Revista Luceafărul
  • Caută pe sit


Colecţia revistei

Anul 1

Anul 2

Anul 3

Anul 4

Anul 5

Anul 6

    Fondat 2009 • ISSN 2065 - 4200 Anul 13 → 2021

    În istoria Ţărilor Române democrația prin cultură a apărut mult mai înainte decât democrația promovată de politic

    Revista Luceafărul: Anul XII, Nr.8 (140), August 2020
    Editor: Agata, Botoșani, str. 1 Decembrie nr. 25
    ISSN: 2065 – 4200 (ediţia online)
    ISSN: 2067 – 2144 (formatul tipărit)
    Director: Ion ISTRATE


    În istoria Ţărilor Române democrația prin cultură a apărut mult mai înainte
    decât democrația promovată de politic

    Primit pentru publicare: 24 Aug. 2020
    Autor: Alexandru Florin ȚENE, Cluj     
    Publicat: 25 Aug.  2020

    © Alexandru Florin Țene, © Revista Luceafărul
    Editor: Ion ISTRATE


     

    În istoria Ţărilor Române democrația prin cultură a apărut mult mai înainte
    decât democrația promovată de politic

    Însăși cuvântul grec demoskratos însemnând: demos „popor” și kratos „putere”, ne
    duce cu gândul la faptul că această formă de guvernare este menită să asigure
    egalitatea cetățenilor în fața legii, libertatea cuvântului, a presei, a întrunirilor,
    participarea la guvernare prin instituțiile democratice, ca parlamentul, votul
    universal etc.
    Aspirațiile poporului român spre democrație au existat aproape dintotdeauna.
    „Psaltirea în versuri” (1673) a lui Dosoftei, tipărită în Polonia la Uniev, este printre
    primele lucrări literare în care sunt abordate unele elemente democratice, întro
    perioadă când „dreptatea umbla cu capul spart”, și dorința de libertate față de turci
    răbufnea în versurile: „Neau suit păgânii în ceafă/ Cu rău ce ne fac și ne cer leafă”.
    Însuși faptul că Grigore Ureche aducând o serie de date în favoarea tezei sale
    despre originea comună a Valahilor și Moldavilor, inclusiv atitudinea ostilă față de
    cotropitorii turci în cronica sa „Domnii țării Moldovei și viața lor”, este o formă de
    luptă în implementarea unor firave elemente democratice în rândul populației din
    spațiul Danubiano Carpato Pontic. Același lucru se află și în „Letopisețul Ţării
    Moldovei” a lui Miron Costin (16331691), în care prin faptul că arată cum a venit la
    domnie Alexandru Vodă Ilieș, cronicarul subliniază starea de mizerie a țărănimii ca
    o fierbere „în greutăți și netocmele” din care pricină ușor au putut fi răsculați
    împotriva stăpânirii.
    În toată literatura începutului istoriografiei în limba română, inclusiv în
    „Cronica Ţării Românești” a lui Radu Popescu și în „cronica anonimă” pe care N.
    Bălcescu a publicato sub titlul „Istoria Ţării Românești dela 1689 încoace, continuată
    de un anonim” unde este zugrăvită epoca lui Brâncoveanu. Descoperim aspirațiile
    țărănimii spre o viață mai bună și sperând la firave elemente democratice și sociale.
    În acea perioadă Isaac Newton publica” Principiile matematice ale filozofiei naturale”
    (1687), iar francezul Nicolas Malebranche căuta să înlăture de pe poziții
    idealistteologice dualismul lui Descartes, scriind „Despre căutarea
    adevărului „(16741675).
    În literatura română de la sfârșitul secolului al XVIIIlea și începutul secolului al
    XIXlea, prin reprezentanții Școlii Ardelene, se ducea lupta împotriva instituțiilor pe
    care se sprijinea orânduirea feudală, împotriva obscurantismului și pentru
    luminarea poporului. Lucrările ce au făcut obiectul acestor idealuri au fost: „Istoria
    lucrurile și întâmplările Românilor” de Samuil Micu, „Hronica Românilor și a mai
    multor neamuri” de Gheorghe Șincai și „Istoria pentru începutul Românilor în Dachia”
    a lui Petru Maior. Prin scrierile lor aceștia au militat pentru ideea unității Românilor.

    Atitudinea lor era văzută ca progresistă cu tendințe democratice, de neacceptat de
    ocârmuitori.
    Însă, ideile democratice în Principatele Române în secolul XIX au venit prin filiera
    literaturii și artei promovate de boierii cu dragoste de cultură ca Iancu Văcărescu și
    Iordache Golescu, fratele lui Dinicu. Gheorghe Lazăr deschide în 1818, la Sf. Sava,
    prima școală superioară în limba română din Ţara Românească. Publică în 1820 un
    abecedar „Povățuitorul tinerimii”, iar Constantin Dinicu Golescu scrie „Însemnare a
    călătoriei mele făcută în anii 1824, 1825, 1826”, în paginile căreia găsim imaginea
    vieții țărănimii exploatate, metodele cu care se storceau birurile dela țărani.
    Un om cu idei înaintate a fost Ionică Tăutu, un boiernaș moldovean, autor a unor
    pamflete politice. Ca și Dinicu Golescu, el a luptat cu arma scrisului pentru
    smulgerea poporului din întunericul inculturii și pentru dreptatea socială într-un
    context democratic.
    În slujba ideilor progresiste, în preajma revoluției de la 1848, un rol important l-au
    avut publicațiile periodice. Ion Eliade Rădulescu, cu sprijinul lui Kisseleff, editează
    „Curierul Românesc”, primul ziar din Muntenia. În același an apare, din inițiativa lui
    Gh. Asachi, la Iași, „Albina Românească”, iar în 1836, Eliade adaugă gazetei sale un
    supliment literar: „Curierul de ambe sexe”, urmat fiind de Asachi, care editează și el
    „Alăuta Românească” (1837).
    În Transilvania, Gheorghe Bariț scoate în 1838, la Brașov, „Gazeta de Transilvania”,
    căruia îi adaugă un supliment „Foaie pentru minte, inimă și literatură”. În același ritm
    cu transformările economico sociale din principate, presa românească promovează
    idei democratice, pătrunzând în mase.
    În 1844, în urma înțelegerii cu Ion Ghica și cu N. Bălcescu, Mihai Kogălniceanu
    scoate o altă revistă – „Propășirea”. Numele revistei fiind socotit de cenzură prea
    revoluționar și democratic a făcut ca să apară doar cu subtitlul „Foaie științifică și
    literară”. După câteva luni de la apariție, revista a fost suprimată din ordinal lui
    Mihai Sturza.
    O parte activă la mișcarea revoluționară de la 1848, o au gazetele „Poporul Suveran”
    și „Pruncul Român”, care apar în timpul revoluției, promovând idei
    revoluționar democratice. În ultima publicație amintită din 8 iulie 1848 C. Aricescu
    publică „Odă la eroina română, Ana Ipătescu”. Trebuie să spunem despre „Marșul
    Revoluționar” al tânărului poet Ioan Catina. Ideile înflăcărate ale acestui marș
    urmăreau să dinamizeze mulțimea în luptă pentru democrație și libertate.
    „Finul Pepelei, cel isteț ca un proverb „ cum îl caracterizează în poezia „Epigonii” poetul
    Eminescu Anton Pann (17941854) nu a fost un simplu tipăritor de literatură
    populară. De remarcat în privința ideilor ce le propagă este „Povestea vorbei” care
    reflectă și critică moravurile vremii, inclusive instituțiile de stat.

