Revista Luceafărul
  • Caută pe sit


Colecţia revistei

Anul 1

Anul 2

Anul 3

Anul 4

Anul 5

Anul 6

Fondat 2009 • ISSN 2065 - 4200 Anul 10 → 2018
Revista Luceafărul
Revista „LUCEAFĂRUL” este o publicaţie de cultură, educaţie şi atitudini destinată sufletului neamului românesc. Considerăm că omagierea marelui român Mihai Eminescu, fondator al spaţiului cultural românesc modern, este o provocare şi o datorie de onoare a fiecăruia dintre noi, căreia îi putem da curs în nenumărate feluri. Cu credinţă în misiunea noastră, încercăm să contribuim prin această revistă la crearea unor repere culturale autentice şi stabile.

Ideea de lustraţie în România

Ideea de lustraţie în România
Autor, Prof. dr. Iulian-Cătălin Nechifor, Liceul Tehnologic „Petru Rareş” Botoşani

Prăbuşirea sistemului comunist în iarna anului 1989 a ridicat o problemă la care societatea românească nu a reuşit nici astăzi să ofere un răspuns concludent şi coerent: statutul foştilor membri ai partidului comunist şi raporturile lor cu noile structuri ale proaspătului stat democratic aflat în plină reorganizare. Problema este cunoscută sub termenul de lustraţie, definitoriu pentru această problematică în spaţiul sud-est european. Termenul semnifică, conform dicţionarului explicativ al limbii române, ceremonia de sacrificiu prin care păgânii purificau o persoană, un câmp, o localitate, purificare, interdicţia de a ocupa funcţii publice, limitată în timp, aplicată unor persoane nedemne sau compromise politic[1]. Aşadar, prin noţiunea de lustraţie în spaţiul fost comunist din Europa, s-a urmărit purificarea instituţiilor de reprezentanţii vechiului regim şi trecerea spre o societate deschisă unde influenţa lor să fie minimală, dacă nu eliminată.

Din păcate, cum s-a demonstrat în statele foste comuniste, punerea în practică a unei asemenea legi a ridicat o serie de probleme de natură morală şi legală. A fost practic imposibil de a face deosebirea dintre un bun cetăţean al statului comunist, care a acţionat pe baza unor principii oneste în acea perioadă, şi un cetăţean rău. A fost destul de dificil de a face diferenţierea pentru că în ambele ipostaze, cetăţeanul a trebuit să colaboreze cu structurile statului comunist, unii fiind chiar obligaţi să devină colaboratori ai aparatelor represive[2]. Problema a fost că în toate statele cu trecut comunist unde s-a încercat limitarea accesului la funcţiile publice a foştilor demnitari comunişti rezultatele nu au fost deosebite, tocmai datorită dezbaterilor dintre natura morală şi legală a raporturile dintre individ şi statul comunist. În favoarea lustraţiei au fost aduse argumente de natură morală cum ar fi pedepsirea răului, împiedicarea foştilor reprezentanţi ai ideii comuniste de a contamina tânăra generaţie, revenirea la valorile morale anterioare instaurării regimului comunist[3]. Argumentele aduse împotriva impunerii lustraţiei au fost în mare parte de natură juridică, lustraţia ridicând probleme de natură discriminatorie, condamnarea unei întregi categorii sociale, compromiterea unor persoane şi cariere şi, nu în ultimul rând, era absurd ca cei care condamnau pe colaboratorii regimurilor comuniste se foloseau de produsele serviciilor secrete sau de represiune care tocmai fuseseră condamnate[4].

În cazul României, ideea de lustraţie a avut un traseu destul de anevoios, cu urcuşuri şi coborâşuri, în funcţie de diferitele contexte politice prin care a trecut ţara după 1989. Primele referiri la ideea de purificare a societăţii româneşti de rămăşiţele trecutului comunist au apărut la începutul anilor 90, odată cu susţinerea Proclamaţiei de la Timişoara. Apărută în contextul primelor alegeri democratice de după prăbuşirea regimului comunist, punctul 8 al Proclamaţiei susţinea interzicerea prin legea electorală a candidaturii pentru primele trei legislaturi consecutive a foştilor activişti comunişti şi al foştilor ofiţeri de Securitate. De asemenea, se interzicea foştilor activişti dreptul de candidatură la funcţia de preşedinte al ţării, demnitatea reprezentând pentru autorii proclamaţiei un simbol al despărţirii de trecutul comunist. Mai mult, se afirma că a fi membru de partid nu era o vină în sine, dat fiind contextul în care a evoluat societatea comunistă. În schimb, cel care renunţase la profesiunea sa pentru a sluji partidul în răspândirea falselor valori, profitase de avantajele sociale şi pecuniare pe care le presupunea această funcţie şi nu prezenta garanţia morală pentru un preşedinte ce ar fi trebuit să conducă România pe drumul rupturii de trecutul său comunist[5].

