Revista Luceafărul: Anul XII, Nr.8 (140), August 2020
Editor: Agata, Botoșani, str. 1 Decembrie nr. 25
ISSN: 2065 – 4200 (ediţia online)
ISSN: 2067 – 2144 (formatul tipărit)
Director: Ion ISTRATE

În istoria Ţărilor Române democrația prin cultură a apărut mult mai înainte
decât democrația promovată de politic

Primit pentru publicare: 24 Aug. 2020
Autor: Alexandru Florin ȚENE, Cluj     
Publicat: 25 Aug.  2020
© Alexandru Florin Țene, © Revista Luceafărul
Editor: Ion ISTRATE

În istoria Ţărilor Române democrația prin cultură a apărut mult mai înainte
decât democrația promovată de politic

Însăși cuvântul grec demoskratos însemnând: demos „popor” și kratos „putere”, ne
duce cu gândul la faptul că această formă de guvernare este menită să asigure
egalitatea cetățenilor în fața legii, libertatea cuvântului, a presei, a întrunirilor,
participarea la guvernare prin instituțiile democratice, ca parlamentul, votul
universal etc.
Aspirațiile poporului român spre democrație au existat aproape dintotdeauna.
„Psaltirea în versuri” (1673) a lui Dosoftei, tipărită în Polonia la Uniev, este printre
primele lucrări literare în care sunt abordate unele elemente democratice, întro
perioadă când „dreptatea umbla cu capul spart”, și dorința de libertate față de turci
răbufnea în versurile: „Neau suit păgânii în ceafă/ Cu rău ce ne fac și ne cer leafă”.
Însuși faptul că Grigore Ureche aducând o serie de date în favoarea tezei sale
despre originea comună a Valahilor și Moldavilor, inclusiv atitudinea ostilă față de
cotropitorii turci în cronica sa „Domnii țării Moldovei și viața lor”, este o formă de
luptă în implementarea unor firave elemente democratice în rândul populației din
spațiul Danubiano Carpato Pontic. Același lucru se află și în „Letopisețul Ţării
Moldovei” a lui Miron Costin (16331691), în care prin faptul că arată cum a venit la
domnie Alexandru Vodă Ilieș, cronicarul subliniază starea de mizerie a țărănimii ca
o fierbere „în greutăți și netocmele” din care pricină ușor au putut fi răsculați
împotriva stăpânirii.
În toată literatura începutului istoriografiei în limba română, inclusiv în
„Cronica Ţării Românești” a lui Radu Popescu și în „cronica anonimă” pe care N.
Bălcescu a publicato sub titlul „Istoria Ţării Românești dela 1689 încoace, continuată
de un anonim” unde este zugrăvită epoca lui Brâncoveanu. Descoperim aspirațiile
țărănimii spre o viață mai bună și sperând la firave elemente democratice și sociale.
În acea perioadă Isaac Newton publica” Principiile matematice ale filozofiei naturale”
(1687), iar francezul Nicolas Malebranche căuta să înlăture de pe poziții
idealistteologice dualismul lui Descartes, scriind „Despre căutarea
adevărului „(16741675).
În literatura română de la sfârșitul secolului al XVIIIlea și începutul secolului al
XIXlea, prin reprezentanții Școlii Ardelene, se ducea lupta împotriva instituțiilor pe
care se sprijinea orânduirea feudală, împotriva obscurantismului și pentru
luminarea poporului. Lucrările ce au făcut obiectul acestor idealuri au fost: „Istoria
lucrurile și întâmplările Românilor” de Samuil Micu, „Hronica Românilor și a mai
multor neamuri” de Gheorghe Șincai și „Istoria pentru începutul Românilor în Dachia”
a lui Petru Maior. Prin scrierile lor aceștia au militat pentru ideea unității Românilor.

Atitudinea lor era văzută ca progresistă cu tendințe democratice, de neacceptat de
ocârmuitori.
Însă, ideile democratice în Principatele Române în secolul XIX au venit prin filiera
literaturii și artei promovate de boierii cu dragoste de cultură ca Iancu Văcărescu și
Iordache Golescu, fratele lui Dinicu. Gheorghe Lazăr deschide în 1818, la Sf. Sava,
prima școală superioară în limba română din Ţara Românească. Publică în 1820 un
abecedar „Povățuitorul tinerimii”, iar Constantin Dinicu Golescu scrie „Însemnare a
călătoriei mele făcută în anii 1824, 1825, 1826”, în paginile căreia găsim imaginea
vieții țărănimii exploatate, metodele cu care se storceau birurile dela țărani.
Un om cu idei înaintate a fost Ionică Tăutu, un boiernaș moldovean, autor a unor
pamflete politice. Ca și Dinicu Golescu, el a luptat cu arma scrisului pentru
smulgerea poporului din întunericul inculturii și pentru dreptatea socială într-un
context democratic.
În slujba ideilor progresiste, în preajma revoluției de la 1848, un rol important l-au
avut publicațiile periodice. Ion Eliade Rădulescu, cu sprijinul lui Kisseleff, editează
„Curierul Românesc”, primul ziar din Muntenia. În același an apare, din inițiativa lui
Gh. Asachi, la Iași, „Albina Românească”, iar în 1836, Eliade adaugă gazetei sale un
supliment literar: „Curierul de ambe sexe”, urmat fiind de Asachi, care editează și el
„Alăuta Românească” (1837).
În Transilvania, Gheorghe Bariț scoate în 1838, la Brașov, „Gazeta de Transilvania”,
căruia îi adaugă un supliment „Foaie pentru minte, inimă și literatură”. În același ritm
cu transformările economico sociale din principate, presa românească promovează
idei democratice, pătrunzând în mase.
În 1844, în urma înțelegerii cu Ion Ghica și cu N. Bălcescu, Mihai Kogălniceanu
scoate o altă revistă – „Propășirea”. Numele revistei fiind socotit de cenzură prea
revoluționar și democratic a făcut ca să apară doar cu subtitlul „Foaie științifică și
literară”. După câteva luni de la apariție, revista a fost suprimată din ordinal lui
Mihai Sturza.
O parte activă la mișcarea revoluționară de la 1848, o au gazetele „Poporul Suveran”
și „Pruncul Român”, care apar în timpul revoluției, promovând idei
revoluționar democratice. În ultima publicație amintită din 8 iulie 1848 C. Aricescu
publică „Odă la eroina română, Ana Ipătescu”. Trebuie să spunem despre „Marșul
Revoluționar” al tânărului poet Ioan Catina. Ideile înflăcărate ale acestui marș
urmăreau să dinamizeze mulțimea în luptă pentru democrație și libertate.
„Finul Pepelei, cel isteț ca un proverb „ cum îl caracterizează în poezia „Epigonii” poetul
Eminescu Anton Pann (17941854) nu a fost un simplu tipăritor de literatură
populară. De remarcat în privința ideilor ce le propagă este „Povestea vorbei” care
reflectă și critică moravurile vremii, inclusive instituțiile de stat.

