Începutul şi sfârşitul

– Când plângi?- te-am întrebat,
privindu-te acum.

 – Niciodată când zâmbesc, am plâns
 simţind că te pierd, pierzându-mă!

– De ce-ai plâns,
care parte din tine a plâns?

– Cea care te dorea demult,
 cea rănită,
 sunt şi acel pe care l-ai simţit. 

Cu-mbrăţisări mari ca de trestie,
marea leagă malul, cu boabe mici de nisip,
în calea ei, o dulce mişcare în ritm infinit.

Eşti o pasăre călătoare
spre ţărmurile veşniciei, acolo unde
lumea devine parte din tot,
îngerul-copil rătăcit, prin timp, în uitare,
o lumină a stelelor adusă aici,
o scânteie coborând Cerul şi pe-acest tărâm.

Ai simţit tremurul acela,
trecând prin tine,
până-n adâncul trupului, să nu mai exişti.

Infinitule,
ţi-am adus neliniştea căutată!

Suntem senzori
reglaţi după ceasul lumii,
dacă, la sfârşitul călătoriei, ai învăţat
cine suntem,
abia atunci, începe adevărata viaţă!

Adâncirea propriilor temeri,
regăsire, eliberare,
zbor spre paradisul interior,
trezirea menită, caldă bucurie,
flux al dăruirii,
pur şi simplu noi, împământeniţi,
însăşi creaţia,
începutul şi sfârşitul tuturor.