Ca şi în cazul celorlalte state comuniste se observă şi în România conflictul dintre latura morală şi cea legală în ceea ce priveşte aplicarea legii lustraţiei. Cum modelul represiv a fost atât de bine structurat şi a dominat viaţa socială a României comuniste, era destul de greu, mai ales în primii ani de după revoluţie, de a face diferenţierea clară dintre comunistul bun şi cel rău. La aceste dileme pe care le ridica aplicarea punctului 8 al Proclamaţiei de la Timişoara s-a adăugat şi contextul politic de atunci, principalul factor politic al momentului fiind Ion Iliescu, recunoscut ca reprezentant al structurii superioare a partidului comunist. Desfăşurarea evenimentelor ulterioare, marcate de victoria în alegeri a mişcării conduse de Ion Iliescu şi venirea minerilor în Bucureşti, a reprezentat apusul acestei prime încercări de lustraţie în societatea românească.

Noi încercări anemice referitoare la revigorarea ideii de lustraţie au avut loc în timpul mandatului deţinut de către Convenţia Democrată, după câştigarea alegerilor din 1996. Formată din cele mai importante partide istorice, reapărute după 1990, se părea că noua mişcare politică se va preocupa şi de chestiunea lustraţiei, un subiect susţinut de unii dintre reprezentanţii marcanţi ai acesteia. Însă datorită contextului economic destul de dificil, România aflându-se în acei ani pe marginea prăpastiei, incapacităţii de a guverna singură şi, în consecinţă, a alierii cu un partid cu origini comuniste, proiectul a fost trecut din nou sub tăcere. Au existat unele reforme punctuale, cum ar fi cea a justiţiei, intens solicitată de partenerii europeni ai ţării în contextul eforturilor de aderare la blocul comunitar european, unde au fost atinse probleme ale lustraţiei. Legea 142 din 1997 a stabilit că era atribuţia ministrului justiţiei să facă propuneri Consiliului Superior al Magistraturii pentru numirea de judecători. De asemenea, era atributul exclusiv al ministrului justiţiei de a numi conducerile de la parchetele de pe lângă instanţele de judecată cât şi procurorii. Criteriile de care trebuia să ţină seama ministerul public în numirea în aceste funcţii erau date de vârstă, competenţa profesională, integritatea morală şi însuşirile manageriale[6].  Susţinătorii ideii de lustraţie au solicitat cu acest prilej ministrului justiţiei de atunci ca ministerul să împiedice promovare în funcţii de conducere a magistraţilor care erau suspecţi de colaborare cu regimul comunist în aplicarea deciziilor judecătoreşti ale epocii sau a celor ce erau deja dovediţi ca foşti colaboratori ai Securităţii Statului. Desigur, aceste cereri au rămas la nivelul de deziderat, nefiind puse în aplicare prin prevederi clare emise de către ministerul justiției.

Începând cu anul 2000 când puterea a revenit Partidului Social-Democrat, un critic al ideii de lustraţie, problema a trecut pe un plan secund. Perioada a fost marcată de maratonul de măsuri adoptate de România  referitoare la integrarea sa în proiectul european. Aşa că după ce în 2004 a avut loc o nouă rotaţie a puterii politice, chestiunea a început să fie din nou ridicată de către forţele politice şi de societatea civilă. Ea s-a concretizat într-un proiect de lege adoptat de parlamentul României la 10 aprilie 2006[7].

Articolul 1 al acestei legi definea structurile de putere şi aparatul represiv ce intrau sub efectele legii, ele fiind: persoanele ce au ocupat funcţii de conducere  la nivelul central al partidului comunist, uniunii tineretului comunist, activiştii salarizaţi ai acestor structuri de la nivel central, regional sau judeţean, membrii Consiliului de Stat sau ai Consiliului de Miniştri, reprezentanţii comitetelor de partid regionale şi judeţene, preşedinţii uniunii studenţilor comunişti din centrele universitare, reprezentanţii din aparatul de propagandă al statului, rectorii şcolii de partid sau directorii  instituţiilor de partid de la nivel judeţean sau local, persoanele dovedite că au făcut parte din aparatul represiv pe baza legii deconspirării foştilor colaboratori ai Securităţii, preşedintele şi şefii de secţii ai Tribunalului Suprem, persoanele cu funcţii de conducere la nivelul Miliţiei regionale sau locale sau ai lagărelor de muncă din perioada comunistă, şefii misiunilor diplomatice şi consulare din perioada comunistă, persoanele ce au avut funcţia de guvernator al Băncii Naţionale şi preşedinţi de bănci de stat[8].