    Mișcarea literară din Ţara Românească în secolul XIX, în care sunt evidențiate idei
    democratice, cunoaște un avânt deosebit prin creația lui Vasile Cârlova, Gr.
    Alexandrescu, M. Kogălniceanu, Ion Eliade Rădulescu, Ion Ghica, N. Bălcescu, D.
    Bolintineanu, Cezar Bolliac, Alecu Russo, Vasile Alecsandri, Costache Negruzzi, M.
    Eminescu etc.
    Era perioada când în Europa, mai ales în Franța, Honore de Balzac (17991855) prin
    romanele sale dezvolta ideile unui romantism revoluționar pus în slujba viziunilor
    democratice ale vremii: „Iluzii pierdute”, „Istoria măririi și decăderii lui Cesar
    Birotteau”, în Germania Berthold Auerbach(18121882) publică povestiri de inspirație
    rurală și romane din care transpiră idei democratice, la fel în Ungaria Gergely Csiky
    (18421891) dramaturg care prin piesele „Proletarii” și „Mizerie cu zorzoane”, evocă
    lumea maghiară care aspira spre o societate democratică.
    *
    Există în concepția unor critici și istorici literari, contemporani cu autorii care au
    promovat prin operele lor realismul socialist, că nu este necesar să excludem nici
    un autor din Istoria Literaturii. Au dreptate, dar, nu ca scriitori de prima mărime. Ei
    trebuie puși la capitolul „Și alții”. Sau etichetați, precum au procedat francezii cu
    scriitorii care au colaborat cu naziștii. „Colaboratori cu regimul comunist”, frază ce
    trebuie să fie pusă pe fiecare copertă a cărților semnate de Mihai Sadoveanu, Maria
    Banuș, Nina Casian, Veronica Porumbacu, Emil M. Galan, M. Beniuc, Zaharia Stancu,
    Petru Dumitriu, Ion Lăncrăjan, C. Cubleșan, Ion Mureșan, D.R. Popescu, N. Breban,
    Miron Radu Paraschivescu, A. Buzura, Dan Deșliu, Victor Felea, Dumitru Micu, Lucia
    Demetrius, Sorin Toma, Petre Solomon, Ov. S. Crohmălniceanu, Mircea Popa, C.
    Zărnescu, Aurel Rău, Vasile Sălăjan, Anghel Dumbrăveanu, Radu Cârneci, Adrian
    Popescu, Gh. Tomozei, Toma Biolan, Ion Popa Argeșanu, Al. Jebeleanu, Eugen
    Jebeleanu, Geo Borza, Adrian Păunescu, Eugen Uricariu, fost secretar de partid la
    Filiala Cluj a USR, Ion Maxim Danciu etc. Așa cum au fost condamnați colaboratorii
    lui Goebbels care au susținut propaganda nazistă, măcar moral săi condamnăm pe
    cei care au făcut propagandă realismului socialist și regimului comunist criminal.
    Fără această curățire, în spiritul Punctului 8 de la Timișoara, vom băltii cum am
    făcuto până acum. Îi întreb pe aceștia; când au fost sinceri, atunci când erau
    menestrelii pcr-ului sau acum când încearcă să ne dea lecții de democrație?
    Scriitorul și criticul literar Octavian Soviany susține, pe Facebook, că unicul scriitor
    român care sa opus cu adevărat dictaturii comuniste a fost Paul Goma, motiv
    pentru care breasla îl consideră un paria până și în ziua de astăzi. De asemenea,
    invocând „lipsa de caracter a scriitorului/intelectualului român”, Soviany publică
    lista celor mai cunoscuți scriitori mioritici care au colaborat cu Securitatea.

