Revista Luceafărul
  • Caută pe sit


Colecţia revistei

Anul 1

Anul 2

Anul 3

Anul 4

Anul 5

Anul 6

Fondat 2009 • ISSN 2065 - 4200 Anul 10 → 2018
Revista Luceafărul
Revista „LUCEAFĂRUL” este o publicaţie de cultură, educaţie şi atitudini destinată sufletului neamului românesc. Considerăm că omagierea marelui român Mihai Eminescu, fondator al spaţiului cultural românesc modern, este o provocare şi o datorie de onoare a fiecăruia dintre noi, căreia îi putem da curs în nenumărate feluri. Cu credinţă în misiunea noastră, încercăm să contribuim prin această revistă la crearea unor repere culturale autentice şi stabile.

Impresii de lectură: „Gîndul meu. Cum am devenit poet.” – Ionuţ Caragea

Impresii de lectură: „Gîndul meu. Cum am devenit poet.” Ionuţ Caragea

 gindul_meu coperta fataCu poetul Ionuţ Caragea „am stat de vorbă” aseară, o oră sau două, nu ştiu cât a durat confesiunea făcută în volumul „Gîndul meu. Cum am devenit poet”, căci despre o confesiune este vorba, pe cât de simplu scrisă pe atât de profundă şi tulburătoare, în care realitatea şi revelaţia, sentimentele şi resentimentele stau la temelia întregii opere a acestui poet „născut pe Google”, cum este numit de unii critici literari.

Pe firul naraţiunii am descoperit un împătimit al trăirilor extreme, a cărui viaţă nu se poate desfăşura la cote normale, totul tinzând către superlativ. Cu o sinceritate dezarmantă, îţi (îşi) deschide porţile sufletului şi povesteşte despre iubirile care l-au mistiut, despre neîmplinirile, decăderile şi tragediile care l-au adus în pragul sinuciderii.

Moartea îi dădea târcoale, îndemnându-l să se arunce în gol… doar sufletele alese îşi pot recunoaşte greşelile, mai ales în faţa publicului. Nu ştiu dacă pot să-i spun public, după intimitatea sufletească simţită prin această destăinuire, mă consider un prieten, un părtaş al suferinţei, al decăderii, al nebuniei şi în acelaşi timp al înălţării pe altarul poeziei.

”Arta cere sacrificii”, fiecare artist zideşte mai devreme sau mai târziu în el sau alături de el o Ană, ca temelie a unei opere de mare valoare. Poetul şi-a zidit iubirea, s-a călugărit în propria umbră şi trăieşte zidindu-se la rândul lui în cuvinte, sacrificându-şi timpul şi sănătatea. Poetul se zugrăveşte pe sine ca pe o biserică în care „moartea este doar o mângâiere”, o combinaţie între real şi uman (este când D-zeu când narator), menită să răscolească, să dezrădăcineze emoţii încremenite în adâncurile fiinţei.

Prima parte a cărţii se desfăşoară în lumina căutărilor, a neliniştilor provocate de incertitudini şi nehotărâre până când, într-un final, proaspătul căsătorit pleacă în Canada cu femeia visurilor sale. În ţara de adopţie, a cărei societate nu avea să-i aducă stabilitatea emoţională de care avea atâta nevoie, şi după o perioadă de „tatonări”, rămâne singur. Începe „O nouă viaţă” şi scrie cum este „să fii singur într-o ţară străină/ să vorbeşti o limbă străină şi să te desparţi de fiinţa pe care o iubeai cel mai mult pe pământ”.

Iată cea mai mare dezamăgire, cea mai amară deziluzie pe care o poate aduce un vis neîmplinit. Sentimentul de singurătate este copleşitor. Rătăcit, frustrat, Ionuţ găseşte un refugiu (băutura) în braţele căruia se aruncă orbeşte, motiv pentru care ajunge într-o stare de sănătate deplorabilă. Această perioadă, cred eu, este cea salvatoare, căci începând procesul de autodistrugere a reuşit să macine toate sau aproape toate resentimentele până când a descoperit că „templul iubirii nu se află într-o femeie” ci în el insuşi.

Perioada care urmează este critică din punct de vedere fizic. Durerile îi devin muze şi scrie poemul „Delirium tremens” în care se descrie, printre altele, „un călăreţ spaţial ce se pierde în galopuri de anorexie mintală”. În acest moment al vieţii sale apar, şi poate nu întâmplător, doi prieteni care îl încurajează şi îl susţin: poeţii Adrian Erbiceanu şi George Filip.