Articolul 2 arăta că persoanele aflate în aceste incompatibilități nu puteau candida pentru funcţiile şi demnităţile de preşedinte al României, deputat sau senator, membru al Consiliului Superior al Magistraturii, primar, viceprimar, consilier judeţean, consilier prezidenţial sau altă funcţie în aparatul instituţiei prezidenţiale, funcţii în aparatul Senatului sau al Camerei Deputaţilor, membru al Guvernului sau al aparatului acestuia, consilier al Curţii de Conturi. De asemenea, aceste persoane nu puteau să deţină funcţii în Consiliul Legislativ, avocat al poporului, membru în consiliul de administraţie al Băncii Naţionale, membru în adunarea generală a companiilor de stat, prefect sau subprefect, secretari ai primăriilor, judecători sau procurori, membru în corpul diplomatic, funcţii de conducere în cadrul poliţiei şi al armatei, în serviciile speciale pe funcţii de conducere[9].

În paralel cu proiectul de lege prezentat mai sus a fost propus un al doilea întitulat Legea antinomenclatură. Comparativ cu proiectul de lege asumat de Parlament, acesta lărgea lista incompatibilităţilor. Astfel, membrii Marii Adunări Naţionale, reprezentanţii consiliilor politice din armată, foştii membri ai consiliilor populare judeţene şi orăşeneşti se adăugau listei prevăzute în primul proiect, lărgind şi mai mult numărul celor afectaţi de lustraţie[10]. În ceea ce priveşte funcţiile şi demnităţile la care persoanele afectate de lege nu puteau candida, ele erau similare cu cele din proiectul de lege adoptat.

Analizând retrospectiv cele două proiecte pe această temă propuse spre dezbate rezultă că prin adoptarea proiectului minimal, o mare parte dintre cei ce au beneficiat de avantajele colaborării într-o formă sau alta cu regimul comunist au rămas neatinşi. Acest lucru poate fi susţinut de o serie de argumente. În primul rând, cei ce deţinuseră funcţii înalte de conducere în aparatul de partid sau de stat nu se mai aflau fizic în postura de a ocupa funcţii de conducere în statul român. În al doilea rând, mulţi dintre politicienii post-decembrişti au provenit tocmai din structurile de nivelul al doilea sau al treilea, neîncriminate de legea adoptată, dar prevăzute oarecum în proiectul ce nu a trecut de votul parlamentului. De asemenea, proiectele de legi ridică şi unele probleme de natură morală. Au fost situaţii când funcţii de natură administrativă la nivelul local au fost obţinute datorită abilităţilor celor ce le-au deţinut în perioada comunistă, fapt apreciat de locuitorii respectivelor oraşe sau sate şi acceptat de către autorităţile comuniste ale vremii. Au fost nenumărate cazuri când primari din perioada comunistă au supravieţuit şi trei sau chiar mai multe mandate tocmai datorită abilităţilor profesionale şi manageriale apreciate de către comunitățile de unde au provenit.

Un alt reper important în problema lustraţiei a fost dat de aprobarea şi asumarea de preşedintele Traian Băsescu a Raportului final al Comisiei prezidenţiale pentru analiza dictaturii comuniste în România din acelaşi an. În concluziile raportului, autorii consideră că pe baza dovezilor cercetate comunismul poate fi considerat nelegitim şi criminal[11].  În susţinerea acestui punct de vedere, aceiaşi autori arată că încă de la instaurarea prin dictat a regimului comunist, acesta a urmărit distrugerea statului de drept, a pluralismului, a economiei de piaţă şi a libertăţii spiritului[12].  În atingerea acestor scopuri, liderii comunişti români au renunţat la interesele naţionale ale poporului român, subordonând statul român Uniunii Sovietice, au adoptat măsuri care au distrus valorile naţionale româneşti[13]. Prin impunerea acestor măsuri au fost deţinute în lagăre de muncă, închisori sau deportate circa două milioane de victime. Din această cauză, comunismul din România trebuie condamnat, însă este necesar în acelaşi timp un efort de conservare a memoriei sale pentru ca tinerele generaţii sau cele următoare să nu mai repete aceste grave greşeli.

