvan iar pe o stâncă se păstrează şi astăzi o inscripţie din secolul II descoperită de acesta, pe care scrie – OROI CASIANOUN KAI SPILOUHA – care se traduce în „Hotarele şi peşterile Casienilor” sau „Peştera Casienilor”.

Născut şi trăitor dintr-o familie înstărită, în apropiere de Tomis, hrănit cu numele unor Epictet, Astion, Kindeas, Tasios sau Euprasis, creştini care aminteau jertfa fragedă pentru credinţa lor în Hristos, deprins şi cunoscător al limbii locale, latina şi greaca, toată cultura Antichităţii, mai ales pe Virgiliu, Cicero, Horaţiu şi Ovidiu, pe care i-a folosit şi în opera sa teologică, a ajuns, la maturitate, să se poată confrunta intelectual cu orice învăţat de la Roma şi Constantinopol.

Cei trei fraţi, Ioan Casian şi Gherman, ca şi sora lor, au iubit din inimă ţinutul în care s-au născut. Călugării daci le povestiseră însă şi despre Ţara Sfântă, locul unde trăise, murise şi înviase Mântuitorul, despre Egiptul lui Antonie şi Pahomie, stâlpii de lumină ai monahismului creştin, teritorii pe care Ioan şi Gherman s-au hotărât să le ştie.

Cum Marea Mediterană era în întregime o mare romană, căreia latinii îi ziceau „mare nostrum”, drumul de la Tomis la Ierusalim nu a fost lung pentru ei. „Ne scutiseră de orice griji, asigurându-ne toate ale traiului, îndeplinind ei, cu bucurie, tot ce ar fi trebuit să facem noi”, scria mai târziu Sfântul Ioan Casian despre părinţi, care-i lăsase să plece.

Au ajuns cu bine mai întâi în Ţara Sfântă, sora lor a rămas la Bethleem într-o mănăstire de maici, iar ei, fraţii. într-o alta de călugări, Ioan având doar vârsta de 17 ani. Într-o chilie austeră, aproape de peştera în care se născuse Hristos, timp de doi ani, tinerii au petrecut în rugăciuni la Bethleem, până ce în Ţara Sfântă a venit un mare monah al pustiurilor egiptene – PINUFIE, un bătrân atât de smerit, care nu voia nici să fie cunoscut. L-au cunoscut bine cei doi fraţi-prieteni, care, datorită lui, aveau să plece imediat în Egipt, despre care Ioan avea să noteze: „Aşa am intrat în cel mai îndepărtat pustiu al Tebaidei, ca să vizităm pe cei mai mulţi cuvioşi, al căror nume îl răspândise zvonul în întreaga lume, din dorinţa de a ajunge dacă nu să fim la fel ca ei, măcar să-i cunoaştem”.  

În pustiul Tebaidei, cu gândul la Pinufie şi Hristos-Domnul, într-o linişte deplină, Ioan şi Gherman au deprins arta rugăciunii, a luptei cu gândurile necurate, spre desăvârşire. Şapte ani încheiaţi au cutreierat deşertul şi au cunoscut pe marii Sfinţi ai Egiptului, precum Moise, Serapion, Isaac, Serenius, Nisteros sau Piamun, nume care, ca şi cele ale celor doi tineri atunci, împodobesc astăzi calendarul bisericilor creştine, „luminând întunericul acestei lumi, ca stelele cerul nopţii”.

Ca o ispită în calea desăvârşirii lor, le era, însă, chiar când se rugau, dorul de-acasă: „în pustietatea deşertului ne apărea în faţa ochilor frumuseţea plaiurilor natale, cu întinderi, singurătăţi şi păduri, care puteau nu numai să-l încânte pe un monah, dar chiar să-i dăruiască cele mai bune mijloace de viaţă”, avea să scrie acelaşi, Sfântul Ioan Casian.

Pentru luminare în cuget şi simţire, pentru îndepărtarea melancoliei, de ajutor în nevoire le-a fost un părinte, AVRAAM, care, după ce i-a ascultat, le-a spus: „Sunt şi în Egipt locuri de retragere plăcută, în care nu lipsesc pomii încărcaţi de fructe, grădini frumoase unde ne-ar fi toate din belşug, fără cea mai mică trudă a trupului. Dar noi ne întoarcem faţa de la acestea şi, dispreţuind toată plăcerea acestei lumi, ne simţim desfătaţi de asprimea deşertului, iar mai presus de toate bucuriile punem întinderea înfloritoare a acestui pustiu, şi nu comparăm cu amarul acestor nisipuri nici o bogăţie a ogoarelor”.

Drumul lor în viaţă va fi decis la Constantinopol, unde se vor întâlni cu Ioan cel cu gura de aur, cel care în iureşul înflăcărat al predicilor sale a venit în conflict până şi cu Împărăteasa Eudoxia care încă prigonea pe creştini, deşi întâmplările erau amintiri de mai bine de jumătate de veac, politica era tot politică, cum te ridicai şi criticai cârmuirea, palatul riposta cu cruzime, inclusiv împotriva Bisericii.

