Revista Luceafărul
  • Caută pe sit


Colecţia revistei

Anul 1

Anul 2

Anul 3

Anul 4

Anul 5

Anul 6

Fondat 2009 • ISSN 2065 - 4200 Anul 10 → 2018
Revista Luceafărul
Revista „LUCEAFĂRUL” este o publicaţie de cultură, educaţie şi atitudini destinată sufletului neamului românesc. Considerăm că omagierea marelui român Mihai Eminescu, fondator al spaţiului cultural românesc modern, este o provocare şi o datorie de onoare a fiecăruia dintre noi, căreia îi putem da curs în nenumărate feluri. Cu credinţă în misiunea noastră, încercăm să contribuim prin această revistă la crearea unor repere culturale autentice şi stabile.

În drum spre Omul Nou

Caragea, IonuțPrimit pentru publicare: 5 iulie 2016
Autor: Ionuţ CARAGEA
Publicat:  5 iulie 2016
Editor: Ion ISTRATE

 

 

 

 

În drum spre Omul Nou

 

Cartea lui Florin Meşca (Marea Visăreală, editura Pim, 2015) nu este numai un dialog al autorului cu propria sa conştiinţă, cu scopul de a clarifica nişte probleme ale trecutului rămase la stadiul de întrebări, ci şi o împăcare cu sinele în urma unui proces dur. Genul acesta de scriere autobiografică l-am mai întâlnit la Neale Donald Walsch, cu diferenţa că Florin Meşca insistă mai mult asupra naraţiunii, încercând să-şi explice/justifice propriile fapte în funcţie de contextul în care au avut loc, cARAGEA, mESCAiar conştiinţa este un judecător care se limitează doar la câteva întrebări şi concluzii scurte, deseori persiflatoare, în încheieri de capitole care se numesc „marile săli ale conştiinţei”. Sondarea interiorităţii pare sinceră şi lasă să se întrevadă un suflet bun care încearcă să acorde circumstanţe atenuante tuturor acelora care par a fi greşit. Totuşi, renunţările la vis reprezintă o lecţie pe care autorul şi-o asumă cu regret, dar şi cu o oarecare doză de nonşalanţă, făcându-ne să ne întrebăm dacă nu cumva toate alegerile pe care le facem în viaţă au fost hotărâte dinainte. Oricum, de cele mai multe ori, ţinta spre care ne îndreptăm subtil o viaţă întreagă o conştientizăm numai după ce parcurgem un drum sinuos, presărat de obstacole. Puţini sunt aceia care sunt dotaţi cu clarviziune şi pot merge cu încredere pe harta viselor cele mai frumoase.

Scrisul este cursiv, experienţele trecutului sunt vii şi bine detaliate, iar umorul, deloc forţat, întregeşte o atmosferă din care nu vrei să evadezi ca cititor. Există şi înfiorări romantice, care te fac să retrăieşti dragostea tinereţii, dar există şi tragedii care te fac să regreţi dispariţia unor personaje de care te ataşezi foarte uşor. Autoironia autorului de 60 de ani, cu părul albit prea devreme, dă mai multă culoare naraţiunii, iar considerentele pe seama relaţiilor dintre femei şi bărbaţi te fac să te întrebi în ce fel de lume nebună trăieşti. Poeziile intercalate în conţinut sunt bine scrise şi pun în valoare un suflet de poet care trăieşte drama neîmplinirii în dragoste. Ele sunt folosite ca repere, dar şi ca intensificări ale discursului afectiv. Versurile clasice, cu arome bacoviene sau minulesciene, ne arată un om care acordă poeziei un rol important în evoluţia sa spirituală.