Mișcarea literară din Ţara Românească în secolul XIX, în care sunt evidențiate idei
democratice, cunoaște un avânt deosebit prin creația lui Vasile Cârlova, Gr.
Alexandrescu, M. Kogălniceanu, Ion Eliade Rădulescu, Ion Ghica, N. Bălcescu, D.
Bolintineanu, Cezar Bolliac, Alecu Russo, Vasile Alecsandri, Costache Negruzzi, M.
Eminescu etc.
Era perioada când în Europa, mai ales în Franța, Honore de Balzac (17991855) prin
romanele sale dezvolta ideile unui romantism revoluționar pus în slujba viziunilor
democratice ale vremii: „Iluzii pierdute”, „Istoria măririi și decăderii lui Cesar
Birotteau”, în Germania Berthold Auerbach(18121882) publică povestiri de inspirație
rurală și romane din care transpiră idei democratice, la fel în Ungaria Gergely Csiky
(18421891) dramaturg care prin piesele „Proletarii” și „Mizerie cu zorzoane”, evocă
lumea maghiară care aspira spre o societate democratică.
*
Există în concepția unor critici și istorici literari, contemporani cu autorii care au
promovat prin operele lor realismul socialist, că nu este necesar să excludem nici
un autor din Istoria Literaturii. Au dreptate, dar, nu ca scriitori de prima mărime. Ei
trebuie puși la capitolul „Și alții”. Sau etichetați, precum au procedat francezii cu
scriitorii care au colaborat cu naziștii. „Colaboratori cu regimul comunist”, frază ce
trebuie să fie pusă pe fiecare copertă a cărților semnate de Mihai Sadoveanu, Maria
Banuș, Nina Casian, Veronica Porumbacu, Emil M. Galan, M. Beniuc, Zaharia Stancu,
Petru Dumitriu, Ion Lăncrăjan, C. Cubleșan, Ion Mureșan, D.R. Popescu, N. Breban,
Miron Radu Paraschivescu, A. Buzura, Dan Deșliu, Victor Felea, Dumitru Micu, Lucia
Demetrius, Sorin Toma, Petre Solomon, Ov. S. Crohmălniceanu, Mircea Popa, C.
Zărnescu, Aurel Rău, Vasile Sălăjan, Anghel Dumbrăveanu, Radu Cârneci, Adrian
Popescu, Gh. Tomozei, Toma Biolan, Ion Popa Argeșanu, Al. Jebeleanu, Eugen
Jebeleanu, Geo Borza, Adrian Păunescu, Eugen Uricariu, fost secretar de partid la
Filiala Cluj a USR, Ion Maxim Danciu etc. Așa cum au fost condamnați colaboratorii
lui Goebbels care au susținut propaganda nazistă, măcar moral săi condamnăm pe
cei care au făcut propagandă realismului socialist și regimului comunist criminal.
Fără această curățire, în spiritul Punctului 8 de la Timișoara, vom băltii cum am
făcuto până acum. Îi întreb pe aceștia; când au fost sinceri, atunci când erau
menestrelii pcr-ului sau acum când încearcă să ne dea lecții de democrație?
Scriitorul și criticul literar Octavian Soviany susține, pe Facebook, că unicul scriitor
român care sa opus cu adevărat dictaturii comuniste a fost Paul Goma, motiv
pentru care breasla îl consideră un paria până și în ziua de astăzi. De asemenea,
invocând „lipsa de caracter a scriitorului/intelectualului român”, Soviany publică
lista celor mai cunoscuți scriitori mioritici care au colaborat cu Securitatea.