Un altă bornă în evoluţia ideii de lustraţie este dată de rezoluţia 1096 a Consiliului Europei din 1996. Aceasta consideră că scopurile procesului de tranziţie al statelor din centrul şi estul Europei sunt reprezentate de construirea unui regim democratic, reimpunerea domniei legii şi respectarea drepturilor omului şi diversităţii. Însă în instaurarea acestor deziderate, existența unor oligarhii poate instaura corupţia sub toate aspectele sale ce substituie drepturile omului[14].  În ceea ce priveşte soluţia propusă, rezoluţia este destul de ambiguă. Pe de o parte se precizează că pentru a instaura domnia legii, pentru eliminarea fostelor elemente ale regimurilor comuniste, statele să folosească mijloace specifice. Pe de altă parte, se afirmă că aplicarea unor astfel de mijloace nu face ca statul democratic să fie cu nimic mai bun decât cel comunist, a cărui moştenire se doreşte a se elimina. Statul democratic funcţionează tocmai prin aplicarea domniei legii la nivel individual, cei vinovaţi putând fi pedepsiţi pe baza unui proces corect, unde cei acuzaţi să aibă dreptul la apărare[15].  Aşadar propunerile realizate de Consiliul Europei sunt de o largheţe deosebită, ele practic determinând falimentul aplicării unei lustraţii eficiente în ţările din centrul şi estul Europei, printre care şi România. Desigur că soluţia propusă de rezoluţie ca foştii demnitari să fie judecaţi după codurile penale ale fiecărui stat ridică alte complicaţii de natură juridică, greu de rezolvat în contextul democratic. Cea mai cunoscută dificultate a unui asemenea demers îl reprezintă faptul că legea nu are efect retroactiv, codurile penale de astăzi nefiind valabile în judecarea unor fapte din perioada comunistă. O altă dilemă în aplicarea aceste soluţii este dată de folosirea codurilor de legi din perioada comunistă. O asemenea abordare este complet nerealistă, imorală, căci judecarea unor fapte după legea comunistă nu ar însemna decât recunoaşterea caracterului legal al acestuia şi ar dinamita orice încercare de lustraţie de natură juridică.

O nouă încercare de a readuce spre dezbatere subiectul lustraţiei a avut loc în 2010. Legea adoptată atunci constata în mare măsură aceleaşi incompatibilităţi ca şi cele din proiectul adoptat în 2006, la fel fiind şi funcţiile pe care aceste persoane nu puteau să candideze. Contestată la Curtea Constituţională, legea lustraţiei a fost considerată a nu fi în concordanţă cu prevederile constituţiei, argumentaţia judecătorilor fiind aproape identică cu prevederile rezoluţiei Consiliului Europei din 1996. Astfel, curtea a considerat că legea introducea o sancţiune colectivă pe o culpabilizare generală a unor categorii socio-profesionale, şi nu la nivel individual[16].

 În aceste noi circumstanţe, factorii politici de la Bucureşti au încercat în 2012 readucerea pe tapet a unei noi legi a Lustraţiei, ea fiind adoptată în februarie acelaşi an. Legea stabilea opt mari categorii de persoane şi funcţii din perioada regimului comunist incompatibile cu dreptul  de a fi alese, în mare parte similare cu celelalte încadrări anterioare. La fel, funcţiile pentru care aceste persoane nu aveau dreptul de a fi alese s-au menţinut, adăugându-se anumite demnităţi europene la care reprezentanţii statului român aveau dreptul. Ca şi legea din 2010, şi aceasta a fost contestată la Curtea Constituţională. Argumentaţia Curţii a fost identică cu cea din 2010, principala problemă de drept ridicată de actul legislativ fiind introducerea unei vinovăţii colective şi nu individuale, ideea regăsită, aşa cum am mai afirmat, şi în rezoluţia Consiliului Europei din 1996.

Subiectul legii lustraţiei în România, ca şi în celelalte state foste comuniste din Europa a fost unul extrem de politizat, acest aspect răsfrângându-se asupra finalităţii demersului în sine. Politizarea excesivă a acestui subiect în societatea românească şi folosirea sa ca agent electoral de către diferiţi actori politici a dinamitat ideea de purificare a societăţii, de înnoire, de împăcare cu trecutul. Ideea de a pedepsi persoanele vinovate de crimele şi abuzurile regimului comunist a fost şi este o ideea valabilă dar nu suficientă din păcate. Abordarea subiectului la peste 20 de ani de la prăbuşirea comunismului, face ca discuţia asupra ideii de lustraţie să capete mai mult o conotaţie academică şi mai puţin aplicabilă. Trecerea acestui interval destul de mare de timp face ca aplicarea măsurilor cu caracter purificator să fie o adevărată utopie, o imposibilitate din punct de vedere juridic. Însă păstrarea discuţiilor asupra rolului foştilor reprezentanţi ai structurilor de forţă ai regimului comunist în societatea românească postdecembristă constituie un element de presiune, ce-i drept palidă, asupra elitei politice şi economice a ţării.