    Unii sufereau la pușcărie, alții slugi la Securitate.
    „Apropo de victimele și de profitorii comunismului: dacă aruncăm o privire către
    brava noastră scriitorime observăm că în timp ce un număr oarecare de scriitori (nu
    foarte mulți, prin raportare la ceilalți) sufereau în pușcăriile regimului, alții (mult mai
    numeroși) serveau cu credință partidul și se bucurau de mari privilegii (Un exemplu
    – și nu e cel mai spectaculos! : drepturile de autor erau fabuloase în comparație cu
    câștigul mediu al unui profesor sau medic.). Câteva nume dintre cele mai sonore:
    Sadoveanu, Camil Petrescu, Cezar Petrescu, G. Călinescu, Arghezi, Demostene Botez,
    Victor Eftimiu, M. Ralea, Gellu Naum, Virgil Teodorescu, Geo Bogza. Zaharia Stancu,
    Mihai Beniuc, Eugen Jebeleanu, Maria Banuș, Marin Preda, Petru Dumitriu, Laurențiu
    Fulga, Nina Cassian etc – ca să mă refer doar la cei care își câștigaseră o oarecare
    notorietate înainte de 1948 – an în care controlul partidului asupra producției literare
    devine total prin naționalizarea editurilor.
    Recrutarea deținuților scriitori
    După 1964 (când sunt eliberați majoritatea deținuților politici) încep să fie „recuperați”
    foștii deținuți scriitori: Ion Caraion (turnător dovedit!). Al. Paleologu (turnător
    autodenunțat!), Nicolae Balotă (turnător dovedit!), St. Aug. Doinaș (turnător dovedit!), C.
    Noica (ale cărei teoretizări despre rostirea românească a ființei se potriveau de minune
    cu politica naționalistă a lui Ceaușescu), Edgar Papu (autorul teoriei naționaliste a
    protocronismului) etc.
    Paul Goma – singurul scriitor român care sa opus comunismului
    Asta spune mult despre caracterul sau lipsa de caracter a scriitorului/intelectualului
    român. Iar dacă facem o comparație cu alte țări comuniste, unde a existat o opoziție
    reală la comunism din partea scriitorimii (Polonia, Cehoslovacia, Ungaria, URSS) putem
    trage niște concluzii nu prea măgulitoare și despre ADNul românesc. Și e semnificativ că
    singurul scriitor român care sa opus cu adevărat comunismului, Paul Goma, este privit
    până și astăzi ca un paria de către distinsa noastră breaslă scriitoricească”, scrie
    Octavian Soviany.
    Unii dintre aceștia au lucrat în structurile de presă literară, culturală și de partid,
    sau în instituțiile de specialitate, în redacțiile ziarelor și revistelor literare și de
    cultură, edituri, Consilii la diferite niveluri, C.C și C.C.U.T.C, contribuind ca activiști la
    promovarea unei ideologii criminale. Iar operele lor, așa cum mai scriam în alt
    articol, sunt scrise în spiritul realismului socialist. Unii, chiar, au colaborat cu
    securitatea, așa cum nea informat CNSASul, precum: Ștefan Cazimir, Ion Coja,
    Dumitru Constantin, Ion Deaconescu, Ion Lotreanu, Cornel Nistorescu, Darie
    Novăceanu, Mihai Pelin, Doina Anca Sîrghie, Radu Ţeposu, Uricaru Eugen, N.
    Breban, Ion Groșan, Lucian Vasiliu, Andrei Marg, Dan Lupescu, Ioan Es. Pop, Mircea
    Iorgulescu, Dan Berindei și lista poate continua. Dar, nu mai puțini vinovați sunt

    scriitorii care au lucrat în redacțiile literare, politice, edituri, institute de cercetare,
    care au contribuit și promovat propaganda partidului comunist criminal.
    Rămâne un semn de întrebare privind Adrian Păunescu și Corneliu Vadim Tudor. Să
    fi cumpărat dosarele, imediat după revoluție, de la ofițerii securității?
    O vină, în prezent, este a acelor critici și istorici literari care persistă a promova și
    lăuda operele scriitorilor care au susținut realismul socialist și care, ca activiști în
    structurile de propagandă comunistă (reviste literare, ziare, edituri, instituții de
    cercetare, consilii de cultură), duc în continuare la promovarea unor vinovați care
    au contribuit la menținerea unei ideologii, chiar dacă, a fost o revoluție în 1989.
    Criticii și istoricii literari care persist în această greșeală sunt: Mircea Popa, Eugen
    Simion, Al. Cistelecan, Matei Călinescu, Marian Popa, Aurel Sasu, C. Cubleșan,
    Gheorghe Crăciun, Simion Bărbulescu, Manolescu etc.
    „În acest context, e de la sine înțeles că exercițiul critic nu poate abdica de la normele
    deontologice pe care le presupune actul valorizator, pentru că, în afara unei – pe cât de
    necesare, pe atât de ferme – moralități intrinseci, el riscă săși piardă integritatea,
    veridicitatea, justificarea, chiar. Iată de ce argumentul decisiv al actului critic ar trebui să
    decurgă exclusiv din structurile operei literare, punându-se între paranteze orice alte
    aspecte extraestetice.” Scrie în lucrarea sa Iulian Boldea, intitulată „Critici români
    contemporani”, apărută la Târgu Mureș la Editura Universității „Petru Maior”, 2011.
    Cei enumerați mai sus au vina duplicității. Vă mai amintiți de așa numitele cronici
    laudative din Gazeta Literară, România Literară, Argeș, Tribuna, Scrisul Bănățean,
    Iașul Literar, Convorbiri Literare, Steaua, la adresa cărților semnate de: A. Toma,
    Sorin Toma, Em. Valerian Galan cu al său roman „Bărăgan”, reportajele lui Toma
    George Maiorescu (Călătorie prin vreme, Zeii desculți etc.), prozele lui George Bălăiță
    (Călătoria, Întâmplări din noaptea soarelui de lapte), Mihai Beniuc cu romanul „Pe
    muchie de cuțit „și poeziile sale patriotarde, Viorel Cacoveanu (Fata care spune da!,
    Morții nu mint niciodată), Dan Deșliu (Lazăr de la Rusca, 1949, Minerii din
    Maramureș, 1951, Cântec pentru legea cea mare, 1949), Petre Ghelmez cu poezia
    cotidianului, Augustin Buzura (Absenții, Fețele tăcerii), Dumitru Popescu (Pentru cel
    ales, Un om în Agora, Gustul sîmburelui), Nicolae Breban, D.R. Popescu (Zilele
    săptămânii, Vara oltenilor, Somnul Pământului), Eugen Jebeleanu, Demostene Botez,
    Virgil Teodorescu, Nicolae Tăutu, Zaharia Stancu, Dumitru Mircea (Pâine albă),
    Mircea Popa (Spații Literare. Studii de istorie literară, 1974 și Istoria presei literare
    românești din Transilvania de la începuturi până la 1918 până la 1918, în colaborare
    cu Valentin Tașcu, 1980), C. Cubleșan (Miniaturi critice, 1968, Licheni, roman,
    1974.), Așteptându-i pe învingători, Editura Albatros, București, 1981, Ion Maxim
    Danciu etc. Lista este lungă, dar, mă opresc cu exemplele. În acest context, criticii,