Unii sufereau la pușcărie, alții slugi la Securitate.
„Apropo de victimele și de profitorii comunismului: dacă aruncăm o privire către
brava noastră scriitorime observăm că în timp ce un număr oarecare de scriitori (nu
foarte mulți, prin raportare la ceilalți) sufereau în pușcăriile regimului, alții (mult mai
numeroși) serveau cu credință partidul și se bucurau de mari privilegii (Un exemplu
– și nu e cel mai spectaculos! : drepturile de autor erau fabuloase în comparație cu
câștigul mediu al unui profesor sau medic.). Câteva nume dintre cele mai sonore:
Sadoveanu, Camil Petrescu, Cezar Petrescu, G. Călinescu, Arghezi, Demostene Botez,
Victor Eftimiu, M. Ralea, Gellu Naum, Virgil Teodorescu, Geo Bogza. Zaharia Stancu,
Mihai Beniuc, Eugen Jebeleanu, Maria Banuș, Marin Preda, Petru Dumitriu, Laurențiu
Fulga, Nina Cassian etc – ca să mă refer doar la cei care își câștigaseră o oarecare
notorietate înainte de 1948 – an în care controlul partidului asupra producției literare
devine total prin naționalizarea editurilor.
Recrutarea deținuților scriitori
După 1964 (când sunt eliberați majoritatea deținuților politici) încep să fie „recuperați”
foștii deținuți scriitori: Ion Caraion (turnător dovedit!). Al. Paleologu (turnător
autodenunțat!), Nicolae Balotă (turnător dovedit!), St. Aug. Doinaș (turnător dovedit!), C.
Noica (ale cărei teoretizări despre rostirea românească a ființei se potriveau de minune
cu politica naționalistă a lui Ceaușescu), Edgar Papu (autorul teoriei naționaliste a
protocronismului) etc.
Paul Goma – singurul scriitor român care sa opus comunismului
Asta spune mult despre caracterul sau lipsa de caracter a scriitorului/intelectualului
român. Iar dacă facem o comparație cu alte țări comuniste, unde a existat o opoziție
reală la comunism din partea scriitorimii (Polonia, Cehoslovacia, Ungaria, URSS) putem
trage niște concluzii nu prea măgulitoare și despre ADNul românesc. Și e semnificativ că
singurul scriitor român care sa opus cu adevărat comunismului, Paul Goma, este privit
până și astăzi ca un paria de către distinsa noastră breaslă scriitoricească”, scrie
Octavian Soviany.
Unii dintre aceștia au lucrat în structurile de presă literară, culturală și de partid,
sau în instituțiile de specialitate, în redacțiile ziarelor și revistelor literare și de
cultură, edituri, Consilii la diferite niveluri, C.C și C.C.U.T.C, contribuind ca activiști la
promovarea unei ideologii criminale. Iar operele lor, așa cum mai scriam în alt
articol, sunt scrise în spiritul realismului socialist. Unii, chiar, au colaborat cu
securitatea, așa cum nea informat CNSASul, precum: Ștefan Cazimir, Ion Coja,
Dumitru Constantin, Ion Deaconescu, Ion Lotreanu, Cornel Nistorescu, Darie
Novăceanu, Mihai Pelin, Doina Anca Sîrghie, Radu Ţeposu, Uricaru Eugen, N.
Breban, Ion Groșan, Lucian Vasiliu, Andrei Marg, Dan Lupescu, Ioan Es. Pop, Mircea
Iorgulescu, Dan Berindei și lista poate continua. Dar, nu mai puțini vinovați sunt

scriitorii care au lucrat în redacțiile literare, politice, edituri, institute de cercetare,
care au contribuit și promovat propaganda partidului comunist criminal.
Rămâne un semn de întrebare privind Adrian Păunescu și Corneliu Vadim Tudor. Să
fi cumpărat dosarele, imediat după revoluție, de la ofițerii securității?
O vină, în prezent, este a acelor critici și istorici literari care persistă a promova și
lăuda operele scriitorilor care au susținut realismul socialist și care, ca activiști în
structurile de propagandă comunistă (reviste literare, ziare, edituri, instituții de
cercetare, consilii de cultură), duc în continuare la promovarea unor vinovați care
au contribuit la menținerea unei ideologii, chiar dacă, a fost o revoluție în 1989.
Criticii și istoricii literari care persist în această greșeală sunt: Mircea Popa, Eugen
Simion, Al. Cistelecan, Matei Călinescu, Marian Popa, Aurel Sasu, C. Cubleșan,
Gheorghe Crăciun, Simion Bărbulescu, Manolescu etc.
„În acest context, e de la sine înțeles că exercițiul critic nu poate abdica de la normele
deontologice pe care le presupune actul valorizator, pentru că, în afara unei – pe cât de
necesare, pe atât de ferme – moralități intrinseci, el riscă săși piardă integritatea,
veridicitatea, justificarea, chiar. Iată de ce argumentul decisiv al actului critic ar trebui să
decurgă exclusiv din structurile operei literare, punându-se între paranteze orice alte
aspecte extraestetice.” Scrie în lucrarea sa Iulian Boldea, intitulată „Critici români
contemporani”, apărută la Târgu Mureș la Editura Universității „Petru Maior”, 2011.
Cei enumerați mai sus au vina duplicității. Vă mai amintiți de așa numitele cronici
laudative din Gazeta Literară, România Literară, Argeș, Tribuna, Scrisul Bănățean,
Iașul Literar, Convorbiri Literare, Steaua, la adresa cărților semnate de: A. Toma,
Sorin Toma, Em. Valerian Galan cu al său roman „Bărăgan”, reportajele lui Toma
George Maiorescu (Călătorie prin vreme, Zeii desculți etc.), prozele lui George Bălăiță
(Călătoria, Întâmplări din noaptea soarelui de lapte), Mihai Beniuc cu romanul „Pe
muchie de cuțit „și poeziile sale patriotarde, Viorel Cacoveanu (Fata care spune da!,
Morții nu mint niciodată), Dan Deșliu (Lazăr de la Rusca, 1949, Minerii din
Maramureș, 1951, Cântec pentru legea cea mare, 1949), Petre Ghelmez cu poezia
cotidianului, Augustin Buzura (Absenții, Fețele tăcerii), Dumitru Popescu (Pentru cel
ales, Un om în Agora, Gustul sîmburelui), Nicolae Breban, D.R. Popescu (Zilele
săptămânii, Vara oltenilor, Somnul Pământului), Eugen Jebeleanu, Demostene Botez,
Virgil Teodorescu, Nicolae Tăutu, Zaharia Stancu, Dumitru Mircea (Pâine albă),
Mircea Popa (Spații Literare. Studii de istorie literară, 1974 și Istoria presei literare
românești din Transilvania de la începuturi până la 1918 până la 1918, în colaborare
cu Valentin Tașcu, 1980), C. Cubleșan (Miniaturi critice, 1968, Licheni, roman,
1974.), Așteptându-i pe învingători, Editura Albatros, București, 1981, Ion Maxim
Danciu etc. Lista este lungă, dar, mă opresc cu exemplele. În acest context, criticii,

