Literatura română sub comunism a cunoscut numeroase interdicții și piedici menite a le face scriitorilor greoaie activitatea scriitoricească și publicarea cărților. Se urmărea: „exterminarea elitei, îndoctrinarea populației, impunerea unui model de gândire și a unui comportament străine tradiției, rusificarea și sovietizarea vieții, ștergerea semnelor și a argumentelor prezenței noastre în lume, epurarea, lichidarea ori numai marginalizarea unui număr copleșitor de scriitori, pogromul cărții românești, ideologizarea culturii, a literaturii și a artei, izolarea cvasi-totală de lumea occidentală și de fenomenul cultural european, demonizat și înlocuit cu cel sovietic”.

În Sistemul comunist „cenzura a funcționat ca un control”, a început cu „necesitatea partidului ca noul Sistem să fie acceptat pe scară națională și pe termen nelimitat ”, intruziunea se desfășura prin convingerea populației, la nivel mental. Unul dintre mijloacele de informare ce a ajutat la săvârșirea manipulării în masă a cetățenilor „era presa, operând în special decuparea realității, și asta printr-un număr limitat de instituții de această natură, pentru a se evita riscul scăpării de materiale necenzurate”. Cenzurarea presei echivala cu „prezentarea a cât mai puține informații de interes public și cu folosirea unor formulărilor laconice, fără menționarea de date precise”.

Din cauza presiunii pe care o exercita cenzura pe textul literar, nelăsând nici o posibilitate scriitorilor în exprimarea crezurilor artistice, cei mai mulți oameni de cultură au ales exilul, „o fugă, o opțiune și un refuz”. Perioada 1948-1964 a fost cea mai dură din timpul regimului comunist, atunci au avut loc „represiuni, arestări, domiciliu forțat, cenzură, interdicția de circulație a persoanelor în afara granițelor, lipsa de comunicare și de informație, sovietizarea”. Ion Simuț a realizat o periodizare a exilului în trei trepte: „exilul din 1941 până la sfârșitul anului 1947, când granițele se închid sever și ermetic; blocajul aproape total al exilului în perioada 1948-1964, cu singurul eveniment notabil al fugii lui Petru Dumitriu; exilul progresiv crescut în perioada Ceaușescu, declanșat semnificativ după 1971 și intensificat în anii ᾿80”.

Herta Müller este cea mai cunoscută scriitoare de origine germană, născută în România, într-un sat bănățean în timpul obsedantului deceniu și emigrată în Germania, în 1987. S-a făcut remarcată din România ca „o scriitoare nonconformistă, protestatară, foarte incomodă pentru autorități, aflată mereu în vizorul Securității”. Regele se-nclină și ucide este o culegere de eseuri autobiografice, în care Herta Müller evocă întâmplări petrecute în timpul regimului comunist, vorbește despre limba maternă și limba română, despre descoperirea lumii la oraș pe când începuse a merge la clasele gimnaziale și traiul în altă țară, Germania, comparativ cu exigențele regimului totalitar ce se impunea în România. Cartea reprezintă o autoreflecție asupra atrocităților provocate de regimul aflat sub conducerea lui Nicolae Ceaușescu, răul instigat de autorități asupra unor oameni, cărora le era interzis dreptul la replică.
(…)
Lectură completă la: https://edict.ro/identitatea-scriitorului-in-spatiul-romanesc-totalitar-herta-muller-regele-se-nclina-si-ucide/