Revista Luceafărul
  • Caută pe sit


Colecţia revistei

Anul 1

Anul 2

Anul 3

Anul 4

Anul 5

Anul 6

Fondat 2009 • ISSN 2065 - 4200 Anul 10 → 2018
Revista Luceafărul
Revista „LUCEAFĂRUL” este o publicaţie de cultură, educaţie şi atitudini destinată sufletului neamului românesc. Considerăm că omagierea marelui român Mihai Eminescu, fondator al spaţiului cultural românesc modern, este o provocare şi o datorie de onoare a fiecăruia dintre noi, căreia îi putem da curs în nenumărate feluri. Cu credinţă în misiunea noastră, încercăm să contribuim prin această revistă la crearea unor repere culturale autentice şi stabile.

În controversatul mit globalitar, filologul Ioan Dănilă, susținut științific de lumea universitarilor și a tuturor celor care lucrează cu cartea pe urmele trecutului, meditează pentru reîmpământenirea lui Vasile Alecsandri, băcăuanul…

În controversatul mit globalitar, filologul Ioan Dănilă, susținut științific de lumea universitarilor și a tuturor celor care lucrează cu cartea pe urmele trecutului, meditează pentru reîmpământenirea lui Vasile Alecsandri, băcăuanul…

S-a schimbat lumea. Deschid recenta carte Poesis. Antologia de poezie a Uniunii Scriitorilor din România, 2015 – texte paralele, engleză și română, apărută recent sub auspiciile Universității din București, The Council British, Institutul Cultural Român și Ambasada Irlandei, traducerea în engleză – Leah și Lidia Vianu, editată de Lidia Vianu, și aflu cauza pentru care versurile nu se mai scriu ca pe timpul lui Vasile Alecsandri sau Mihai Eminescu. România este a unei generații nouă de poeți, dezinvolți, liberi de cenzură și nu numai, și de aceea Contemporany Literature Press public Antologia de poezie a Uniunii Scriitorilor din România pentru anul 2015 oferind imaginea ultimului sfert de secol care, cuprinzând cele 1001 de lucruri care s-au schimbat în România, odată cu modul de înțelegere al românilor, volumul este o radiografie a schimbării la cei 31 de poeți aleși de Uniunea Scriitorilor, cărora, citindu-le versurile, ești, după cum spune Matei Vișniec, într-„o veșnică ridicare din umeri”. Se scrie pe verticală, cuvinte fără muzicalitate, fără respectarea regulilor gramaticale, fără majuscule, uneori un fel de cuvinte enigmă, ghicitoare, rebus, aranjate alandala, cum nu ne-a învățat Alecsandri… Nici intrarea în Uniunea Scriitorilor din România nu se mai face ca pe timpul lui Virgil Caraivan, nici al lui Zaharia Stancu, ci așa cum reproducea recent (30 iulie) metodologia revista Luceafărul Botoșani, stil inspirit și promovat de actualii corifei ai culegerii premiilor literare din toată țara…

Altundeva, un intelectual, Horia-Roman Patapievici, scrie referindu-se la trecutul nostrum istoric: „În toată istoria, mereu peste noi a urinat cine a vrut”, recomandându-ne să-i scoatem din conştiinţa naţională pe Decebal, Ştefan cel Mare şi Mihai Viteazul, pe Dimitrie Cantemir şi Alexandru Ioan Cuza. Un istoric, Lucian Boia, apreciind că istoria românilor nu este decât o succesiune de mituri, susține că românii nu au fost decât nişte anexe ale marilor imperii, incapabili să-şi construiască o istorie reală. Nici vorbă de vechime, continuitate, unitate, luptă pentru independenţă şi de alte asemenea „mituri”.

