Revista Luceafărul
  • Caută pe sit


Colecţia revistei

Anul 1

Anul 2

Anul 3

Anul 4

Anul 5

Anul 6

Fondat 2009 • ISSN 2065 - 4200 Anul 12 → 2020

ÎNCERCÂND SĂ DESCIFRĂM MELANCOLIA*

Ana POP SÎRBU

 ÎNCERCÂND SĂ DESCIFRĂM MELANCOLIA*

I

Un jurnal exprimă, cu luciditate și inteligență, simțirea, candoarea, timiditatea, cultura, erudiția, rivalitățile, devotamentul, vocația, curajul, normele de conduită, bunul gust, privilegiile, relațiile cu colegii, timpul risipit, vanitatea, abnegația discretă, compensările, solidaritatea cu sine și cu ceilalți.

Ești, în aparență, salvat când scrii un Jurnal. Cei care-l citesc caută, printre rânduri, riscul, firele destinului, ca un crescendo

Jurnalul poetului, traducătorului, eseistului , Eugen Dorcescu  l-am citit cu hotărâre, cu oscilații, în decade scurte sau lungi, încercând să descifrez melancolia, tragismul, acel gri ce cade din pagini, ca dintr-un tablou complice . 

Jurnalul scriitorului timișorean Eugen Dorcescu cuprinde anii 1991-1998 , iar Ediția, Selecția de texte, Prefața și Notele sunt semnate de soția autorului, Mirela-Ioana Dorcescu. Sunt prezente Memoriile a mii  de zile. Răzbat în Jurnal  dialoguri,  comentarii, pamflete, parabole, învățături. În segmentele orale, te întâmpină lapidaritatea, suspansul, verosimilul. În toate transcende suferința poetului anahoret, „trăirile disforice”, metatextualitatea:
„Scriu pentru mine, dar îmi este cu neputință să uit complet  de viitorul lector. Poate că, în cele din urmă, voi distruge Jurnalul”;
„Gust, însă, din plin voluptatea singurătății” ( p.137).

Revoluția din 1989 este evocată ca o lume ce se dezintegrează și se  reorganizează haotic:
„Haos, incompetență, degringoladă”;
„Balamucul de după  89, țicneala generală, boala lui Oli, rătăcirile mele, teama perpetuă, anxietatea generală mi-au secat sufletul. Măcar dacă aș bea, dacă m-aș refugia în alcool”;
„Sângele jertfei a fost împrăștiat de o ploaie năprasnică”.
Jurnalul este veridic. Autorul este când victimă, când strateg, un cronicar fidel, scrisul pedalând între tipologie și istorie:
„Nu-mi place viața. Nu-mi plac oamenii. Nu urăsc pe nimeni, nu mi-e milă de nimeni ”.

Deși este un bun cunoscător al dogmelor religioase (sau tocmai de aceea) (a versificat, magistral, Psalmii, Ecclesiastul, Pildele, Rugăciunea regelui Manase), autorul Jurnalului folosește  un ton, pe cât de direct, pe atât de incisiv: 

„Mă cuprinde dezolarea, contemplându-mi confrații. Rătăciți, alienați , umblă, fiecare, în toate direcțiile, digerându-și răutățile, neliniștea, regretul, dușmănia” (p. 83); 

„Ar trebui să nu-mi pese. Dar simțământul adânc al apartenenței la un neam în supliciu nu-mi dă pace” ( p. 83).

Un sentiment de solidaritate traversează Jurnalul . Antiteza și paradoxul bat pasul :
„Prin ce coșmar a trebuit să trecem cu toții în vremea dictaturii: frig, întuneric, sărăcie, pisălogeală,  propagandă, divinizare grotescă a unor ființe umane.  Apoi, la căderea ei , vărsare de sânge, rafale în plină stradă, moarte, violență, dezastru” (p. 37);
„peste tot,  câini vagabonzi, bețivi, derută, haos,  nimicuri, o lume cu trecut blamat, cu prezent  haotic” (p.172);
„o tristețe neagră îmi îngheață sângele” (p. 20).

Fluxul memoriei ține de un timp ce pregătește ceasul mișcărilor repezi. Adevărul despre oraș, despre oameni este răscolitor. Spațiul, gesturile, notațiile sunt bine centrate:
„Orașul moțăie, e pustiu, prețurile cresc”;
„orașul dă pe dinafară de câini, de gropi, de haimanale, de vagabonzi, de nebuni , de investitori strategi”;
„e foarte greu să fii independent”;
„orașul are un fel de irealitate deprimantă, exasperantă, sterilă” (p. 174).

Își reexaminează viața, stările, tot ce scapă de sub lupa atenției celorlalți. Simte seismele și mutațiile de tot felul, încearcă să-și clarifice  destinul, opțiunile, dezamăgirile. Până și insomnia, sau, mai ales ea, este înscrisă în acest muzeu independent al singurătății :
„Vine noaptea. Insomnia. Și iarăși zorii și așa mai departe, spre ochiul hipnotic de dincolo de orizont, spre golul ce ne absoarbe pașii” (p.192). 