foiletoniștii, cronicarii de carte, dar și de arte plastice și-au irosit timpul abordând
astfel de cărți, lucrări ce omagiau pe marele conducător, promovându-le la
îndemnul „sarcinilor de partid”. Un rol în jocul politic din timpul regimului comunist
la avut generația optzecistă cu a lor poezie absconsă, care nu spunea nimic, pentru
a nu jigni ideologia partidului comunist. Astfel aceștia au putut ocupa posturi
călduțe în redacții și edituri. Creațiile lor nu au fost bune nici în prezentul de atunci,
iar acum sunt inutile. Pe aceste maculaturi se încasau sume foarte mari de către
autori, aceștia mai beneficiau de excursii în străinătate, vacanțe la Casele de Creații
de la Sinaia, Neptun. Constantin Cubleșan a fost cel mai plimbat scriitor. A făcut
parte din toate delegațiile USR din străinătate etc. Oare de ce? Au încasat salarii
bune de la contribuabilul sărăcit și chinuit de lipsuri, slujind un sistem criminal. Ba,
mai mult, acești redactori modificau creațiile primite de la scriitori din afara
sistemului în așa fel încât aceste lucrări să exprime o lăudăroșenie găunoasă la
Conducător și partidul comunist. Astfel contribuiau la un genocid cultural pentru
care îi condamn. Cum se explică faptul că Buzura, Breban, D.R. Popescu, Dumitru
Popescu, C. Zărnescu, C. Cubleșan, și mulți alții, efectuau vizite în „putregaiul”
occidentului, dacă nu colaborau cu securitatea?
Acești critici, istoricii literari și scriitorii veniți din vechiul sistem se întreceau să
laude realismul socialist, și sistemul comunist criminal, iar acum critică cu răutate pe
scriitorii care nu vin din același sistem? Ei nu au înțeles că un adevărat critic este și
pedagog. Încă, se mai cred supra oameni, sentiment „injectat” în spiritul lor de către
propaganda comunistă, prin avantajele pe care le aveau de la un sistem ateu și
inuman. Acest spirit de răutate și superioritate nejustificată, îl găsim la criticii și
scriitorii ce vin din sistemul de tristă amintire. De ce atâta fiere, întreba la o
emisiune televizată jurnalistul Octavian Hoandră. Îi răspund eu, pe aceștia, nici când
locuiam în București, nici în Cluj Napoca, în prezent, nu iam văzut la Biserică, iar
Mircea Popa a falimentat o asociație ortodoxă din Cluj Napoca, fiind pus
președintele acesteia de către regretatul Î.P. Bartolomeu Anania. Probabil sunt atei,
dacă este așa, nu aștept nimic de la aceștia.
*
Pentru început e bine să definim, conform Dicționarului Limbii Române editat de
Academia Română, ce înseamnă istoria (literaturii, artelor), aceasta este: Știința care
studiază dezvoltarea și schimbările succesive într-un anumit domeniu: istoria literaturii,
istoria artelor.
Se cunoaște faptul că istoria națiunilor consemnează cu amănunțime victoriile, dar
și înfrângerile. Arheologia, o ramură a științei istoriei studiază și consemnează în
amănunțime cea mai mică relicvă descoperită. Toate acestea fac parte din
patrimoniu cultural și istoric al umanității. O adevărată armată, de cercetători, nu-și

permite să treacă cu vederea cea mai mică înfrângere, cea mai mică victorie, un
semn hieroglific, o relicvă antropologică sau arheologică din lanțul nesfârșit al
evoluției societății omenești. Patrimoniu ce face parte din istoria națiunilor. Singurii
care șterg cu buretele indiferenței, al intoleranței, pagini întregi din istoria artelor și
literaturii române sunt istoricii artelor, dar mai ales criticii literari din spațiul
spiritual românesc. Francezii nu-și permit să omită nici un autor, chiar dacă a scris și
publicat un singur poem, sau a pictat un singur tablou. Pe când la noi se șterge cu
„buretele” o întreagă pleiadă de oameni de cultură.
„Istoriile” Literaturii Române, apărute până în prezent (impropriu denumite istorii),
mă gândesc la încercările lui Titu Maiorescu, E. Lovinescu, G. Călinescu, Cartojan, Al.
Piru, Laurențiu Ulici, Eugen Negrici, Marian Popa, Mircea Zaciu, Marian Papahagi,
Aurel Sasu, sunt scrise cu prejudecăți, eliminând din start sute de autori cu cărți
publicate și prezenți în presa culturală. Nicolae Manolescu, scria undeva că: O istorie
care pune opera în paranteză (fie din unghiul procedurii, fie din unghiul receptării) nu-și
atinge în definitiv scopul care este acela de a fi o istorie a literaturii.
Aproape toate „istoriile” artelor, și în special cele ale literaturii române, și chiar
dicționarele de profil, sunt concepute pe criterii partizane (vezi: Istoria literaturii
contemporane, de Alex. Ștefănescu), cuprinzând aceiași autori care au scris în
spiritul realismului socialist, omițând cu bună știință autori de expresie română din
diasporă și chiar din țară: Radu Gyr, N. Crevedia, Paul Goma, Nică Petre, Vizirescu,
Aron Cotruș, Baciu, Vintilă Corbul (cu inegalabilul roman Sclavii pământului).
Sa adoptat eronat formula DICŢIONAR pentru lucrări istoriografice. Acestea sunt
tot istorii de autori în ordine alfabetică.
Ce să mai vorbesc de dicționarele: DICŢIONAR de literatură română contemporană, de
Marian Popa, ediția a doua, Editura Albatros, 1977, Dicționarul artiștilor români
contemporani, de Octavian Barbosa, Editura Meridiane, București, 1976. Ceva mai
complet este Dicționarul scriitorilor români de Mircea Zaciu, Marian Papahagi și
Aurel Sasu, însă, și acesta are multe omisiuni.
Am constatat în, așa zise, dicționare că sunt prezenți, în totalitatea lor toți scriitorii,
artiștii, care lucrau în sistem: adică erau redactori la reviste, ziare, edituri, salariați ai
Consiliului Culturii, ai propagandei de partid etc. Lipsesc cu desăvârșire scriitorii,
artiștii, liberi profesioniști, sau cei care lucrau în alte domenii. Fapt ce mă face să
afirm că erau cuprinși în paginile lor scriitorii și artiștii verificați de partid, chiar de
securitate, și că autorii dicționarelor acționau la comandamentul partidului
comunist.
Mai complet se pare este Dicționarul literaturii române de Aurel Sasu, apărut în
2006.