    foiletoniștii, cronicarii de carte, dar și de arte plastice și-au irosit timpul abordând
    astfel de cărți, lucrări ce omagiau pe marele conducător, promovându-le la
    îndemnul „sarcinilor de partid”. Un rol în jocul politic din timpul regimului comunist
    la avut generația optzecistă cu a lor poezie absconsă, care nu spunea nimic, pentru
    a nu jigni ideologia partidului comunist. Astfel aceștia au putut ocupa posturi
    călduțe în redacții și edituri. Creațiile lor nu au fost bune nici în prezentul de atunci,
    iar acum sunt inutile. Pe aceste maculaturi se încasau sume foarte mari de către
    autori, aceștia mai beneficiau de excursii în străinătate, vacanțe la Casele de Creații
    de la Sinaia, Neptun. Constantin Cubleșan a fost cel mai plimbat scriitor. A făcut
    parte din toate delegațiile USR din străinătate etc. Oare de ce? Au încasat salarii
    bune de la contribuabilul sărăcit și chinuit de lipsuri, slujind un sistem criminal. Ba,
    mai mult, acești redactori modificau creațiile primite de la scriitori din afara
    sistemului în așa fel încât aceste lucrări să exprime o lăudăroșenie găunoasă la
    Conducător și partidul comunist. Astfel contribuiau la un genocid cultural pentru
    care îi condamn. Cum se explică faptul că Buzura, Breban, D.R. Popescu, Dumitru
    Popescu, C. Zărnescu, C. Cubleșan, și mulți alții, efectuau vizite în „putregaiul”
    occidentului, dacă nu colaborau cu securitatea?
    Acești critici, istoricii literari și scriitorii veniți din vechiul sistem se întreceau să
    laude realismul socialist, și sistemul comunist criminal, iar acum critică cu răutate pe
    scriitorii care nu vin din același sistem? Ei nu au înțeles că un adevărat critic este și
    pedagog. Încă, se mai cred supra oameni, sentiment „injectat” în spiritul lor de către
    propaganda comunistă, prin avantajele pe care le aveau de la un sistem ateu și
    inuman. Acest spirit de răutate și superioritate nejustificată, îl găsim la criticii și
    scriitorii ce vin din sistemul de tristă amintire. De ce atâta fiere, întreba la o
    emisiune televizată jurnalistul Octavian Hoandră. Îi răspund eu, pe aceștia, nici când
    locuiam în București, nici în Cluj Napoca, în prezent, nu iam văzut la Biserică, iar
    Mircea Popa a falimentat o asociație ortodoxă din Cluj Napoca, fiind pus
    președintele acesteia de către regretatul Î.P. Bartolomeu Anania. Probabil sunt atei,
    dacă este așa, nu aștept nimic de la aceștia.
    *
    Pentru început e bine să definim, conform Dicționarului Limbii Române editat de
    Academia Română, ce înseamnă istoria (literaturii, artelor), aceasta este: Știința care
    studiază dezvoltarea și schimbările succesive într-un anumit domeniu: istoria literaturii,
    istoria artelor.
    Se cunoaște faptul că istoria națiunilor consemnează cu amănunțime victoriile, dar
    și înfrângerile. Arheologia, o ramură a științei istoriei studiază și consemnează în
    amănunțime cea mai mică relicvă descoperită. Toate acestea fac parte din
    patrimoniu cultural și istoric al umanității. O adevărată armată, de cercetători, nu-și

    permite să treacă cu vederea cea mai mică înfrângere, cea mai mică victorie, un
    semn hieroglific, o relicvă antropologică sau arheologică din lanțul nesfârșit al
    evoluției societății omenești. Patrimoniu ce face parte din istoria națiunilor. Singurii
    care șterg cu buretele indiferenței, al intoleranței, pagini întregi din istoria artelor și
    literaturii române sunt istoricii artelor, dar mai ales criticii literari din spațiul
    spiritual românesc. Francezii nu-și permit să omită nici un autor, chiar dacă a scris și
    publicat un singur poem, sau a pictat un singur tablou. Pe când la noi se șterge cu
    „buretele” o întreagă pleiadă de oameni de cultură.
    „Istoriile” Literaturii Române, apărute până în prezent (impropriu denumite istorii),
    mă gândesc la încercările lui Titu Maiorescu, E. Lovinescu, G. Călinescu, Cartojan, Al.
    Piru, Laurențiu Ulici, Eugen Negrici, Marian Popa, Mircea Zaciu, Marian Papahagi,
    Aurel Sasu, sunt scrise cu prejudecăți, eliminând din start sute de autori cu cărți
    publicate și prezenți în presa culturală. Nicolae Manolescu, scria undeva că: O istorie
    care pune opera în paranteză (fie din unghiul procedurii, fie din unghiul receptării) nu-și
    atinge în definitiv scopul care este acela de a fi o istorie a literaturii.
    Aproape toate „istoriile” artelor, și în special cele ale literaturii române, și chiar
    dicționarele de profil, sunt concepute pe criterii partizane (vezi: Istoria literaturii
    contemporane, de Alex. Ștefănescu), cuprinzând aceiași autori care au scris în
    spiritul realismului socialist, omițând cu bună știință autori de expresie română din
    diasporă și chiar din țară: Radu Gyr, N. Crevedia, Paul Goma, Nică Petre, Vizirescu,
    Aron Cotruș, Baciu, Vintilă Corbul (cu inegalabilul roman Sclavii pământului).
    Sa adoptat eronat formula DICŢIONAR pentru lucrări istoriografice. Acestea sunt
    tot istorii de autori în ordine alfabetică.
    Ce să mai vorbesc de dicționarele: DICŢIONAR de literatură română contemporană, de
    Marian Popa, ediția a doua, Editura Albatros, 1977, Dicționarul artiștilor români
    contemporani, de Octavian Barbosa, Editura Meridiane, București, 1976. Ceva mai
    complet este Dicționarul scriitorilor români de Mircea Zaciu, Marian Papahagi și
    Aurel Sasu, însă, și acesta are multe omisiuni.
    Am constatat în, așa zise, dicționare că sunt prezenți, în totalitatea lor toți scriitorii,
    artiștii, care lucrau în sistem: adică erau redactori la reviste, ziare, edituri, salariați ai
    Consiliului Culturii, ai propagandei de partid etc. Lipsesc cu desăvârșire scriitorii,
    artiștii, liberi profesioniști, sau cei care lucrau în alte domenii. Fapt ce mă face să
    afirm că erau cuprinși în paginile lor scriitorii și artiștii verificați de partid, chiar de
    securitate, și că autorii dicționarelor acționau la comandamentul partidului
    comunist.
    Mai complet se pare este Dicționarul literaturii române de Aurel Sasu, apărut în
    2006.

