ROMÂNIA ÎN ANUL MARII UNIRI – C[entum]
Revista Luceafărul (Bt), Anul – X
Primit pentru publicare: 03 Mai 2018
Tableta de Marin IFRIM
Publicat: 04 Mai 2018
Procesare și adaptare: Dorina RODU
Editor: Ion ISTRATE

”Îmi pare rău că nu-mi pare bine. Și invers” !

Citat din retorica lui Gheorghe Ene, care, sâmbătă, pe 5 mai, își aduce aminte că, de 7 ani, nu mai are dușmani. De parastas…

Nu am scris niciodată cu pistolul pe masă sau la tâmplă. Am greșit exprimațiunea. Doamna Passionaria Stoicescu mi-a explicat cum e treaba cu ”ligamentele” literare. Acum văd și eu că ”masă sau” sună cumva a neiubitor de literatură diafană. Scu și scuze. Cel mai grav lucru din timpul existenței terestre e să nu-ți pară rău când ești prost. Că de ce și pentru ce nu mai contează. Aș fi putut, zic și eu, fi prim-ministrul familiei.ro, aș fi putut fi președinte de famiglie sau ministru de externalizări penale echilibrate. Nu a fost ca să nu fie. Sunt, mă bag în seamă, un ins cu puține dureri de cap, de conștiință carevacevreasăzică. Sunt de aici, din miezul neantului. Nu e zi de  odihnă și lene în care să nu primesc vreo carte (de no comment) sau vreo invitație la vreo lansare de cărți peste cărți. De multe ori promit că voi fi prezent. Cei care mă invită, cărora le mulțumesc din toată absența mea, chiar și dacă îi întreb, nu-mi spun, n-or fi știind, că în sală vor fi prezenți și fioreii dintotdeauna cei cu procesul-verbal plus cei care îi procesează pe ei. Nu am o dantură ideală, însă nici nu vreau să-mi numere plombele toți neisprăviții. Nu știu să zic ”nu”. De această dată am zis. Am aflat din timp ce aer de satelit aș putea respira. Nu am nevoie de securiști în jurul meu. Are cine să mă ocrotească. Ăștia sunt prezenți la cultura de fasole doar ca să alinieze boabele. Lipsesc cu de la mine voie de unde alții au nevoie. Apa și de la capăt. Îmi pare tare rău că nu pot fi prezent lângă fiul unui mare dramaturg român, mort prin America, pentru că aici mori mai înainte de a te naște! Să am pardon. Nu am de gând să las vreun bilet de adio lătrăilor de partid, de stat și de îngenunchiat, pentru că nu pot fi sinucis. Nu am pistol și nici masă, nu carecumva să fiu vizitat și acasă. Am un cer al gurii negru și integru. Nu pot să scot lumină din omușor pentru creaturi rele-n dotare. Vorbesc când vreau, când pot și când am voie să tac și să nu plac. Iubesc iluzia de mâine și pâinea din ce în ce mai pâine. Și încă ceva. O luăm de la capăt. Suntem într-o dictatură penală. Am ajuns să fiu înțeles și în afara lui dragnea, dincolo de mațele sale fripte. Văd aici, în comentarii la textul meu, un om din ditamai America, un domn, Virgil Ciucă din New York, plin de energii estetice. Ce să mai zic. Îi mulțumesc domnului că nu a uitat limba și litera română și îl asigur că e mai român decât mine. Eu nu am avut curajul să iau avionul decât o singură dată și m-am întors acasă precum m-aș fi lipit de pieptul mamei. Frica e mama dictaturii. Am fost unul dintre puținii români invitați în casa Alexandrei Noica, fiica marelui filozof. M-am bucurat precum un copil. Cu două săptămâni înainte de a pleca în Anglia, un securipoet a venit și mi-a spus inclusiv seria biletului de avion.  Ce să mai zic. Unii cred că stric, alții știu că totul trebuie transferat și transformat în viitor!