Întrebarea cheie care declanşează procesul conştiinţei este: „Ce ai realizat în viaţa aceasta, ce ai lăsat în urmă?” Iar lecţiile de viaţă şi visele neîmplinite încep să se succeadă. Prima lecţie de viaţă menţionată în carte apare când o superbă domnişoară, colegă de la o altă facultate gălăţeană, îl părăseşte pe Flory (Florin Meşca) pentru un actor de la Teatrul Muzical. Dând şi mai mult timpul înapoi, până în perioada liceului, autorul povesteşte despre perioada în care el şi cei mai buni prieteni ai săi (Mario, Duduş şi Nacu) dezvoltau o mare pasiune pentru muzică. Într-o vacanţă în care Flory merge în vizită la rudele lui Mario din Feteşti, o cunoaşte de Mara, verişoara prietenului său. Flory se îndrăgosteşte de Mara la prima vedere, dar distanţa Galaţi-Feteşti le înfrânează relaţia, în ciuda faptului că cei doi îşi scriau scrisori de dragoste, iar Flory îi dedicase Marei un volum întreg de poezii. Colac peste pupăză, Mara îi mărturiseşte lui Flory, în momentul în care ea vine în Galaţi cu ocazia unei petreceri, că s-a îndrăgostit de Nacu, cu toate că Nacu avea deja o prietenă. În urma acestei mărturisiri se produce ruptura, iar Flory îşi alină suferinţa practicând handbalul la echipa Şcolii Sportive din Galaţi. Apoi ajunge să aibă o relaţie de prietenie cu Any, o fată de care Nae şi Zanzi, părinţii lui Flory, erau tare mândri. Timpul trece, trec şi relaţiile adolescentine, iar în perioada studenţiei, când Flory era într-o relaţie serioasă cu Doina, se întâmplă inevitabilul. Flory şi Mara se reîntâlnesc, ea îşi cere iertare, el o iartă şi se îndrăgostesc din nou. Flory e conştient că o trădează pe Doina, dar dragostea cea mai veche nutrea să fie consumată… Cu toate acestea, cei doi îndrăgostiţi nu ajung să se bucure prea mult de relaţia lor, deoarece Mara alege să urmeze cursurile Şcolii Tehnice Sanitare din Constanţa. Urmează iar comunicarea prin scrisori şi poezii de dragoste, până când Flory decide să viziteze oraşul de pe malul mării, pentru a fi cu iubita sa măcar câteva zile. Întâmplarea nefericită face ca cei doi să nu se poată iubi în camera de hotel pe care Flory o închiriază, din cauza unei recepţionere care, pe un ton foarte dur, îi interzice Marei accesul în cameră. Mara se simte umilită, pleacă fugind şi se produce ruptura definitivă. Concluzia autorului, în urma procesului pe care şi-l intentează singur prin intermediul conştiinţei, este că singurul rol al Marei a fost acela de Muză, nicidecum de iubită, iar ea şi-a jucat cartea atribuită din înălţimi. O zână care l-a inspirat şi i-a dăruit poezia vieţii, după cum mărturiseşte autorul. Aşa se sfârşeşte visul marii iubiri a lui Flory pentru Mara.

Al doilea vis care întră în colimatorul conştiinţei este cel al devenirii unui sportiv de mare performanţă. Flory îşi doreşte să ajungă sus, sus de tot, chiar campion mondial la handbal, dar este conştient că nimic nu se poate face fără muncă titanică şi sacrificii enorme. În ciuda unui fizic nu foarte puternic, Flory se ambiţionează să surmonteze lipsurile prin multă dăruire şi tenacitate. Dar concurenţa sportivă şi frământările sale psihice şi sufleteşti îl determină să facă pasul înapoi şi renunţă şi la împlinirea acestui vis. Conştiinţa îi reproşează lui Flory că ar fi trebuit să-şi depăşească timiditatea, să se debaraseze de ea, iar pentru a scăpa de vinovăţia eşecurilor trebuia să-şi înfrunte cu curaj şi obiectivitate propria istorie. Autorul conchide că a permis negativităţilor să-l înfrângă… şi că a fost laş. Nu ştiu câtă lume ar fi capabilă să-şi asume această laşitate, în condiţiile în care foarte multe persoane îşi falsifică trecutul, încercând să pară mai bune decât au fost şi punând greşelile pe seama altora.