    Istoria literaturii este știința care studiază, consemnează toate operele scrise în
    acest domeniu și autorii lor, dezvoltarea și schimbările succesive .Aceasta nu se
    face pe sărite, după preferințe, sau opțiuni politice. Istoria Literaturii trebuie să
    consemneze toți autorii, răi sau buni, cu eșecurile și victoriile lor. Dacă este altfel,
    nu este istorie, în cel mai bun caz o putem denumii extrase din istorie, sau
    compendiu. Istoria Literaturii Române nu se scrie după bunul plac al unuia sau
    altuia. Ea se scrie așa cum este, fără omisiuni și fără aprecieri personale ale celui
    care o scrie. Se consemnează viața, opera, evenimentele ce au influențat opera și se
    citează aprecierile criticilor din vremea sa, de toate orientările. Așa cum se
    procedează la scrierea istoriei neamului românesc.
    1. Kogălniceanu scria: Istoria trebuie să fie cartea de căpetenie a popoarelor. Ca sa
    parafrazam pe acesta, întreb Istoria Literaturii Române pe când va ajunge cartea
    de căpătâi a neamului nostru? Având în vedere că în condițiile intrării în Europa
    și a fenomenului globalizării este necesar să ne păstrăm toată zestrea agonisită
    dea lungul secolelor în domeniul istoriografiei, literaturii și artei. Prin acestea
    Europa va cunoaște adevăratul suflet românesc.
    *
    Odată cu intrarea tancurilor rusești în țară în august 1944 și eliminarea persoanelor
    competente din aparatul de stat și din întreprinderile economice, înlocuirea lor cu
    membrii P.C.R. sau simpatizanți (septembrie-octombrie 1944), formarea guvernului
    condus de dr. Petru Groza (6 martie 1945), votarea la 3 august 1948 de către Marea
    Adunare Națională a legii prin care întreg învățământul este unificat și laicizat, și
    transformarea Societății Scriitorilor Români în Uniunea Scriitorilor, literatura
    română devine o unealtă în propaganda de partid. Aceasta promovând realismul
    socialist al unui regim totalitar impus de sovietici. Sunt excluși din noua organizație
    scriitoricească scriitori a căror operă nu se încadra în ideologia marxist leninistă,
    cum ar fi: Radu Gyr, N. Crevedia, Lucian Blaga, Vasile Voiculescu și mulți alții. Sunt
    interzise operele lui Gib Mihăescu, Pillat, Arghezi, Nichifor Crainic, Octavian Goga,
    Mircea Vulcănescu, și chiar Eminescu etc. Din 1944 până în 1950 Mihai Eminescu a
    fost interzis datorită poeziei „Doina”. Din literatura universală sunt interziși: Platon,
    Spinoza, Nietzsche, Bergson, Edgar Poe, Gide. În total au fost interzise 8000 de cărți.
    În această perioadă sunt impuse opere ce promovau realismulsocialist din URSS,
    cum ar fi Maiakovski, Șolohov, Esenin, Konstantin Fedin, Leonid Leonov, Andrei
    Jidanov, Ilia Ehrenburg, Aleksandr Fadeev cu „Tânăra gardă”, N. Ostrovski cu „Așa sa
    călit oțelul”, Maxim Gorki care publicase în „Literaturnia Gazeta” articolul „Despre
    realismul socialist” etc. Se înființează în București Editura Cartea Rusă, o facultate
    unde se învăța numai limba rusă, iar în marile orașe se deschid Librăriile „Cartea
    Rusă.”

