Revista Luceafărul
  • Caută pe sit


Colecţia revistei

Anul 1

Anul 2

Anul 3

Anul 4

Anul 5

Anul 6

Fondat 2009 • ISSN 2065 - 4200 Anul 10 → 2018
Revista Luceafărul
Revista „LUCEAFĂRUL” este o publicaţie de cultură, educaţie şi atitudini destinată sufletului neamului românesc. Considerăm că omagierea marelui român Mihai Eminescu, fondator al spaţiului cultural românesc modern, este o provocare şi o datorie de onoare a fiecăruia dintre noi, căreia îi putem da curs în nenumărate feluri. Cu credinţă în misiunea noastră, încercăm să contribuim prin această revistă la crearea unor repere culturale autentice şi stabile.

,,ICOANA STELEI CE-A MURIT/ ÎNCET PE CER SE SUIE…” – SĂ NE AMINTIM DE GRIGORE VIERU!

,,ICOANA STELEI CE-A MURIT/ ÎNCET PE CER SE SUIE…”
Lui Grigore Vieru!

Autor, Constantin ADAM

,,Marţi dimineaţa, la Casa de cultură a sindicatelor din Botoşani a avut loc o reuniune culturală care i-a avut ca oaspeţi pe poetul Grigore Vieru şi compozitorul Eugen Doga din R.S.S.Moldovenească (DRES).” Aşa începea comunicatul de presă din oficiosul CJ al PCR Botoşani de vineri, 5 februarie 1988! O notiţă, o simplă ştire fadă şi insipidă despre vizita făcută în ,,Patria Luceafărului” la ,,baştină Măriei Sale” cum s-a exprimat poetul basarabean. Mai atrăgător şii plin de conţinut era autograful alăturat: ,,Cititorilor ziarului Clopotul – să nu lase nici pentru o clipă să tacă glasul de aur al celui mai sfânt Clopot care este Minai Eminescu. Din inimă, Grigore Vieru, Botoşani 2.II.’88.”

N-am avut şansa să vorbesc cu el. Am fost fericit să-1 pot vedea de la câţiva metri distanţă! N-aveam voie să mă apropii mai mult… Era ,,cetăţean străin” şi zeloşii activişti de partid împreună cu organele ,,miliţiei populare”, de frica pierderii scaunului, îşi făceau datoria cu prisosinţă ţinându-ne cât mai departe de el. Se temeau să nu ne contaminăm ,,ferească Dumnezeu” de antisovietismul său, de patriotismul său adevărat şi nu patriotard cum se obişnuia la noi.

Aşa am aflat că va pleca la prânz spre Ipoteşti. I-am trimis soţiei, care era profesoară acolo, volumul de poezii ,,Izvorul şi clipa” apărut în colecţia ,,Cele mai frumoase poezii” a Editurii Albatros, rugând-o să încerce să obţină un autograf de la autor. Prin ,,complicitatea” prof. Valentin Coşoreanu, muzeograf la Casa memorială a reuşit pentru acest autograf, mulţi m-au invidiat mai apoi: ,,Visul meu de aur ar fi să predau limba şi literatura română nu la Sorbona, ci la Ipotesti. Bucură-te stimată profesoară că sînteţi înconjurată de lumina dulce a Ipoteştilor. Grigore Vieru, 2 februarie 1988”. Spusese totul. Poezia lui Grigore Vieru nu-mi era chiar străină. Citisem unele din creaţiile sale apărute într-un volum publicat de Editura Junimea, ori tipărită în gazetele literare ale timpului: ,,Convorbiri Literare”, ,,Cronica”, ,,România Literară”, s.a, dar şi în ,,Literatura şi Arta” ce apărea la Chişinău, şi care se mai ,,rătăcea” câteodată prin bagaje şi ajungea şi la noi adusă de rudele celor care veneau de dincolo de Prut, sub formă de. ambalaj(!), sau de la ,,fericiţii” abonaţi, oameni cu funcţii de partid, care nu-i acordau chiar foarte mare importanţă, deşi merita cu prisosinţă! Şi Doamne, cât sufeream, când vedeam cum era stâlcită limba română, dulcea limbă română,neavând corespondenţi fideli în grafemele limbii ruse. Când în 1981, la sfârşitul anului, a apărut volumul ,,Izvorul şi clipa”, entuziasmul a fost aşa da mare, încât am cumpărat vreo şapte-opt exemplare pe care le-am facut cadou prietenilor ce-i simţeam patrioţi adevăraţi, împreună cu felicitarea de an nou.
Acest gest a fost apreciat de Cel-de-sus, făcând ca în vara lu: 1989 să am posibilitatea să ocup vreme de aproape două săptămâni de zile aceeaşi banchetă lângă marele om, poet şi patriot, Grigore Vieru. Venise la invitaţia Teatrului ,,Mihai Eminescu” din Botoşani să susţină o serie de spectacole de muzică şi poezie (au fost douăzeci şi patru!), împreună cu invitaţii săi, solişti şi formaţii de muzică uşoară din Basarabia, pe teritoriul Români – Patria Mamă, cum spunea el, Cu două-trei excepţii, niciunul nu mai fusese în România. In acest turneu a fost lansat şi noul volum de poezii ,,Rădăcina de foc”. Spectacolul începea cu un preambul ţinut de poet, după care se cânta piesa ,,Eminescu”, în premiera, în interpretarea cantautorului Ion Aldea-Teodorovici. Melodia avea un asemenea impact încât sala rămânea încremenită pe parcursul derulării ei, iar la sfârşit aplauzele nu mai conteneau, uneori trebuind reluată de încă două-trei ori în întregime. Majoritatea melodiilor, pe versurile poetului, aveau o trimitere clară, patriotică: ,,Trei culori şi-o singură iubire”, ,,Răsai alfabet latin”, ,,Ce noroc să fii român”, ,,Pentru limba noastră”, ,,Sfântă ni-i.casa” ş.a. La sfîrşit Grigore Vieru încheia cu acesta cuvinte: ,,…să nu uitaţi că suntem fraţi si că oraşul dumneavoastră (…) este la o azvârlitură de băţ de Chişinăul nostru de care ne des¬partă doar o lacrima –Prutul!…” Ovaţiile nu nu se mai sfârşeau entuziasmul atingea cote maxime.

