ROMÂNIA ÎN ANUL MARII UNIRI – C[entum]
Revista Luceafărul (Bt), Anul – X

Nicolae CORNESCIAN

În absenţa arborilor

Uitând de alte lumi, îngropai umbra copacului ars.
Aproape de apă, trasând forme de crengi
cu negreala rămasă. Chiar în clipa în care aerul slobozit
din trunchiul scorburos căpăta un glanţ spălăcit.
De nuanţa nisipului scos din surpătura plină de fum
şi ceva ce urma să dăinuie mereu. Urma să lumineze.
Chiar şi în anii în care aici nu va mai fi nici un ţârm,
ci doar o rarişte de raze cristalizate
va creşte deasupra apei interminabile.
Îţi va aminti că poate chiar şi acum,
aici putea fi cu totul altceva. Chiar şi acum,
când, adânciţi în tăceri sinonime absenţei,
străbăteam bezna ce ne permitea să atingem totul.
Tot ce putea exista şi poate că era prezent,
dacă putea fi închipuit chiar în preajma noastră.
Asemenea cerului păstrat în roua dinăuntrul crengilor
de sticlă, de văzduh închegat şi scorojit în locuri în care
alte umbre se desprindeau de hăul întunecat. Asemenea
respiraţiei smulse de vânt
ori a izului presupus, când ceva inexistent
ne ademenea şi făcea parte din noi. Din gândul
că aici totul devenea altceva. Chiar în clipa în care
aerul eliberat căpăta culori noi. Încă nevăzute
niciunde altundeva pe pământ. Boielile luminii
sesizabile doar în spaţii transparente. În privirea ta
în care ardeau ultimii arbori. Şi nu mai găseam
acel loc în care aş fi izbutit să-mi amintesc
că erai mai mult o amintire a vieţii decât viaţa însăşi.
Erai visul a tot ce vedeam şi credeam a fi posibil
când imaginai alte latenţe: seri pe malul retras în lumină,
ore mai lungi decât aşteptarea
şi ceva ce nu avea nici un timp, dar permitea să visăm
amintirile altor vieţi; întru totul străine. Oameni întârziind
în locuri în care ar fi putut fi arbori. Chiar şi azi,
când inima ta bătea cu câteva clipe în urmă,
de parcă aş fi trăit într-un alt prezent. Ca şi cum fumul
diluând lumina de aici ar fi putut ajunge de cealaltă parte
a orizontului doar în ceasul amintirii a ceea ce încă
nici nu s-a petrecut. Când, reflectând nisipul nopţilor
din alţi ani, privirile se cristalizau chiar deasupra apei.
Ardea ornicul din far. Iar pe sticla-i ovală rămânea întipărită
imaginea ultimului moment al timpului trecător:
câţiva copaci ori ceea ce aminteam că puteau fi copaci.