Istoria literaturii este știința care studiază, consemnează toate operele scrise în
acest domeniu și autorii lor, dezvoltarea și schimbările succesive .Aceasta nu se
face pe sărite, după preferințe, sau opțiuni politice. Istoria Literaturii trebuie să
consemneze toți autorii, răi sau buni, cu eșecurile și victoriile lor. Dacă este altfel,
nu este istorie, în cel mai bun caz o putem denumii extrase din istorie, sau
compendiu. Istoria Literaturii Române nu se scrie după bunul plac al unuia sau
altuia. Ea se scrie așa cum este, fără omisiuni și fără aprecieri personale ale celui
care o scrie. Se consemnează viața, opera, evenimentele ce au influențat opera și se
citează aprecierile criticilor din vremea sa, de toate orientările. Așa cum se
procedează la scrierea istoriei neamului românesc.
1. Kogălniceanu scria: Istoria trebuie să fie cartea de căpetenie a popoarelor. Ca sa
parafrazam pe acesta, întreb Istoria Literaturii Române pe când va ajunge cartea
de căpătâi a neamului nostru? Având în vedere că în condițiile intrării în Europa
și a fenomenului globalizării este necesar să ne păstrăm toată zestrea agonisită
dea lungul secolelor în domeniul istoriografiei, literaturii și artei. Prin acestea
Europa va cunoaște adevăratul suflet românesc.
*
Odată cu intrarea tancurilor rusești în țară în august 1944 și eliminarea persoanelor
competente din aparatul de stat și din întreprinderile economice, înlocuirea lor cu
membrii P.C.R. sau simpatizanți (septembrie-octombrie 1944), formarea guvernului
condus de dr. Petru Groza (6 martie 1945), votarea la 3 august 1948 de către Marea
Adunare Națională a legii prin care întreg învățământul este unificat și laicizat, și
transformarea Societății Scriitorilor Români în Uniunea Scriitorilor, literatura
română devine o unealtă în propaganda de partid. Aceasta promovând realismul
socialist al unui regim totalitar impus de sovietici. Sunt excluși din noua organizație
scriitoricească scriitori a căror operă nu se încadra în ideologia marxist leninistă,
cum ar fi: Radu Gyr, N. Crevedia, Lucian Blaga, Vasile Voiculescu și mulți alții. Sunt
interzise operele lui Gib Mihăescu, Pillat, Arghezi, Nichifor Crainic, Octavian Goga,
Mircea Vulcănescu, și chiar Eminescu etc. Din 1944 până în 1950 Mihai Eminescu a
fost interzis datorită poeziei „Doina”. Din literatura universală sunt interziși: Platon,
Spinoza, Nietzsche, Bergson, Edgar Poe, Gide. În total au fost interzise 8000 de cărți.
În această perioadă sunt impuse opere ce promovau realismulsocialist din URSS,
cum ar fi Maiakovski, Șolohov, Esenin, Konstantin Fedin, Leonid Leonov, Andrei
Jidanov, Ilia Ehrenburg, Aleksandr Fadeev cu „Tânăra gardă”, N. Ostrovski cu „Așa sa
călit oțelul”, Maxim Gorki care publicase în „Literaturnia Gazeta” articolul „Despre
realismul socialist” etc. Se înființează în București Editura Cartea Rusă, o facultate
unde se învăța numai limba rusă, iar în marile orașe se deschid Librăriile „Cartea
Rusă.”