    Dar ce era acest noncurent literar? El reprezenta o realitate distorsionată a realității,
    o adaptare a ei la cerințele și interesele partidului comunist care dorea să dețină
    monopolul adevărului și înțelegerii realității. Real era doar ce era conform cu
    viziunea partidului unic. Având ca principiu „tipul omului nou” mereu învingător în
    luptă cu tarele trecutului.
    La noi, mulți scriitori pactizează cu puterea comunistă și încep să publice cărți scrise
    în spiritual realismului socialist, doctrină comunistă oficială proclamată în 1932 de
    Comitetul Central al Partidului Comunist al URSS, impusă tuturor țărilor care au fost
    ocupate de Armata Roșie. Debutul realismului socialist din România are loc în
    ianuarie 1948 când Sorin Toma, fiul poetului mediocru A. Toma, publică trei articole
    în Scânteia, intitulate „Poezia putrefacției sau putrefacția poeziei” despre opera
    poetică a lui Tudor Arghezi, în care se dă semnalul ruperii totale față de valorile
    naționale ale trecutului. Într-un articol publicat în „Viața Românească”, nr. 3, din
    1951, Mihai Beniuc, în calitate de președinte al Uniunii Scriitorilor, oferă definiția
    poetului realismului socialist. Imediat criticii literari ca: Leonte Răutu, Ovid S.
    Crohmălniceanu, Mihai Gafița, Mihai Novicov, Traian Șelmaru, Ion Vitner publică
    articole în spiritul cerut de noua ideologie culturalpolitică.
    Primul care a dat semnalul introducerii realismului socialist la noi a fost Mihai
    Sadoveanu (cel care fiind președintele Marei Adunări Naționale nu a vrut să
    grațieze condamnarea la moarte a unui țăran care nu a dorit să se înscrie în CAP),
    cu prozele: „Fantezii răsăritene” (1946), „Păuna Mică” (1948) și „Mitrea Cocor” (1950). A
    urmat Zaharia Stancu cu „Desculț”, Alexandru Jar cu „Sfârșitul jalbelor” (1950), Petru
    Dumitriu cu „Drum fără pulbere” și „Pasărea furtunii”, Eusebiu Camilar cu romanul
    „Negura „(1949), Eugen Barbu cu „Groapa” și „Șoseaua Nordului”, Aurel Baranga,
    Mihai Davidoglu, Lucia Demetrius, Alexandru Mirodan etc.
    Mai târziu, după 1960, au apărut romane care au mai „îndulcit” realismul socialist,
    dar slujind și în acest fel regimul de dictatură comunistă, prin faptul că se arăta
    lumii „deschiderea” literaturii noastre spre noi orizonturi. Era un fel de „dizidență”
    cu aprobarea cenzurii și ai securității. Vezi: Ţoiu, Buzura, D.R. Popescu, Breban etc.
    Se continua publicarea de cărți a celor care făceau parte din sistem (redactori la
    edituri, reviste, ziare, radio, televiziune, instituții cultural artistice, activiști culturali și
    politruci.) și care erau verificați. De fapt toți scriitorii din sistemul amintit nu erau
    altceva decât activiști politici în slujba propagandei PCR, iar o parte din ei vizitau
    occidentul cu sarcini precise de culegere de informații din rândul diasporei
    românești, după care veneau în țară și raportau securității. Astfel se explică de ce
    scriitori ca Ion Acsan, Ion Cocora, Al. Căprariu, A. Buzura, Eugen Barbu, D.R.
    Popescu, Nicolae Dragoș, V. Tudor, Marin Sorescu, Dumitru Popescu, Adrian

    Păunescu, E. Jebeleanu, A. Jebeleanu, Marin Preda și mulți alții, erau mereu prin
    occident.
    În spiritul realismului socialist au apărut: „Calea Griviței” (poem) de Cicerone
    Teodorescu, „Grivița Roșie” de Marcel Breslașu, ambele în 1950; „Steaguri” de M.
    Beniuc, „Minerii din Maramureș” de Dan Deșliu, apărute în 1951; „În satul lui Sahia”
    de Eugen Jebeleanu, „La cea mai înaltă tensiune” de Nagy Istvan, „Oțel și pâine” de Ion
    Călugăru, „Dulăii” de Zaharia Stancu, „Desfășurarea” de Marin Preda, cărți apărute în
    1952; „Un om între oameni” (1953, 1955, 1957), de Camil Petrescu, „Cântecele pădurii
    tinere” de Eugen Jebeleanu, „Un cântec din ulița noastră” de Cicerone Teodorescu,
    „Laude” de Miron Radu Paraschivescu, toate apărute în 1953. În anul 1954 apar
    cărțile: Mihai Beniuc – „Mărul de lângă drum” și „Partidul manvățat”, Cicerone
    Teodorescu – „Făurari de frumusețe”, Mihu Dragomir – „Războiul”; în 1955: Marin
    Preda – „Moromeții”, T. Arghezi – „1907”, Titus Popovici – „Străinul”, Maria Banuș –
    „Ţieți vorbesc, America”, Veronica Porumbacu –„Generația mea”; în 1956: Tudor
    Arghezi – „Cântare omului”, N. Labiș – „Primele iubiri”; în 1957: Eugen Barbu –
    „Groapa”, A.E. Baconski – „Dincolo de iarnă”, Gheorghe Tomozei –„Pasărea albastră”,
    Ion Marin Sadoveanu – „Ion Sîntu”, Ion Vitner – „Firul Ariadnei”; în 1958: Miron Radu
    Paraschivescu – „Laude și alte poeme”, Marin Preda – „Îndrăzneala” și D.R. Popescu –
    „Fuga”, iar în 1959 îi apare primul roman „Zilele săptămânii”; în 1960 sunt publicate
    cărțile noii generații de poeți și prozatori: Nichita Stănescu, Cezar Baltag, Ilie
    Constantin, Nicolae Velea, Ștefan Bănulescu, Ion Gheorghe, Ion Horea, iar Fănuș
    Neagu publică „Somnul de la amiază”. În 1963 apar cărțile: „Laudă lucrurilor” de G.
    Călinescu, „Capul Bunei Speranțe” de Augustin Buzura (romanele acestuia sunt
    necitibile în ziua de azi), „Fântâna soarelui” de Eugen Frunză, în 1972 „Coborând spre
    nordvest” de Vasile Sălăjan, în 1974 „Clodi Primus” de C. Zărnescu etc. Această nouă
    generație sub motivul ideilor absconse nu spunea nimic. Era ruptă de realitățile
    existente, întro perioadă când poporul roman era înfometat.
    În perioada aceasta, de după 1960, Nicolae Manolescu publică articole vădit
    propagandistic în favoarea realismului socialist, cum ar fi: „Tineri muncitori în creața
    literară contemporană” și o serie de altele în „Gazeta Literară” și „Contemporanul”
    unde a publicat articolul „Realismrealism socialist”. La fel ca Manolescu, Alex
    Ștefănescu de când a început să publice, din 1970, cronici literare în „Luceafărul”,
    condus pe atunci de Ștefan Bănulescu, a făcut apologia realismuluisocialist și
    criticând fără milă lucrările care nu se încadrau în acest așa zis curent literar impus
    de PCR.
    *
    În a doua parte a secolului XX când în, aproape, jumătate din țările europene era
    impusă ideologia marxist leninistă, în celelalte țări democratice, literatura, în general