După vreo două zile, după ce inimile ni s-au deschis, limba ni s-a dezlegat şi am. dat frâu liber cugetului, povestind multe şi de toate, domnul Vieru îmi zice: ,,Frate Costică, nu-mi mai spune ,,domnul Vieru”, nu-mi place! Eminescu este ,,Domn”, noi doar muritori de rând… Spune-mi ,,nenea Grig”, îmi place mai mult, e mai aproape de sufletul meu. Şi ,,nenea Grig” i-am spus…

La Săveni în timpul spectacolulni, a avut o vizită surpriză, neaşteptată! -un unchi, o mătuşă şi o verişoară cu fiul ei, pe care nu-i văzuse din 1944 !! Emoţii, lacrimi, îmbrăţişări. Câte amintiri nu au depanat, câte întrebări nu şi-au pus… L-am privit după întâlnire. Radia de fericire…,,Frate Costică, mi-a spus el, îţi dai seama ce înseamnă să te întâlneşti cu cineva după 45 de ani?!… E inuman!… E nedrept să nu-ţi poţi vedea, să nu-ti poţi împărtăşi păsurile rudelor, celor care te înţeleg. Să nui-i poţi îmbrăţişa când simţi nevoia. ,,In aceeaşi limbă/ Toată lumea plânge, / In aceeaşi limbă/ Râde un pământ, /Şi doar în limba ta/ Durerea poţi s-o mângâi/ Iar bucuria / S-o praschimbi în cânt.” (…) ,,Mamă şi copilă şi crăiasă/ Astfel este limba cea de acasă: / Mamă şi regină şi Fecioară/ Astfel este Limba cea din Ţară/ Limba română…”
Seara mi-a dăruit un volum ,,Rădăcina de foc” cu autograf pentru soţia mea, pe care a scris; ,,Doamnei Aurora -pentru că românul ei este frumos şi la suflet şi la cuget. Grigore Vieru, 24.VII.19S9,Botoşani.”
Străbătând Moldova de la nord la sud, era încântat de plaiurile ţării comentându-le favorabil în comparaţie cu imensul spaţiu rusesc.

Nu-i plăcea că peste tot era înconjurat de ,,personalităţi” gomoase care nu-i dădeau voie să intre în dialog cu spectatorii simpli, să le afle oful… Găsea mereu asemănări, dar identifica şi deosebiri între cele două spaţii moldoveneşti, între băştinaşii de pe un mal şi de pe celălalt al Prutului: comportamental, lingvistic, în privinţa libertăţilor şi restricţiilor, al nivelului de trai… şi atunci mi-a scris pe marginea gazetei ,,Literatura şi Arta” nr.17 din 20 aprilie 1989, cu care mă lăudam având pe ultima pagină şi o poezie semnat Grigore Vieru: ,,Fratelui Gestică, să-l ferească Dumnezeu de raiul în cară se cerceşte. Cu drag Gr.Vieru; 30.VII. ’89, Focşani.”

Sălile de sport, stadioanele, sau alte spaţii în care am dat reprezentaţii au fost arhipline. Toţi voiau sa-i vadă şi să-i audă pe fraţii basarabeni. Pe 1 august, după spectacolul de la Iaşi, ne-am despărţit.