Dar ce era acest noncurent literar? El reprezenta o realitate distorsionată a realității,
o adaptare a ei la cerințele și interesele partidului comunist care dorea să dețină
monopolul adevărului și înțelegerii realității. Real era doar ce era conform cu
viziunea partidului unic. Având ca principiu „tipul omului nou” mereu învingător în
luptă cu tarele trecutului.
La noi, mulți scriitori pactizează cu puterea comunistă și încep să publice cărți scrise
în spiritual realismului socialist, doctrină comunistă oficială proclamată în 1932 de
Comitetul Central al Partidului Comunist al URSS, impusă tuturor țărilor care au fost
ocupate de Armata Roșie. Debutul realismului socialist din România are loc în
ianuarie 1948 când Sorin Toma, fiul poetului mediocru A. Toma, publică trei articole
în Scânteia, intitulate „Poezia putrefacției sau putrefacția poeziei” despre opera
poetică a lui Tudor Arghezi, în care se dă semnalul ruperii totale față de valorile
naționale ale trecutului. Într-un articol publicat în „Viața Românească”, nr. 3, din
1951, Mihai Beniuc, în calitate de președinte al Uniunii Scriitorilor, oferă definiția
poetului realismului socialist. Imediat criticii literari ca: Leonte Răutu, Ovid S.
Crohmălniceanu, Mihai Gafița, Mihai Novicov, Traian Șelmaru, Ion Vitner publică
articole în spiritul cerut de noua ideologie culturalpolitică.
Primul care a dat semnalul introducerii realismului socialist la noi a fost Mihai
Sadoveanu (cel care fiind președintele Marei Adunări Naționale nu a vrut să
grațieze condamnarea la moarte a unui țăran care nu a dorit să se înscrie în CAP),
cu prozele: „Fantezii răsăritene” (1946), „Păuna Mică” (1948) și „Mitrea Cocor” (1950). A
urmat Zaharia Stancu cu „Desculț”, Alexandru Jar cu „Sfârșitul jalbelor” (1950), Petru
Dumitriu cu „Drum fără pulbere” și „Pasărea furtunii”, Eusebiu Camilar cu romanul
„Negura „(1949), Eugen Barbu cu „Groapa” și „Șoseaua Nordului”, Aurel Baranga,
Mihai Davidoglu, Lucia Demetrius, Alexandru Mirodan etc.
Mai târziu, după 1960, au apărut romane care au mai „îndulcit” realismul socialist,
dar slujind și în acest fel regimul de dictatură comunistă, prin faptul că se arăta
lumii „deschiderea” literaturii noastre spre noi orizonturi. Era un fel de „dizidență”
cu aprobarea cenzurii și ai securității. Vezi: Ţoiu, Buzura, D.R. Popescu, Breban etc.
Se continua publicarea de cărți a celor care făceau parte din sistem (redactori la
edituri, reviste, ziare, radio, televiziune, instituții cultural artistice, activiști culturali și
politruci.) și care erau verificați. De fapt toți scriitorii din sistemul amintit nu erau
altceva decât activiști politici în slujba propagandei PCR, iar o parte din ei vizitau
occidentul cu sarcini precise de culegere de informații din rândul diasporei
românești, după care veneau în țară și raportau securității. Astfel se explică de ce
scriitori ca Ion Acsan, Ion Cocora, Al. Căprariu, A. Buzura, Eugen Barbu, D.R.
Popescu, Nicolae Dragoș, V. Tudor, Marin Sorescu, Dumitru Popescu, Adrian

Păunescu, E. Jebeleanu, A. Jebeleanu, Marin Preda și mulți alții, erau mereu prin
occident.
În spiritul realismului socialist au apărut: „Calea Griviței” (poem) de Cicerone
Teodorescu, „Grivița Roșie” de Marcel Breslașu, ambele în 1950; „Steaguri” de M.
Beniuc, „Minerii din Maramureș” de Dan Deșliu, apărute în 1951; „În satul lui Sahia”
de Eugen Jebeleanu, „La cea mai înaltă tensiune” de Nagy Istvan, „Oțel și pâine” de Ion
Călugăru, „Dulăii” de Zaharia Stancu, „Desfășurarea” de Marin Preda, cărți apărute în
1952; „Un om între oameni” (1953, 1955, 1957), de Camil Petrescu, „Cântecele pădurii
tinere” de Eugen Jebeleanu, „Un cântec din ulița noastră” de Cicerone Teodorescu,
„Laude” de Miron Radu Paraschivescu, toate apărute în 1953. În anul 1954 apar
cărțile: Mihai Beniuc – „Mărul de lângă drum” și „Partidul manvățat”, Cicerone
Teodorescu – „Făurari de frumusețe”, Mihu Dragomir – „Războiul”; în 1955: Marin
Preda – „Moromeții”, T. Arghezi – „1907”, Titus Popovici – „Străinul”, Maria Banuș –
„Ţieți vorbesc, America”, Veronica Porumbacu –„Generația mea”; în 1956: Tudor
Arghezi – „Cântare omului”, N. Labiș – „Primele iubiri”; în 1957: Eugen Barbu –
„Groapa”, A.E. Baconski – „Dincolo de iarnă”, Gheorghe Tomozei –„Pasărea albastră”,
Ion Marin Sadoveanu – „Ion Sîntu”, Ion Vitner – „Firul Ariadnei”; în 1958: Miron Radu
Paraschivescu – „Laude și alte poeme”, Marin Preda – „Îndrăzneala” și D.R. Popescu –
„Fuga”, iar în 1959 îi apare primul roman „Zilele săptămânii”; în 1960 sunt publicate
cărțile noii generații de poeți și prozatori: Nichita Stănescu, Cezar Baltag, Ilie
Constantin, Nicolae Velea, Ștefan Bănulescu, Ion Gheorghe, Ion Horea, iar Fănuș
Neagu publică „Somnul de la amiază”. În 1963 apar cărțile: „Laudă lucrurilor” de G.
Călinescu, „Capul Bunei Speranțe” de Augustin Buzura (romanele acestuia sunt
necitibile în ziua de azi), „Fântâna soarelui” de Eugen Frunză, în 1972 „Coborând spre
nordvest” de Vasile Sălăjan, în 1974 „Clodi Primus” de C. Zărnescu etc. Această nouă
generație sub motivul ideilor absconse nu spunea nimic. Era ruptă de realitățile
existente, întro perioadă când poporul roman era înfometat.
În perioada aceasta, de după 1960, Nicolae Manolescu publică articole vădit
propagandistic în favoarea realismului socialist, cum ar fi: „Tineri muncitori în creața
literară contemporană” și o serie de altele în „Gazeta Literară” și „Contemporanul”
unde a publicat articolul „Realismrealism socialist”. La fel ca Manolescu, Alex
Ștefănescu de când a început să publice, din 1970, cronici literare în „Luceafărul”,
condus pe atunci de Ștefan Bănulescu, a făcut apologia realismuluisocialist și
criticând fără milă lucrările care nu se încadrau în acest așa zis curent literar impus
de PCR.
*
În a doua parte a secolului XX când în, aproape, jumătate din țările europene era
impusă ideologia marxist leninistă, în celelalte țări democratice, literatura, în general