    cultura și arta, cunoștea o înflorire democratică. Astfel în perioada de care facem
    vorbire prozatorul și dramaturgul francez Marcel Ayme își publică lucrările de
    dramaturgie și proză în care cultivă umorul suculent, cum ar fi: „Clerambard” (1950),
    „Capul celorlalți” (1952), Paul Eluard, poet francez, scrie și publică „Poezie
    neîntreruptă” (1953), folosind un limbaj poetic simplu și familiar, vizând un raport de
    reciprocitate între obiect și cuvânt. Englezul William Empson în 1951 și în 1961
    „Structura cuvintelor complexe” și volumul de poezii „Dumnezeul lui Milton”, poetul,
    prozatorul și dramaturgul german (RFG) Hermann Kasack publica „Orașul de dincolo
    de fluviu” (1947), „Năvodul cel mare” (1952), poetul spaniel Moreno Villa publica în
    1944 „Viață dezvăluită” (Memorii).
    De observat că în timp ce în țările democratice autorii își publicau din timpul vieții
    memoriile sau jurnalele, la noi niciun scriitor nu a îndrăznit să le publice din timpul
    vieții, de teamă că vor intra în malaxorul securității.
    Toate revistele din București și din țară, România Literară, Săptămâna, Flacăra,
    Convorbiri Literare, Cronica, Scrisul bănățean. Tribuna, Orizont etc., aflându-se sub
    controlul aparatului propagandistic al Partidului Comunist, făceau apologia, nu
    numai prin editoriale, dar și prin literatura publicată, a regimului de dictatură. Sunt
    modificate poeziile și proza, de către redactori (trimise pe adresa redacției de
    corespondenți), în spiritul realismului socialist, iar când au fost la conducerea
    partidului și țării familia Ceaușescu, erau modificate, datate și dedicate acestei
    familii. Modificările se făceau fără aprobarea autorilor. Iată cum redactorii și
    scriitorii din redacții contribuiau și prin această metodă la implementarea unei
    ideologii străine poporului nostru. Cărțile majorității scriitorilor care au fost
    publicate în timpul dictaturii comuniste nu au fost bune nici pentru prezentul de
    atunci, ne mai vorbind de viitor. Mă gândesc câte păduri sau tăiat pentru a se
    fabrica hârtia pe care să se tipărească aberațiile acestor scârțascârța pe…
    1. Manolescu și Alex Ștefănescu în loc să cuprindă în „Istoriile” lor acești
    mastodonți cu picioare vopsite cu cerneală roșie, mai bine cuprindeau scriitorii
    din diaspora românească ce au scris în spirit democratic fără constrângerea
    ideologică a comuniștilor, cum ar fi: Vintilă Horia, Paul Goma, Dumitru Radu
    Popa, Herta Müller, Andrei Codrescu, George Astaloș, Virgil Duda, Ioan Ioanid,
    Oana Orlea, Jeni Acterian, Lena Constante, Ștefan Baciu Vintilă Corbu cu
    celebrul său roman Sclavii pământului, și mulți alții. Totuși îi înțeleg pe cei doi
    istorici și critici literari, gândindumă la proverbul românesc „te asociezi cu cine
    te asemui”, recte Păunescu și alți aplaudaci comuniști, chiar dacă șiau pus
    masca democratului. Promovând în astfel de „Istorii” autori care au scris în
    spiritual realismului socialist riscăm să educăm tinerele generații tot în spiritual
    acestei doctrine comuniste criminale.

    Datorită acestui fapt, că toate instrumentele de propagandă, radio, presă scrisă,
    edituri și TV se aflau în mâna acestor scriitori activiști de partid, astăzi constatăm că
    societatea românească, oamenii care o compun au un comportament și o
    mentalitate deformată față de valorile democratice. Aceasta este principala vină că
    România, în cei 29 de ani de la revoluția din 1989, nu progresează în
    implementarea democrației în drumul ei de integrare europeană.
    În acest sens ACUZ pe toți scriitorii care au lucrat în redacțiile ziarelor, revistelor
    literare și editurile comuniste de genocid moral și cultural la adresa poporului
    român.
    Din 1989 se întrevede noul curent globmodernul (denumire dată de noi) ce
    înglobează operele de artă, proza, poezia, eseul, compozițiile muzicale, care fac o
    întoarcere spre valorile trecutului promovate printr-un stil pe jumătate întors spre
    clasicism cu elemente ale prezentului.
    *
    Știu, am fost pățit în regimul de tristă amintire, când am fost criticat în presă de
    acești „corifei„ și de acoliții lor, că am încălcat morala comunistă, în prezent sunt și
    voi fi criticat, din motive inventate de cei pe care i-am menționat aici, și de cozile lor
    de topor. Minulescu a fost criticat aspru și pe nedrept în Istoria lui Lovinescu. Azi e
    mai cunoscut și mai actual autorul romanțelor, iar de autorul Istoriei literaturii
    române contemporane (IVI, 19261929), puțin mai știu. Așa că dragi A mici vă avertizez
    cu cele spuse de Immanuel Kant: „Numi dați sfaturi. Știu să greșesc și singur”. Fiindcă
    sunt un ortodox practicant, voi face cum zicea Pr. Arsenie Papacioc: „Semeni cu
    Dumnezeu atunci când începi să ierți”.
    Vă întreb „corifei”, veniți din regimul trecut, dacă ați slujit cu credință sistemul
    comunist criminal, acum de ce nu vă implicați cu aceeași ardoare la salvarea
    democrației din țara noastră pe care o invocați cu multă demagogie în situațiile
    festiviste organizate de USR și de unele partide?
    *
    În condițiile actuale când integrarea europeană și tendința de globalizare cuprinde
    întreg mapamondul rolul intelectualului român este, în primul rând, acela de
    promovare a valorilor naționale. Acestea vor fi zestrea noastră care ne face să nu
    pierim ca neam. Răspândirea istorică a progreselor culturale, până când ele devin
    moștenire comună a întregii omeniri, este mai mult decât diversitate culturală.
    Acest fenomen implică nu numai deosebiri de caracteristici culturale, ci și existența
    unor caracteristici culturale care sunt superioare altora. Însăși faptul că oamenii toți