Un alt autor, Dan Alexe, publică la Editura Humanitas o carte, „Dacomania și alte rătăciri românești”, 2015, în care spune că orice mitologie este o rătăcire, neagă dacismul, continuitatea poporului român, limba latină a dacilor, chiar existența lor ca civilizație, pe Eminescu ca meteorit în istoria creației literare. Deprinderea românilor de a-și cinsti și venera eroii, voievozii, statuile, monumentele, literatura și propria istorie tot rătăciri ale noastre sunt, după dânsul…

Cercetând arhivistica, publicistica timpului, de la Albina românească, 1829, Țăranul român a lui Ion Ionescu de la Brad, Deșteptarea, Bacău, 1862 și 1917, Sămănătorul a lui Nicolae Iorga, până la cele din zilele noastre – Bacău: Vitraliu, Ateneu, Cartea, Fântâna Blanduziei, Ziarul de Bacău; Iaşi: Cronica, Dacia literară, Flacăra Iaș(i)ului – în ultimele publicându-și considerentele prilejuite de sărbătorirea la 22 august 1990 a trecerii în veșnicie a celui ce-l numim și astăzi regele poeziei noastre, fondatorul literaturii, poetul național care a adunat cântând măiestrit marii bărbați de stat într-o eternă Horă a Unirii, el fiind al zecelea pe lista celor de la 1859 meniți să devină Conducătorul României – cu altele repetate în ultimii ani, 2007-2014, Ioan Dănilă, filologul, încurajat de lumea științifică, revine, spre cinstea lui, susținînd mitul, stăruind reîmpământenirea lui „Alecsandri, băcăuanul”… în ceea ce a scris și publică: „Alecsandri, băcăuanul (pledoarii documentare și jurnalistice)”, Bacău, Editura „Alma Mater”, 2008, primită de mine cu autograful realizatorului.

Lucrarea, a Universității „Vasile Alecsandri” din Bacău, beneficiind de consultanța științifică a universitarilor Petru Zugun (Iași), și Vasile Spiridon (Bacău), cuprinde o parte din materialul documentar și publicistic acumulat în timp de autor și un CD cu secvențe din interviurile acordate lui de personalități precum acad. Eugen Simion (Alecsandri – „ctitorul culturii românești”), Eugen Uricaru („O Casă Alecsandri la Bacău este un lucru foarte firesc”), Ion Rotaru („Locul de naștere – tot Bacăul”), Al. Beldiman („Numai o funcție culturală ar putea salva acest imobil – Casa lui Alecsandri”), Horia Bernea („De ce nu o Casă memorială?”) , Valentin Coșereanu („Toate popoarele își cinstesc oamenii deosebiți”), Constantin Ionescu-Prut („Autoritățile din Bacău să așeze această Casă în funcționalitatea și demnitatea ei”), George Astaloș („Prin instituirea Casei-muzeu „Vasile Alecsandri”, Bacăul va câștiga”), Carmen Sabău („Cultura – tot mai importantă în educația oamenilor”), Nicolae Breban („Asemenea spirite, din păcate, nu le putem număra nici măcar pe degetele a două mâini”), Andrei Pleșu („Bacăul e onorat de eventualitatea unei Case memoriale închinate lui Alecsandri”), Ioana Postelnicu („Bacăul – o Florență a Moldovei”), Bogdan Ghiu („Este foarte important să ne marcăm istoria”), încorporate cu altele, care susțin apărarea poetului, aparținînd unor apropiați, V. A. Urechia, care reamintește versurile „Hai să dăm mână cu mână/Cei cu inima română!/Să-nvârtim hora frăției/Pe pământul voiniciei,/ În ogoarele Daciei”, Alecsandri fiind cel care, ca și el, a combătut „scâlcierea limbei prin neologisme”, George Ranetti care, vorbind despre încercările văduvei poetului de a vinde statului sau la mezat moșia soțului – Lunca din Mircești –, spune ce se întâmplă în asemenea cazuri în țările apusene civilizate: locașurile sunt cumpărate de stat și transformate în muzee naționale, devenite apoi adevărate temple, unde generațiile următoare vin cu pietate, să-și cunoască înaintașii…