Al treilea vis la care autorul a renunţat a fost acela de a deveni aviator. Această pasiune o moştenise din familie, de la tatăl său care îi povestea despre tehnicile de pilotaj ale avioanelor ruseşti din timpul celui de-al doilea război mondial. De fiecare dată când Flory era întrebat de profesoara de la şcoala primară ce vrea să se facă atunci când va fi mare, Flory răspundea că voia să se facă aviator, la fel ca tatăl său. Cu toate că ajunge să facă toate demersurile pentru a intra la Şcoala de Ofiţeri de Aviaţie din Craiova, se „faultează” singur, prin completarea intenţionat greşită a testului psihologic, în urma unui alt proces de conştiinţă. Autorul spune că era tentat să zboare, să sfideze înălţimile, dar nu credea că tatăl său ar fi vrut ca şi fiul lui să trăiască la fel de periculos. Zborul nu trebuia să compenseze ratarea admiterii la facultate, iar Flory îi spune conştiinţei, la finalul acestui capitol, că liniştea părinţilor devenise mai importantă pentru el decât împlinirea visului de a zbura.

În ordinea viselor pe care autorul a reuşit să şi le împlinească de-a lungul vieţii, primul vis împlinit a fost cel al devenirii ca inginer. Influenţa pentru înscrierea la Facultatea de Construcţii de Nave vine tot din partea tatălui său care spunea că această facultate e nobilă, unică şi doar la Galaţi o găseşti. Odată cu absolvirea examenului de diplomă, Flory era în culmea fericirii, fiind mândru de realizarea sa, mai ales pentru că nu trişase niciodată şi reuşise această performanţă prin munca sa, prin propriile eforturi. Totuşi, la terminarea capitolului, conştiinţa îi reproşează că a fost un student de pluton şi că l-a mulţumit mediocritatea. Conştiinţa îl determină pe Flory să mărturisească faptul că nu fusese făcut pentru inginerie, că nu îi plăceau fiarele, uleiurile, rugina, mirosul combustibililor etc. Totuşi conştiinţa îi spune că judecata era prea aspră, deoarece existaseră şi momente frumoase atunci când lucrase în serviciul Proiectări, alături de Nea Lae, mecanicul şef de la care ar fi putut învăţa mai multe, chestionându-l despre acea meserie, în loc să cadă amândoi în lâncezeală, în mocirla în care Nea Lae se complăcea de multă vreme. Totuşi, alibiul lui Flory în faţa conştiinţei a fost faptul că o boală necruţătoare a pus capăt viselor sale de devenire profesională. Astfel apar întrebările: „De ce eu, Doamne?!”, „Ce program ai cu mine?”.

Urmează căsătoria, soţia, copilul. Flory se îndrăgosteşte de Marinela, în urma unei alte trădări care o nefericeşte pe Vanda. Marinela este eroina din viaţa lui Flory, eroina care îl îngrijeşte, îl iubeşte şi îi dăruieşte un copil minunat, pe Mihaela Mădălina.  Totuşi, conştiinţa îi aminteşte că venirea pe lume a copilului i-a ajutat pe părinţi să capete mai uşor un apartament în Brăila, oraşul în care Flory se transferase cu munca. Totodată conştiinţa îi aminteşte de relaţiile extraconjugale, cu toate că Flory se apără spunând că şi-a iubit şi respectat soţia. Până la urmă cedează şi recunoaşte toate greşelile, dar invocă, în apărarea sa, tinereţea, entuziasmul juvenil, spiritul de aventură şi prostia. După care, surprinzător, declară că a încetat de multă vreme să se mai simtă vinovat!? Menţionează că greşelile sunt ale trecutului, ale omului, iar trecutul e mort, nu mai există. Că dintr-odată crede în spirit! Că a experimentat ca om şi s-a descoperit ca spirit! Concluzia sa este că spiritul este pur şi nu greşeşte niciodată. Ne mai mărturiseşte că a divorţat de soţia sa, iar atracţia lor s-a metamorfozat într-o iubire sublimă, spirituală.