Ioan Gură de Aur, Înaltul ierarh, l-a preţuit din prima clipă pe Ioan Casian, pe care l-a şi hirotonit preot, iar pe Gherman, diacon. „Un martir al credinţei”, avea să fie numit Ioan Gură de Aur de către Casian pentru nedreptăţile care i se făceau ca om şi conducător de Biserică de către Palat. De la El, Casian avea să înveţe curajul de a apăra credinţa în faţa puterii lumeşti. Datorită celui numit martirul credinţei, Ioan Casian va călători în Apus.

Bun vorbitor de latină şi greacă, după cum s-a subliniat, Ioan Casian s-a îmbarcat spre Roma pentru a-i vesti papei Inochentie I nedreptăţile pe care le suporta de la Împărat, Sfântul Ioan Gură de Aur.

După moartea părintelui său iubit, Ioan Gură de Aur, a fratelui său Gherman, stabilit la Marsllia, în sudul Franţei, ca o ultimă misiune a vieţii, primită de la însuşi Papa, de a pune umărul la creştinarea galilor, în cetatea port de la malul Mediteranei, Sfântul a întemeiat aici două mânăstiri – una de călugări, a Sfântului Victor şi alta de măicuţe, “a lui Hristos Mântuitorul”, elaborând şi primul Regulament. monahal.

Sfântul Ioan Casian a fost tot timpul vieţii care a urmat sufletul celor două comunităţi, dar şi-a găsit şi timpul necesar să scrie. Pentru prima oară avea un astfel de timp, împletind slovele cu ruga, strecurând şi destule din Horaţiu sau Virgiliu, ziua şi noaptea, despre convorbirile celor doi fraţi cu pustnicii Egiptului, unde nu se va mai întoarce, totul în limba latină, cunoscută în acele ţinuturi, până la Roma. A scris astfel neîntrerupt, timp de aproape două decenii, capodoperele sale fiind Colationes şi De institutis coenobiorum.

În Ode, Horaţiu avea să scrie despre pericolul dacic în secolul I î. Hr.: „puţin a lipsit ca Roma, sfâşiată de lupte interne, să fie nimicită de către daci şi etiopieni: aceştia sunt de temut prin flota lor, iar aceia (dacii n.n) se pricep mai bine decât toţi la aruncarea săgeţii”.

Acolo, la mânăstirile de pe malul mării Sfântul nostru stră-român a pus temeliile monahismului occidental, despre el vorbind mereu toţi papii şi teologii apuseni şi nu numai, care îi cinstesc înţelepciunea, curajul, cultura şi desăvârşirea.

Fără a mai adăposti monahi, abaţia „Sfântul Victor” din Marsillia, locul unde Sfântul nostru dobrogean i-a deprins pe apuseni cu trăirea monahală, astăzi doar o uriaşă catedrală, cu ziduri ca de cetate, o adevărată fortăreaţă a credinţei, maiestoasă şi tăcută, adăposteşte, printre numeroasele icoane şi un altar, iar imediat în stânga, se află însăşi icoana Sfântului Ioan Casian, făcută în ROMÂNIA, donată de părintele patriarh Daniel, pe care se citeşte: IOAN CASIAN ROMÂNUL.

Lângă icoană, într-un relicvariu aurit se află moaştele Sfântului nostru român.

În Dobrogea natală, în „Hotarele Casienilor”, ca şi în „Peştera Casienilor”, unde se ruga Sfântul când era copil, se săvârşeşte aceeaşi, acum, Sfânta Liturghie.

De altfel, George Liviu Teleoacă, într-un recent documentar referitor la argumente toponimice din Dacia privind originea valahică a graiului uman articulat, reluat şi publicat în revista magazin cultural-ştiinţific Lohanul , decembrie 2014, în numele autorităţii Marelui Dumnezeu, denumit prin sintagma teonimică arhetipală Valac-Valac, crede că au fost create şi conceptele de autoritate sacră Lege şi Rege pe temeiul cărora a fost edificată întreaga civilizaţie umană. „Conceptele de episcop şi cel de vlădică utilizate şi în prezent sunt foarte vechi din moment ce forma şi înţelesul lor se explică prin sintagma teonimică arhetipală. O aceeaşi provenienţă are şi verbul din limba engleză to bless – a sfinţi, a binecuvânta, a ferici”(p.11).

Insistând pe ceea ce este toponimia Daciei, cercetătorul român crede că aceasta pentru graiul uman articulat este gramatica universală, limba-releu destinată să optimizeze comunicarea la nivel paneuropean. „Ca limbă dezvoltată în chiar vatra apariţiei graiului uman articulat, mereu îmbogăţită şi mereu îmbogăţibilă prin asimilarea unitară a tuturor influenţelor, mereu egală cu sine însuşi şi prin acesta antientropică, limba română, chiar, are obligaţia să candideze la statutul de unică limbă-releu paneuropeană, cu atât mai mult cu cât lipsită de accente imperialiste va menaja mai mult decât oricare altă limbă bilingvismul”, susţine (p 12)George Liviu Teleoacă.

 

 

                                                            

 

 



Abonare la articole via email

Introduceți adresa de email pentru a primi notificări prin email când vor fi publicate articole noi.

Alătură-te celor 26 de abonați

Lasă un comentariu

Drept de autor © 2009-2018 Revista Luceafărul. Toate drepturile rezervate.
Revista Luceafărul foloseşte cu mândrie platforma de publicare Wordpress.
Server virtual Romania

Statistici T5