Revista Luceafărul
  • Caută pe sit


Colecţia revistei

Anul 1

Anul 2

Anul 3

Anul 4

Anul 5

Anul 6

Fondat 2009 • ISSN 2065 - 4200 Anul 12 → 2020

IN MEMORIAM

Revista Luceafărul: Anul XII, Nr. 4 (134), Aprilie 2020
Editor: Agata, Botoșani, str. 1 Decembrie nr. 25
ISSN: 2065 – 4200 (ediţia online)
ISSN: 2067 – 2144 (formatul tipărit)
Director: Ion ISTRATE


IN MEMORIAM

Primit pentru publicare: 29 Apr. 2020
Autor: Virgil RĂZEȘU
Publicat: 30 Apr.  2020

© Virgil Răzeșu, © Revista Luceafărul
Editor: Ion ISTRATE


IN MEMORIAM

 Presărați pe-a lor morminte,
ale laurilor foi … 

Nu, nu, cu siguranță, Apocalipsa nu-i departe. Și nu de la COVID ni se trage, un mielușel blând, în comparație cu evenimentul de dimensiuni cosmice la care mă refer.

Cum să-mi închipui că așa ceva e posibil ? Cum să cred că Dumnezeu nu doarme și face dreptate unor suflete, fie și după trei sferturi de veac ?

Vă fierb puțin dar … face bine.

… Eram băiețandru și mă bucuram, ca toată lumea, că se terminase războiul. Ne strecuram cum puteam printre efectele secetei și ale lipsurilor cumplitei conflagrații, care au dus la transhumanța marcată a zonelor din Moldova, ne însușeam primele noțiuni ale muncii voluntare pentru reconstrucția orașului și asistam, unii neputincioși, alții cu sârg și în forță, la instalarea noii orânduiri impuse de tancurile rusești și de brigada de elită ”Tudor Vladimrescu” tot dinspre răsărit slobozită.

La puțină vreme după august ’44, toată familia era numai și lacrimi și durere : o rudă mamei, căsătorită cu un sas și trăitoare prin zona Sighișoarei, traversa o dramă cum­plită: într-o noapte, în comuna unde aveau o gospodărie frumoasă și cuprinsă, a năvălit un comando de băieți cu ochii albaștri care a ridicat toată suflarea de bărbați de origine germană, pentru a-i trimite la muncă în URSS, conform clauzelor de pace, care prevedeau nu numai recuperarea de bunuri materiale (din care România a plătit cu vârf și îndesat) ci și forță de muncă.

Din nefericire, capul familiei aflase ce urma să se întâmple și s-a ascuns pe undeva. Dar cum echipa avea sarcini precise și nu-și putea rata misiunea, ca să respecte numărul stabilit, în locul celui vizat, au ridicat băiatul familiei, de numai 14 ani, sub privirile îngrozite și ale țipetelor mamei, imobilizate de călăii cu haine de piele.

Convoiul a luat repede drumul prietenului de la est (”șiraka strana maia radnaia”[1]), curând și tatăl copilului a fost capturat, dar mama nu i-a putut ierta niciodată fuga care a dus la pierderea copilului ei. După ani de zile, cum-necum, a aflat că tată și fiu munceau împreună în niște mine de azbest din Donbas, unde peste puțini ani, au pierit amândoi. Biata de ea, fără să aibă pentru ce să mai trăiască, și-a pus speranța că-și va întâlni copilul și soțul pe cealaltă lume, și și-a pus capăt zilelor.

A fost una dintre dramele care mi-au marcat adolescența. Din păcate, nu singura.

Iată că acum câteva zile, a apărut o știre uluitoare. Ambasada României la Moscova a dat pu­blicității un document de valoare istorică incomensurabilă și ne mai pomenită pentru noi și anume ”Lista nominală integrală a 20.718 prizonieri de război (militari) și internați (civili deportați) români, decedaţi între 1941-1956 în lagărele, spitalele şi obiectivele speciale NKVD-MVD, respectiv în batalioanele de muncă sovietice, şi înhumaţi în cimitire şi locuri de înhumare multinaţionale pe teritoriul actual al Federaţiei Ruse”. Să nu-mi vină a crede.

Am sub priviri documentul. În ordine alfabetică, fiecare dintre cei 20.718 dispăruți, sunt înșiruiți cu numele și prenumele, cu anul nașterii, gradul (pentru militari), data decesului proveniența și simbolului locului unde-și dorm somnul de veci, detaliat într-o Anexă lungă, cu specificarea topografiei.

Nu-mi pot stăpâni emoțiile. Am parcurs câteva foi, am făcut socoteala vârstei și m-am îngrozit de cât tineret a pierit și regret că nu mai știu numele celor doi deportați din familie. De fapt, cred că cu oarece efort aș putea să aflu dar … nu are nici o noimă. Pot să le spun ”Dumnezeu să-i odihnească, acolo unde sunt” și să le aprind o lumânare oriunde m-aș afla.

Îmi închipui ce eforturi colosale, câtă insistență (nu mai vorbesc de diligențele pe lângă tătucul Vladimir pentru a da liber cercetării),  din partea autorităților noastre și a oamenilor de bine care au întreprins și au dus la bun sfârșit această extraordinară și incredibilă sarcină care a durat nu mai puțin de 10 ani.

Tuturor celor care s-au implicat în această operă postumă, de valoare particulară li se cuvin prețuirea și recunoștința noastră, cu atât mai mult cu cât se apropie Ziua Eroilor.

În context, consider că se cuvin reluate demersurile privitoare la tezaurul nostru și la Insula Șerpilor (pentru aceasta din urmă, a nu se uita cooptarea domnului Adrian Severin).

Virgil Răzeșu – Piatra Neamț, 28 aprilie 2020.



Abonare la articole via email

Introduceți adresa de email pentru a primi notificări prin email când vor fi publicate articole noi.

Alătură-te celorlalți 2.601 abonați

comment closed

Drept de autor © 2009-2020 Revista Luceafărul. Toate drepturile rezervate.
Revista Luceafărul foloseşte cu mândrie platforma de publicare Wordpress.
Server virtual Romania

Statistici T5