Ne-am revăzut în primăvara următoare, era după Decembrie ’89, la Chişinău. ,,Nenea Grig” era plin de speranţe, încrezător, îndrăzneţ, pus pe fapte mari. Se implicase intens în lupta pentru recunoaşterea şi impunerea valorilor româneşti în Basarabia, pentru afirmarea identităţii, pentru Tricolor şi scris cu alfabet latin, pentru înfăptuirea Unirii mult visate… Era zilnic în Piaţa ,,Mari Adunări Naţionale la Statuia lui Ştefaan cel Mare, vorbind mulţimii şi lămurindu-i… In anii următori a colindat toată ţara, din Maramureş şi Sătmar până-n Dobrogea şi Banat. La Botoşani a reven mai rar…

Disparitia soţilor Aldea-Teodorovici şi deziluziile politicinilor de la Chişinău l-au făcut să se simtă părăsit , trădat… Nu mai avea suflul de altădată. Era atacat, dar nu se lăsa învins, lupta cu armele scrisului,..chiar dacă suferea şi era îngrijorat de soarta românilor basarabeni. In 2001, la ,,Zilele Eminescu”, am stat mai mult de vorbă cu el. Era alt om… Idealurile pentru care lupta, pierdeau teren, dar nu-1 descurajaseră. Era neputiincios, sleit, iar împlinirea lor o vedea tot mai departe… I-am arătat volumul ,,Rădăcina de foc” pe care făcuse o dedicaţie soţiei. A rămas foarte surprins şi încântat. S-a înviorat, flacăra din priviri i-a renăscut… Am refăcut amintiri comune. Sub vechiul autograf a completat: ,,Fratelui Constantin pentru că am re¬găsit în inima sa acelaşi foc romanesc. Omagiu G.Vieru 3.VI.2001.” Ne-am mai întâlnit o dată în iunie 2003, după care l-am văzut în emisiuni la televizor. Arăta istovit.. .Auzisem că este bolnav…bolnav de inimă rea.

Acum un an, pe 17 ianuarie 2009, trebuie să vină la Botoşani, dar în ultima clipă … şi-aanulat deplasarea… Ce l-a oprit?.. Cine l-a convins?

Astăzi ,,nenea Grig” nu mai este. Se pare că Dumnezeu a trimis moartea, pe pământ sub înfăţişarea autoturismului…

Firava lui pâlpâire se stinse ca o lumânare suflată de vânt, şubreda lui viaţă se scurse ca un râu repede de munte. Stindardul poeţilor Basarabiei, marele poet al literaturii române con¬temporane, pleca dintre noi tăcut şi pe neaşteptate, înainte de a ne fi spus tot ce avea de spus, trist şi neîmpăcat că râul de lacrimi care e Prutul, n-a putut fi secat, că politicienii de la Bucureşti şi Chişinău n-au reuşit să-şi dea mâna şi să aducă Basarabia la Patria Mamă. Ne-a părăsit epuizat, hărţuit şi neînţeles de confraţii săi din ţară, care îl acuzau că ,,a rămas tot la „Eminescu”, iar el le răspunse că ,,la Eminescu abia dacă se ajunge”… Din 18 ianuarie 2009, ,,nenea Grig” este lângă Eminescu – Discipol cu Maestru-… Şi tot împreună cu ei sunt şi Doina cu Ion, cei care au făcut să răsune universul românesc de melodioasele lor cântece… Toţi patru, mari luptători, patrioţi adevăraţi întru năzuinţele românismului, ne urmăresc de sus…

,,De avem sau nu dreptate,/ Eminescu să ne judece!…” A mai apelat vreodată cineva la judecata unui poet?! Nimeni, pentru că nimeni n-a descifrat mai bine identificarea lui Eminescu ca un drept judecător al românilor decât Grigore Vieru…

Eminescu este liantul fără de care am fi fost mult mai săraci…,,El e Cerul… noi doar păsări călătoare sub văzduhul lui.”

Oare ce păcate grave avem de ispăşit, ce tribut aşa de greu avem de plătit de Pronia Cerească şi-a întors faţa de la noi şi ne pedepseşte atât de rău, luându-ne călăuzele cele mai valoroase şi lăsându-ne singuri şi dezorientaţi să rătăcim fără ţintă, fără speranţă?…

,,Nu am, moarte, cu tine nimic,/ Eu nici măcar nu te urăsc…” (…) ,,Ştiu: cândva, la miez de noapte,/ Ori la răsărit de Soare, / Stinge-mi-s-or ochii mie/ Tot deasupra cărţii Sale…”

De un an marea carte a românismului, Eminescu, a rămas neatinsă… ,,Icoana stelei ce-a murit/ încet pe cer se suie…”



Abonare la articole via email

Introduceți adresa de email pentru a primi notificări prin email când vor fi publicate articole noi.

Alătură-te celor 39 de abonați

Lasă un comentariu

Drept de autor © 2009-2018 Revista Luceafărul. Toate drepturile rezervate.
Revista Luceafărul foloseşte cu mândrie platforma de publicare Wordpress.
Server virtual Romania

Statistici T5