    oamenii, europenii, africanii, asiaticii sau alții au decis în repetate rânduri să ren reținând
    unei alte culturi denotă că ceea ce era împrumutat de la alții funcționa mai bine;
    cifrele arabe, doar să dau un singur exemplu, nu sunt doar deosebite de cifrele
    romane ele sunt superioare celor romane.
    Am dat acest exemplu, pentru a înțelege mai bine rolul intelectualului român în a
    promova idei, opere, descoperiri științifice, mai bune, mai superioare decât ale
    intelectualilor altor popoare. Numai astfel vom menține vie ființa națională.
    Un rol important în acest sens îl are școala. Tineretul trebuie educat în spirit
    mesianic. De expansiune și promovare a culturii și științei românești, numai așa
    vom putea „cucerii” noi teritorii, fie ele și de cultură. Cu mentalitatea lui Mircea cel
    Bătrân din Scrisoarea III eminesciană; Eu? îmi apăr sărăcia și nevoile și neamul! Nu
    vom ajunge prea departe în timp și spațiu. Vom pierde și ce avem.
    Mă întrebați, printre altele, ce fac intelectualii în timp ce mulțimea de
    credincioși, călăuziți de sentimente religioase, criteriu care șterge granițele pregătirii
    intelectuale, merg în Casa Domnului sorbind din înțelepciunea lui Iisus. O parte din
    acești intelectuali, majoritatea venind din România profundă, lucrează și pun cu
    trudă „cărămidă”, peste „cărămidă”, construind edificiul culturii noastre, și… din
    când, în când se mai „înțeapă” unul pe altul de parcă nu ar fi pe lume, sau în lumea
    cultural științifică, loc pentru fiecare. Tocmai această nemulțumire îl face pe creator
    să descopere floarea rugini, cum spuneam într-o poezie în tinerețe, care nu este
    altceva decât, rugina ce protejează metalul, adică arderea interioară, din miezul
    căruia țâșnește OPERA, sau IDEEA GENIALĂ.
    Intelectualii din țara noastră, creatorii de frumos și de cultură, e necesar să
    înțeleagă că există un proces dialectic în modificarea tradițiilor, a culturii noastre.
    Dea lungul anilor culturile renunță la ceea ce nu mai funcționează la fel de bine ca
    ceva împrumutat de la o altă cultură. Limbile împrumută cuvinte din alte limbi,
    tiparul a fost adus din altă parte, internetul din America. Ceea ce vor adepții
    conservatorismului, pe carei numim naționaliști, pare să fie cu totul altceva. Ei
    doresc să păstreze culturile în stare pură, asemenea fluturilor dintr-un insectar. Dar
    nici o cultură nu a ajuns pe această cale în stadiul actual. Ele se interferează cu
    tradițiile și culturile țărilor vecine. Se influențează una pe alta, cum sa întâmplat cu
    baladele noastre (Vezi Meșterul Manole, cu influență din sudul Dunării), cu cântecele
    bănățene care au melosul sârbesc etc. Indivizii din popor, mai târziu o parte din
    intelectuali, au fost cei care au decis singuri ce să păstreze din ceea ce era vechi și
    ce anume din ceea ce era nou se dovedea a fi util în viețile lor. Așa a fost introdus
    tiparul, care o perioadă a fost folosit paralel cu scrierea de mână a călugărilor din
    Mănăstiri, când sa tipărit la 1561 Evangheliarul românesc al diaconului Coresi, sau în

    Ţara Românească, la 15081512, când ieromonahul Macarie a tipărit primele cărți,
    pe timpul domnitorilor Radu cel Mare, Mihnea cel Rău, Vlad cel Tânăr și Neagoe
    Basarab.
    Astfel culturile din Balcani, chiar din întreaga Europă, sau îmbogățit prin ajutor
    reciproc în cadrul marilor civilizații ale zonei noastre.
    Intelectualul, astăzi exclamă precum Constantin Tsatsos: Doamne, cât de scump se
    plătește cuvântul frumos cizelat și câtă durere întunecată ascunde suprafața lui
    strălucitoare.
    Tinerilor le aș recomanda să se ghideze după apotema lui Titu Maiorescu: Omul rău
    se pierde prin partea sa cea bună, omul bun prin partea sa cea rea. La care mai adaug
    necesitatea studiului necontenit, să privească înainte, consecvent, la punctul fixat la
    care dorește să ajungă, fără să aplece urechea la cei care comentează de pe
    margine, fără să se abată din drum. Este un proverb românesc: Ursul merge, câini
    latră. Să se teamă de insultele învăluite în elogii. Mai trebuie să cunoască faptul că
    știința neo dă contactul cu lucrurile, înțelepciunea neo dă detașarea față de
    acestea. În anul Centenarului cu noi este Dumnezeu, cu cei care au colaborat cu
    regimul comunist ateu și criminal este…
    Măcar în anul Centenarului scriitorii care prin operele lor au promovat realismul
    socialist și au susținut propaganda comunistă criminală să facă un pas înapoi.
    Nicolae Steinhardt spunea: „Răul poate să-l facă oricine, cât de nevolnic ar fi. Binele
    însă e numai pentru sufletele tari și firile călite”. În concluzie: cei care au făcut rău
    neamului românesc în timpul comunismului, rămân la categoria oricine, un fel de
    „nimeni în drum” cum spunea țăranul celor care și pierdeau vremea în birt.



    Abonare la articole via email

    Introduceți adresa de email pentru a primi notificări prin email când vor fi publicate articole noi.

    Alătură-te celorlalți 2.661 de abonați

    Drept de autor © 2009-2021 Revista Luceafărul. Toate drepturile rezervate.
    Revista Luceafărul foloseşte cu mândrie platforma de publicare Wordpress.
    Server virtual Romania

    Statistici T5