Fondat 2009 • ISSN 2065 - 4200 Anul 16 → 2024
Impromptu pentru tine
Impromptu pentru tine
Am aruncat în neant toate semnele de punctuaţie, toate cuvintele nespuse din spaţiile albite. Lumina are distanţe sau e necuprinsă? Imaginaţia ta, iubito, este ca un pârau limpede ce vrea să treacă şi prin pietre, una din pietre sunt eu, cântecul eşti tu! Dincolo de vânt nu este niciun vânt, dincolo de cântec nu este niciun cântec, dincolo de vis nu este niciun vis, dincolo de spaţiu nu este niciun spaţiu, spaţiul, chiar dacă de necucerit, uneori e vântul, uneori e cântecul, uneori e visul în care păşim nedumeriţi. Simţi cum punctele îngreunează spaţiile dintre noi? Cândva, un punct înnegrit te-ndurera atât de mult, măreşte, acum, la infinit punctul acela şi vei vedea ce înseamnă, – un punct abisal – un punct legat de un altul, construit în spirala când ascendentă, când descendentă. Nu cred în punctul tău implantat la hotarul tăcerii, chiar dacă nu dispare, nu cred în acel punct fără întoarcere, după fiecare punct urmează noi şi noi întinderi. Nu cred în natura moartă a tabloului privit împreună, nu cred în norii întunecaţi purtaţi de furtuni trecătoare, nu cred în penitenţa impusă, aurorele nu obosesc în puncte de suspensie, ascund gânduri şi preced dialoguri. Vreau să mă opun şuvoiului răcoros şi puternic, am mereu un vis în care cuvintele tale se contopesc cu el. Dincolo de fulgerele ploii ai revenit, îţi aminteşti cum mi-ai prins mâna în ploaie? Zâmbetele nu se pierd stinse în noapte, visele sparte suspină agăţate, încă, de firele de păianjen din oaza deşertului de nisip al patului tău. O oră ţi-ar fi inversat polii definitiv, nu te-ai mai fi întors pe acelaşi drum, deschide uşa cu piciorul şi caută acolo cheia strigătului tău, aştept tulburarea apelor spre vindecarea inimii mele! Dansează cu viaţa, iubitule! Cred în câmpia infinită din noi, în fiecare petală depusă fundaţiei construite şi-n zborul nemărginit spre aştri. Am nevoie de clipele care vin şi trec prin noi din clepsidra veşniciei, de muzica ce lasă să curgă timpul în inimile noastre, ca un foc ascuns în exilul unui destin, răscolind tot universul, de pierderea mâinilor noastre ce-alunecă liber în briză şi culoare, de fascicolul sărutului ce trece prin lumina stelelor, de interludiul parcurs de ceaţa ce-adună praful nopţii, lăsând, în urmă, o dâră a tăcerii şi melancoliei. Dacă tu eşti cerul atunci mâna mea e întinsă spre lumina din tine! Când Totul se oglindeşte într-un punct, acel punct se revarsă în Totul, de tine, de mine, de noi, am nevoie…
Drept de autor © 2009-2024 Revista Luceafărul. Toate drepturile rezervate.
Revista Luceafărul foloseşte cu mândrie platforma de publicare Wordpress.
Server virtual Romania