Deşi lucra ca instructor la un centru sportiv şi făcea parte dintr-o echipă de rugbi, înstrăinarea îl roade – „când eşti singur, înconjurat de străini/ Dumnezeu este mai aproape de tine/ sunt pasăre călătoare izgonită de existenţa stearpă pe alte continente” – şi vede „patria cimitir de cuvinte pierdute printre atâtea limbi covărşitoare”.

Neputându-se adapta societăţii canadiene coboară în propria fântână de unde îşi adapă neputinţa cu taina sfântă a cuvintelor: „nu mai aveam dorinţe fizice şi nu mai voiam o relaţie. Găsisem modalitatea perfectă prin care să mă schimb, să devin fluturele care iese din coconul propriei suferinţe şi închideri în sine”…

După un an de singurătate înfiripă două relaţii doar pentru a şti că „amorul îi mai provoacă aceeaşi plăcere ca şi înainte”, fără însă a-i satisface nevoia sufletească de a dărui, de a se dărui, fără a reuşi să umple măcar un strop din golul lăsat de Alexandra.

În postările lui pe Internet este fascinat de o puştoaică pe care ajunge să o iubească nebuneşte şi pentru care se întoarce în ţară, îndrăznind chiar să se gândească şi la o posibilă căsătorie. Împrejurările stau şi de această dată în calea fericirii lui, astfel încât se întoarce în Canada la fel de singur şi deznădăjnuit.

Urmează a doua cădere în care scrie volumul „Donator universal”. Într-unul din poeme declară: „uneori cred că toate zilele sunt la fel de curve/ iubesc doar aceste nopţi văduvite de soare/ încercând să-mi ghicesc singur în palme apropierea morţii”. Sub influenţa gândurilor negre care îl trăgeau tot mai jos îşi imaginează zborul de la etajul 22 al apartamentului unde locuia, până când, într-un moment de cumpănă şi revelaţie, are curajul „să privească drept în faţă”, într-un panou publicitar, chipul lui Iisus răstignit pe cruce, alături de mesajul „şi EL a donat”. Astfel înţelege, în sfârşit, scopul acelor chinuri de până atunci: „trebuia să te sacrifici în numele poeziei, trebuia să ajungi un donator universal de cuvinte”.

De aici şi până la destinaţia spirituală nu era decât un pas spre sine… Eliberat, oarecum, şi de cea de-a doua mare iubire, iubiri despre care spune că au fost „elemente declanşatoare şi marcante în formarea mea ca poet”, trăieşte o perioadă în care „singurătatea şi lectura masivă îmi rămăseseră singurele muze”. Flămând de cuvinte scrie : „trag cu dinţii de-o coajă uscată de pâine/ şi mă gândesc la ţăranul ce-şi ia coasa/ şi taie capetele plecate ale spicelor de grâu/ fără să-i pese că şi oamenii, au capetele plecate în faţa morţii// moartea cuiva este foamea altcuiva…”.

În sfârşit, liniştit şi resemnat în faţa propriului destin, ne mărturiseşte : „eu devenisem poezia, eu eram templul ei, eu eram rana vie care nu se putea cicatriza”. Şi ca o ultimă nebunie…, decide în mai 2011 să scoată ultimul volum de versuri!

Mă opresc uimită şi citesc fără să îmi cred ochilor! Renunţare după atâta zbatere? După atâtea încercări de a rămâne pe linia de plutire? De ce?
Dar răspunsul autorului vine să-mi aducă o speranţă: „nu eram singur, oamenii credeau în mine, aveau nevoie de mine. Iar eu, la rândul meu, trebuia să strâng din dinţi şi să merg până la capăt” (…) „Spusesem eu Adio Poeziei?” „Sfârşit?

Orice pare un capăt, un sfârşit, este un nou început domnule Ionuţ Caragea şi sper că începutul a fost în cadrul cenaclului Lira21, unde aţi fost invitat şi, îmi place să cred, aţi găsit acea oază de linişte atât de necesară creaţiei…

 Aionesei Mihaela, cenaclul Lira21, 16 iulie 2011



Abonare la articole via email

Introduceți adresa de email pentru a primi notificări prin email când vor fi publicate articole noi.

Alătură-te celor 39 de abonați

Lasă un comentariu

Drept de autor © 2009-2018 Revista Luceafărul. Toate drepturile rezervate.
Revista Luceafărul foloseşte cu mândrie platforma de publicare Wordpress.
Server virtual Romania

Statistici T5