Desigur, un om normal care va citi această cronică sau cartea autorului va fi tentat să judece comportamentul lui Flory. Oamenii ar putea spune că, pentru a deveni o persoană de înaltă spiritualitate, nu este suficient să-ţi recunoşti propriile greşeli şi să (te) ierţi, apoi să iubeşti din nou, ca şi când trecutul nu mai există. Asta deoarece trecutul va fi mereu o parte din noi, nu-l putem şterge cu buretele, căci dacă l-am şterge, nu am mai exista ca oameni. Să ne gândim la ce au simţit Doina, Vanda sau Marinela în momentul în care au fost trădate. Cum le ajută pe ele faptul că Flory le-a rănit şi a iubit pe altcineva? Trebuiau ele să sufere în acest mod pentru a evolua? Este o posibilitate, nu avem de unde şti. Sau poate că ele ar fi meritat mai mult din partea lui Flory şi ar fi putut evolua mai uşor. Este şi asta o posibilitate.

Flory ne vorbeşte la sfârşitul cărţii despre energia Kundalini, despre Sahaja Yoga şi despre cum a devenit propriul său maestru spiritual. El spune că toate atitudinile noastre, fie că suntem procurori, judecători sau avocaţi, fac parte dintr-un joc comandat de Sus, comandat chiar de Judecătorul Suprem. Cu unicul scop de a ne descoperi ca spirite… Poate că mulţi oameni se vor simţi revoltaţi. Cum de i-a permis Dumnezeu lui Flory să devină propriul său maestru spiritual şi să vorbească cu atâta lejeritate despre iertare şi iubire, atâta timp cât trecutul său nu este tocmai corect din punct de vedere moral? Dar cine este perfect din punct de vedere moral, încât Dumnezeu să-i ofere exclusivitate?

Prin cartea sa autobiografică, Florin Meşca ne aminteşte, în primul rând, că facem cu toţii greşeli ca oameni, din diverse cauze pe care uneori le cunoaştem foarte bine şi vrem să le uităm cât mai repede, iar alteori nu le înţelegem deloc şi se vor întoarce asupra noastră pentru a ne deschide ochii. Tot el ne arată că vine un moment în viaţa noastră când putem trage o linie şi să devenim mai buni, mai spirituali. Să nu persistăm până la capăt în aceleaşi şi aceleaşi greşeli. Niciodată nu este prea târziu pentru a ne schimba. Calea pe care o alegem fiecare în parte poate fi diferită. Pentru unii este credinţa într-o divinitate şi respectarea unor principii, pentru alţii este Yoga,  pentru alţii e literatura. Important este să mergi pe o cale, să fii dedicat până la capăt şi să fii mai bun decât ai fost. Unii oamenii vor continua să judece vechile greşeli, dar cei care vor reuşi să treacă de bariera prejudecăţilor şi vor descoperi Omul Nou, vor descoperi că există şi pentru ei semne şi şanse de a deveni spirite superioare. Din acest punct de vedere, cartea lui Florin Meşca merită toate aprecierile noastre.

Ionuţ Caragea
Oradea, 29 iunie, 2016

 



Abonare la articole via email

Introduceți adresa de email pentru a primi notificări prin email când vor fi publicate articole noi.

Alătură-te celor 26 de abonați

Lasă un comentariu

Drept de autor © 2009-2018 Revista Luceafărul. Toate drepturile rezervate.
Revista Luceafărul foloseşte cu mândrie platforma de publicare Wordpress.
Server virtual Romania

Statistici T5