Alte articole din aceeași secțiune, Eugen Șendrea despre speranțe posibile – „Un monument istoric reintegrat în circuitul de valori naționale, Casa Vasile Alecsandri Bacău”; Vasile Sporici despre „Sărbătorirea centenarului Vasile Alecsandri în orașul natal”, 14-16 noiembrie 1990; Petre Isachi în „Dialog peste veac cu Alecsandri”, la care din mulțimea participanților „s-au zărit puțini profesori de limba română”; Carmen Mihalache, cu interogația nu întâmplătoare: „Casa Vasile Alecsandri va deveni, în sfârșit, muzeu?”; o veste adusă de Constantin Gherasim, la care se referă și Nicolae Iorga – „Monumentele istorice vor fi inscripționate”; A. Botezatu despre ceea ce spunea Petru Cimpoeșu: „Clădirile de patrimoniu nu aparțin Ministerului Culturii; localnicii trebuie să depună interes pentru salvarea și a Casei Vasile Alecsandri”.

„Pentru a menține cât mai este vreme vechile monumente, trebuie să le știm însă câte sunt, unde sunt și în ce stare adevărată se află, trebuie a li prețui tuturora valoarea de frumuseță și vechime”, spunea Nicolae Iorga, la 14 noiembrie 1904, articol reprodus de Ioan Dănilă la p.116, alături de altele pe care, îmi închipui, autorul actualului volum le vede drept lecții de urmat pentru prezent și viitor.

Revenind la „îndrăzneala” lui Ioan Dănilă de a crede în mituri, cum rar se mai întâmplă astăzi, Ioana Postelnicu declara în 1999 că a citit în Deșteptarea despre eforturile oficialităților de a crea un muzeu pentru Vasile Alecsandri aici la Bacău, ea care habar nu a avut că acesta s-a născut în acest oraș (indicat în acest sens și în Dicționarul Enciclopedic Român, Ediția 1962, p. 76; n.a.), socotea grozavă ideea: „Am văzut Galeria oamenilor de seamă de la Fălticeni și mi-am zis că așa ceva ar merita și Bacăul, care este, repet, Florența Moldovei. Și la Fălticeni, și aici, descopăr ce a însemnat Moldova pentru români, ce s-a zidit aici, dacă luăm în seamă numai bisericile și mânăstirile zidite de Ștefan Vodă […]. Este grozavă ideea de a scoate din mormântul în care a stat până acum memoria lui Alecsandri băcăuanul, înmormântată aici sub niște ruine”. Am recitit vorbele autoarei ciclului Vlașinilor și mi-am adus aminte de ce spunea într-un alt documentar („Latinitatea românilor”, în revista „Cultura”, 7 mai 2015, p. 23) Ioan-Aurel Pop: moștenirea traco-dacică, unul dintre fundamentele formării poporului român, „se află azi mai mult în pământ și în muzee”, muzee de care avem atâta nevoie…

…„Oamenii au nevoie de mituri, ei au nevoie să vadă neapărat ceva… Trebuie să recreăm aceste mituri, trebuie să le arătăm oamenilor o parte din viața materială, din ceea ce au avut oamenii de seamă și este păstrat în muzee. Toate popoarele își cinstesc oamenii deosebiți; stau și mă-ntreb: de ce noi nu?” își exprimă părerea Valentin Coșereanu, directorul Memorialului „Mihai Eminescu” de la Ipotești, susținând mitul tradiționalismului românesc. „La Ipotești se reface atmosfera din timpul lui Eminescu, v-aș invita să vedeți noul muzeu”, se adresa el celui cu care vorbea, profesorul Ioan Dănilă, în postura de reporter cu… microfon.

Cartea lui Ioan Dănilă – dătătoare de valoare a personalităților și locurilor – face elogiu justificat Casei de la Mircești, istoriei noastre nu numai rurale, reamintind și trimițând în subsidiar și la galeriile subpământene cu orașele daco-romane nestudiate dar, din comoditate și dezinteres, sunt astupate, lunecând peste ele, dar mai ales a celei urbane, unde încă se dărâmă multe monumente, a celor doi, A și B, Alecsandri și Bacovia, „tristul Bacovia”, „veselul Alecsandri”, Ion Creangă cu Complexul muzeistic de la Țicău-Iași, Mihail Sadoveanu și Ionel Teodoreanu, ipotetica clădire G. Călinescu de la Onești, Mihăilenii cu vestita casă a lui George Enescu… a statuii Miron Costin de la Iași, operă a lui Constantin Hegel, a bustului lui Kogălniceanu de la Galați, statuar al aceluiași Hegel.