cultura și arta, cunoștea o înflorire democratică. Astfel în perioada de care facem
vorbire prozatorul și dramaturgul francez Marcel Ayme își publică lucrările de
dramaturgie și proză în care cultivă umorul suculent, cum ar fi: „Clerambard” (1950),
„Capul celorlalți” (1952), Paul Eluard, poet francez, scrie și publică „Poezie
neîntreruptă” (1953), folosind un limbaj poetic simplu și familiar, vizând un raport de
reciprocitate între obiect și cuvânt. Englezul William Empson în 1951 și în 1961
„Structura cuvintelor complexe” și volumul de poezii „Dumnezeul lui Milton”, poetul,
prozatorul și dramaturgul german (RFG) Hermann Kasack publica „Orașul de dincolo
de fluviu” (1947), „Năvodul cel mare” (1952), poetul spaniel Moreno Villa publica în
1944 „Viață dezvăluită” (Memorii).
De observat că în timp ce în țările democratice autorii își publicau din timpul vieții
memoriile sau jurnalele, la noi niciun scriitor nu a îndrăznit să le publice din timpul
vieții, de teamă că vor intra în malaxorul securității.
Toate revistele din București și din țară, România Literară, Săptămâna, Flacăra,
Convorbiri Literare, Cronica, Scrisul bănățean. Tribuna, Orizont etc., aflându-se sub
controlul aparatului propagandistic al Partidului Comunist, făceau apologia, nu
numai prin editoriale, dar și prin literatura publicată, a regimului de dictatură. Sunt
modificate poeziile și proza, de către redactori (trimise pe adresa redacției de
corespondenți), în spiritul realismului socialist, iar când au fost la conducerea
partidului și țării familia Ceaușescu, erau modificate, datate și dedicate acestei
familii. Modificările se făceau fără aprobarea autorilor. Iată cum redactorii și
scriitorii din redacții contribuiau și prin această metodă la implementarea unei
ideologii străine poporului nostru. Cărțile majorității scriitorilor care au fost
publicate în timpul dictaturii comuniste nu au fost bune nici pentru prezentul de
atunci, ne mai vorbind de viitor. Mă gândesc câte păduri sau tăiat pentru a se
fabrica hârtia pe care să se tipărească aberațiile acestor scârțascârța pe…
1. Manolescu și Alex Ștefănescu în loc să cuprindă în „Istoriile” lor acești
mastodonți cu picioare vopsite cu cerneală roșie, mai bine cuprindeau scriitorii
din diaspora românească ce au scris în spirit democratic fără constrângerea
ideologică a comuniștilor, cum ar fi: Vintilă Horia, Paul Goma, Dumitru Radu
Popa, Herta Müller, Andrei Codrescu, George Astaloș, Virgil Duda, Ioan Ioanid,
Oana Orlea, Jeni Acterian, Lena Constante, Ștefan Baciu Vintilă Corbu cu
celebrul său roman Sclavii pământului, și mulți alții. Totuși îi înțeleg pe cei doi
istorici și critici literari, gândindumă la proverbul românesc „te asociezi cu cine
te asemui”, recte Păunescu și alți aplaudaci comuniști, chiar dacă șiau pus
masca democratului. Promovând în astfel de „Istorii” autori care au scris în
spiritual realismului socialist riscăm să educăm tinerele generații tot în spiritual
acestei doctrine comuniste criminale.

Datorită acestui fapt, că toate instrumentele de propagandă, radio, presă scrisă,
edituri și TV se aflau în mâna acestor scriitori activiști de partid, astăzi constatăm că
societatea românească, oamenii care o compun au un comportament și o
mentalitate deformată față de valorile democratice. Aceasta este principala vină că
România, în cei 29 de ani de la revoluția din 1989, nu progresează în
implementarea democrației în drumul ei de integrare europeană.
În acest sens ACUZ pe toți scriitorii care au lucrat în redacțiile ziarelor, revistelor
literare și editurile comuniste de genocid moral și cultural la adresa poporului
român.
Din 1989 se întrevede noul curent globmodernul (denumire dată de noi) ce
înglobează operele de artă, proza, poezia, eseul, compozițiile muzicale, care fac o
întoarcere spre valorile trecutului promovate printr-un stil pe jumătate întors spre
clasicism cu elemente ale prezentului.
*
Știu, am fost pățit în regimul de tristă amintire, când am fost criticat în presă de
acești „corifei„ și de acoliții lor, că am încălcat morala comunistă, în prezent sunt și
voi fi criticat, din motive inventate de cei pe care i-am menționat aici, și de cozile lor
de topor. Minulescu a fost criticat aspru și pe nedrept în Istoria lui Lovinescu. Azi e
mai cunoscut și mai actual autorul romanțelor, iar de autorul Istoriei literaturii
române contemporane (IVI, 19261929), puțin mai știu. Așa că dragi A mici vă avertizez
cu cele spuse de Immanuel Kant: „Numi dați sfaturi. Știu să greșesc și singur”. Fiindcă
sunt un ortodox practicant, voi face cum zicea Pr. Arsenie Papacioc: „Semeni cu
Dumnezeu atunci când începi să ierți”.
Vă întreb „corifei”, veniți din regimul trecut, dacă ați slujit cu credință sistemul
comunist criminal, acum de ce nu vă implicați cu aceeași ardoare la salvarea
democrației din țara noastră pe care o invocați cu multă demagogie în situațiile
festiviste organizate de USR și de unele partide?
*
În condițiile actuale când integrarea europeană și tendința de globalizare cuprinde
întreg mapamondul rolul intelectualului român este, în primul rând, acela de
promovare a valorilor naționale. Acestea vor fi zestrea noastră care ne face să nu
pierim ca neam. Răspândirea istorică a progreselor culturale, până când ele devin
moștenire comună a întregii omeniri, este mai mult decât diversitate culturală.
Acest fenomen implică nu numai deosebiri de caracteristici culturale, ci și existența
unor caracteristici culturale care sunt superioare altora. Însăși faptul că oamenii toți