 Bibliografie

Comisia prezidenţială pentru analiza dictaturii comuniste din România, Raport final, Bucureşti, 2006.
Decean  Lustraţia în justiţie,  http://www.mihaildecean.ro/Pagini/LustratiaInJustitie.htm.
Decizia nr. 820 din 7 iunie 2010 referitoare la obiecțiile de neconstituţionalitate a dispoziţiilor Legii Lustraţiei, privind limitarea temporară a accesului la unele funcţii şi demnităţi publice  pentru persoanele ce au făcut parte din structurile de putere şi din aparatul represiv al regimului comunist din perioada 6 martie 1945 – 22 decembrie 1989, http://www.dreptonline.ro/decizii_recurs_constitutionala/detaliu_decizie.php?id_decizie=251.
Institutul „Ovidiu Şincai”, Lustraţia în România: între retorica politică, democratizare şi drepturile omului, Bucureşti, 17 mai 2006 (http://www.fisd.ro/PDF/mater_noi/Lustratie.pdf ). 
Legea lustraţiei, privind limitarea temporară a accesului  şi la unele funcţii şi demnităţi publice pentru persoanele ce au făcut parte din structurile de putere şi din aparatul represiv al regimului comunist, http://e-juridic.manager.ro/dbimg/lustratie.pdf
Noul dicţionar universal al limbii române, Editura Litera Internaţional, Bucureşti, 2007.
            Preda, Claudiu,  Condamnarea comunismului. Dilema etică a Europei, http://www.romaniaculturala.ro.   
Proclamaţia de la Timişoara,  http://proclamatia.wordpress.com/2009/03/08/punctul-8-din-proclamatia-de-la-timisoara/
 Note:
[1] Noul dicţionar universal al limbii române, Editura Litera Internaţional, Bucureşti, 2007, p. 763.
[2] Institutul „Ovidiu Şincai”, Lustraţia în România: între retorica politică, democratizare şi drepturile omului, Bucureşti, 17 mai 2006 (http://www.fisd.ro/PDF/mater_noi/Lustratie.pdf ).
[3] Ibidem.
[4] Ibidem.
[5] Proclamaţia de la Timişoara,  http://proclamatia.wordpress.com/2009/03/08/punctul-8-din-proclamatia-de-la-timisoara/
[6] Mihail Decean, Lustraţia în justiţie, http://www.mihaildecean.ro/Pagini/LustratiaInJustitie.htm
[7] Legea lustraţiei, privind limitarea temporară a accesului  şi la unele funcţii şi demnităţi publice pentru persoanele ce au făcut parte din structurile de putere şi din aparatul represiv al regimului comunist, http://e-juridic.manager.ro/dbimg/lustratie.pdf.
[8] Ibidem.
[9] Ibidem.
[10] Institutul „Ovidiu Şincai”, Op. cit.
[11] Comisia prezidenţială pentru analiza dictaturii comuniste din România, Raport final, Bucureşti, 2006, p. 626.
[12] Ibidem.
[13] Ibidem, pp. 633-634.
[14] Institutul „Ovidiu Şincai”, Op. cit.; Claudiu Preda, Condamnarea comunismului. Dilema etică a Europei, http://www.romaniaculturala.ro
[15] Institutul „Ovidiu Şincai”, Op. cit.
[16] Decizia nr. 820 din 7 iunie 2010 referitoare la obiecțiile de neconstituţionalitate a dispoziţiilor Legii Lustraţiei, privind limitarea temporară a accesului la unele funcţii şi demnităţi publice  pentru persoanele ce au făcut parte din structurile de putere şi din aparatul represiv al regimului comunist din perioada 6 martie 1945 – 22 decembrie 1989http://www.dreptonline.ro/decizii_recurs_constitutionala/detaliu_decizie.php?id_decizie=251.

 



Abonare la articole via email

Introduceți adresa de email pentru a primi notificări prin email când vor fi publicate articole noi.

Alătură-te celor 25 de abonați

Lasă un comentariu

Drept de autor © 2009-2018 Revista Luceafărul. Toate drepturile rezervate.
Revista Luceafărul foloseşte cu mândrie platforma de publicare Wordpress.
Server virtual Romania

Statistici T5