Citind cartea universitarului băcăuan Ioan Dănilă, a stăruitorului în proiecte și operă, care promitea doamnei Carmen Sabău– profesoară, membră ISINI, membră a Academiei Româno-Americane de Artă și Știință, membră a Societății de Răspândire a Culturilor Etnice – în 2007 că la următoarea sa vizită în Bacău va vedea Casa memorială „Vasile Alecsandri”, gândul m-a dus la ceea ce scria Iorga, un „încercat” cu propriul lui trup, în noiembrie 1904, când, rezervat totuși, dând sfaturi despre cum „s-ar cuveni îngrijite monumentele istorice”, nota: „Dar cine ascultă în această frumoasă Românie de la 1904 glasul isolat al unui visător zadarnic, precum e omul, fără rost politic, fără legături sociale, fără ifos și fără dibăcie, fără știință de lingușire și fără știință de obrăznicie, care iscălește aceste rânduri aruncate în vânt?”

Zidul clădirii unde a locuit un om – General doctor Dragomir Badiu, ultimul proprietar, care în perioada 1919-1932 a întemeiat, botezat și condus, împreună cu un alt amic, Veniamin Gheorghiu, Cercul Cultural „Vasile Alecsandri”, denumit și Casa de Sfat și Cetire cu același nume, astăzi strada Alexandru cel Bun nr. 4, în apropiere de Baia Centrală, zid cu „Ș-acel rege-al poeziei… 1821 – Bacău; 1890 – Mircești”… În locuința sa, Casa de Sfat și Cetire – cum se va întâmpla și în viitoarea Casa visată de Ioan Dănilă – „aveau loc conferințe, audiții muzicale, întâlniri cu oameni de cultură și știință din zonă și din țară și tot de aici plecau inițiativele care conectau Bacăul la temperature ridicată a vieții spiritual românești”…

Gândul m-a dus, ziceam, la Nicolae Iorga, profesorul în toate, și, din Iași, ca la Cenaclul nostru cu autori de la distanță, care realizează antologii pe o temă dată, m-am adresat prietenului meu, autorul lui „Alecsandri, băcăuanul”, Alma Mater, 2008, cu fireasca-mi întrebare: „După două decenii de muncă pentru readucerea, reîmpământenirea și stabilirea de facto la Bacău a regelui poeziei românești și consumarea aproape a unui alt deceniu de presă scrisă și vorbită, mai exact la un sfert de veac de la Centenarul când s-a stabilit cu trupul la Mircești, totuși autoritățile băcăuane au reușit să creeze Casa sau Muzeul cu numele lui ori am rămas tot la placa de marmură, salvatoare a ceva, ceea are de spus tinerimii localnice și mai ales turiștilor, domnule profesor?” Întrebare la care domnul profesor Ioan Dănilă mi-a răspuns și-I mulțumesc: „Da, după 25 de ani, s-a rămas la placa de marmură de pe fața clădirii care se încăpățânează să nu cedeze. Avem promisiuni de la Consiliul Județean pentru ședința din august a.c. Țineți-mi pumnii. Cu speranță, Ioan Dănilă”.

În ce mă privește, mă întorc la Istorie și rememorând întâmplările, zic: capacitatea istorisirilor oamenilor, chiar a Istoriei, de a spune totul despre oameni și faptele trecutului face să înțelegem că istoria însăși nu este decât o poveste, o poveste și actuală, din care, în atitudinea refractară a momentului, trăim într-un comod acum, care, deși nu e acum, alunecă în plămădirea altor minuni… care vor fi, posibile, poate, altădată!

 



Abonare la articole via email

Introduceți adresa de email pentru a primi notificări prin email când vor fi publicate articole noi.

Alătură-te celor 24 de abonați

Lasă un comentariu

Drept de autor © 2009-2018 Revista Luceafărul. Toate drepturile rezervate.
Revista Luceafărul foloseşte cu mândrie platforma de publicare Wordpress.
Server virtual Romania

Statistici T5