oamenii, europenii, africanii, asiaticii sau alții au decis în repetate rânduri să ren reținând
unei alte culturi denotă că ceea ce era împrumutat de la alții funcționa mai bine;
cifrele arabe, doar să dau un singur exemplu, nu sunt doar deosebite de cifrele
romane ele sunt superioare celor romane.
Am dat acest exemplu, pentru a înțelege mai bine rolul intelectualului român în a
promova idei, opere, descoperiri științifice, mai bune, mai superioare decât ale
intelectualilor altor popoare. Numai astfel vom menține vie ființa națională.
Un rol important în acest sens îl are școala. Tineretul trebuie educat în spirit
mesianic. De expansiune și promovare a culturii și științei românești, numai așa
vom putea „cucerii” noi teritorii, fie ele și de cultură. Cu mentalitatea lui Mircea cel
Bătrân din Scrisoarea III eminesciană; Eu? îmi apăr sărăcia și nevoile și neamul! Nu
vom ajunge prea departe în timp și spațiu. Vom pierde și ce avem.
Mă întrebați, printre altele, ce fac intelectualii în timp ce mulțimea de
credincioși, călăuziți de sentimente religioase, criteriu care șterge granițele pregătirii
intelectuale, merg în Casa Domnului sorbind din înțelepciunea lui Iisus. O parte din
acești intelectuali, majoritatea venind din România profundă, lucrează și pun cu
trudă „cărămidă”, peste „cărămidă”, construind edificiul culturii noastre, și… din
când, în când se mai „înțeapă” unul pe altul de parcă nu ar fi pe lume, sau în lumea
cultural științifică, loc pentru fiecare. Tocmai această nemulțumire îl face pe creator
să descopere floarea rugini, cum spuneam într-o poezie în tinerețe, care nu este
altceva decât, rugina ce protejează metalul, adică arderea interioară, din miezul
căruia țâșnește OPERA, sau IDEEA GENIALĂ.
Intelectualii din țara noastră, creatorii de frumos și de cultură, e necesar să
înțeleagă că există un proces dialectic în modificarea tradițiilor, a culturii noastre.
Dea lungul anilor culturile renunță la ceea ce nu mai funcționează la fel de bine ca
ceva împrumutat de la o altă cultură. Limbile împrumută cuvinte din alte limbi,
tiparul a fost adus din altă parte, internetul din America. Ceea ce vor adepții
conservatorismului, pe carei numim naționaliști, pare să fie cu totul altceva. Ei
doresc să păstreze culturile în stare pură, asemenea fluturilor dintr-un insectar. Dar
nici o cultură nu a ajuns pe această cale în stadiul actual. Ele se interferează cu
tradițiile și culturile țărilor vecine. Se influențează una pe alta, cum sa întâmplat cu
baladele noastre (Vezi Meșterul Manole, cu influență din sudul Dunării), cu cântecele
bănățene care au melosul sârbesc etc. Indivizii din popor, mai târziu o parte din
intelectuali, au fost cei care au decis singuri ce să păstreze din ceea ce era vechi și
ce anume din ceea ce era nou se dovedea a fi util în viețile lor. Așa a fost introdus
tiparul, care o perioadă a fost folosit paralel cu scrierea de mână a călugărilor din
Mănăstiri, când sa tipărit la 1561 Evangheliarul românesc al diaconului Coresi, sau în

Ţara Românească, la 15081512, când ieromonahul Macarie a tipărit primele cărți,
pe timpul domnitorilor Radu cel Mare, Mihnea cel Rău, Vlad cel Tânăr și Neagoe
Basarab.
Astfel culturile din Balcani, chiar din întreaga Europă, sau îmbogățit prin ajutor
reciproc în cadrul marilor civilizații ale zonei noastre.
Intelectualul, astăzi exclamă precum Constantin Tsatsos: Doamne, cât de scump se
plătește cuvântul frumos cizelat și câtă durere întunecată ascunde suprafața lui
strălucitoare.
Tinerilor le aș recomanda să se ghideze după apotema lui Titu Maiorescu: Omul rău
se pierde prin partea sa cea bună, omul bun prin partea sa cea rea. La care mai adaug
necesitatea studiului necontenit, să privească înainte, consecvent, la punctul fixat la
care dorește să ajungă, fără să aplece urechea la cei care comentează de pe
margine, fără să se abată din drum. Este un proverb românesc: Ursul merge, câini
latră. Să se teamă de insultele învăluite în elogii. Mai trebuie să cunoască faptul că
știința neo dă contactul cu lucrurile, înțelepciunea neo dă detașarea față de
acestea. În anul Centenarului cu noi este Dumnezeu, cu cei care au colaborat cu
regimul comunist ateu și criminal este…
Măcar în anul Centenarului scriitorii care prin operele lor au promovat realismul
socialist și au susținut propaganda comunistă criminală să facă un pas înapoi.
Nicolae Steinhardt spunea: „Răul poate să-l facă oricine, cât de nevolnic ar fi. Binele
însă e numai pentru sufletele tari și firile călite”. În concluzie: cei care au făcut rău
neamului românesc în timpul comunismului, rămân la categoria oricine, un fel de
„nimeni în drum” cum spunea țăranul celor care și pierdeau vremea în birt.