E prea mare ceața, sunt de înghițit demagogia politică, înverșunarea și diletantismul.

II

„Totul e fără  înțeles, fără direcție. O goană spiralată spre nimic, figură tragică a deșertăciunii” (p. 219) ;
„Lumea oamenilor rămâne un tărâm îndepărtat,  spre care privesc cu o nostalgică mâhnire” (p. 58).
Natura e arhipelagul creativ.  E dinamică, tensionată sau lirică, estompată sau excesiv de surdinizată:
„Frunzele viței de vie mi-au răscolit niște straturi adânci de memorie. Ori mie nu-mi place să-mi aduc aminte.Tocmai , fiindcă nu pot uita”;
„Bega, de pildă, stagnată, neagră, pare carotida deschisă a unui cadavru pe masa de disecție”.

Relația autorului cu lumea scriitorilor este a celui ce a înțeles devreme ordinea lucrurilor și a sensurilor. Propria viziune asupra unei crize extinse este scrisă cu cerneala neagră a decăderii lumii din jur. Dintr-o perspectivă modernă, directă, scriitorii par un unic personaj:
„Palizi, desfigurați, îngrijorați, lipsiți de astâmpăr, cu privirea deopotrivă speriată și flămândă”. 

Eugen Dorcescu este printre puținii poeți, critici literari, eseiști, care face dreptate generației de poeți ai anilor 1970, amintind, în fapt, aportul cercetătoarei dr. Olimpia Berca, aport constând în a-i fi propus pe aceștia în Dicționarul domniei sale:

„Oli elaborează profilurile unor poeți din promoția anilor 1970 pentru „Orient latin”: Gh. Azap, Vasile Dan, Crișu Dascălu, Eugen Dorcescu, Șerban Foarță etc. S-ar putea, presupun, ca, tocmai după 1970, să se fi scris poezie cu adevărat echilibrată în formă și substanță. Viitorul va decide” (p. 345). 

Vocea dublă, reflexivă,  a scriitorului Eugen Dorcescu îl face și mai sever cu sine însuși. Detaliile vieții, sferele subterane, utopiile, toate converg spre fuga de clișee. Sunt pretextul unor  nostalgii vii. În jur, timbrul vocii aneantizate. Fosta Editură Facla, unde a lucrat și de unde a demisionat, din funcția de director liber ales după Revoluție, îi inspiră o nespusă și severă singurătate.

III

„Am intrat, după  mai mult de trei ani, în curtea Liceului Calderon, să văd fosta clădire a Editurii. Mizerie. Buruieni. Paragină. Niște zdrențe la fereastră. Pânze de păianjeni. O firmă anonimă pe zid. Ușa încuiată. Pustiu. Adâncul. Nimicirea. Abaddon ”; 

„Înainte, Editura forfotea de autori, vuia de telefoane. Azi , Editura e o ruină, o mizerie, o paragină, un organism în agonie”.

Pentru autorul Jurnalului, scrisul  rămâne o proiecție umană. Autorul este exegetul multor senzații. Textualizează portrete dragi, precum acela al Magistrului G. I. Tohăneanu:

 „A trecut și Tohăneanu pe la Editură. Slab. Pipernicit. Nu mai bea. În birouri e rece, murdar, ne strecurăm printre hârțoage, mobile, calabalâcuri. Îmbătrânim încet, ca și când ne-am îndepărta, pas cu pas, de noi înșine, undeva, pe linia tulbure a orizontului. Ca niște ținte alergând, în poligonul de tragere” (p. 217). 

În ceea ce privește scrisul și roadele lui, autorul se simte liber, nu visează la mari victorii, fie sociale, fie lăuntrice, nu are o exaltare eroică față de context, de scris, de viața literară. Tristețea sa este a unei conștiințe artistice ultragiate, neînvățate a se supune. Dar trăiește Divinitatea cu plenitudinea unui suflet umil.

Poezia lui Eugen Dorcescu dovedește un suflet deloc glacial, deloc egocentric. Poezia sa este bucurie și durere, viață interioară intensă, tălmăcire a tristeții, altar. Volumele de versuri: antologia Omul de cenușă (1972 – 2001), Cronică, Abaddon, Exodul etc., ediția ne-varietur Nirvana. Cea mai frumoasă poezie, precum și Biblicele, cuprinzând stihuiri din Cărțile Bibliei (Psalmii în versuri, Ecclesiastul în versuri, Pildele în versuri, Rugăciunea regelui Manase în versuri) sunt creații ale  unui poet creștin, mistic , metafizic din elita culturii bănățene .
„Eu sunt poeta genuinus  și poeta doctus, prea puțin poeta artifex” (p. 25).

„Nu-mi pasă de opinie, de glorie, de elogii. Mai mult, nu le doresc. Alta e drama     (și, poate, șansa mea): conflictul intim, adânc, între sensibilitatea  (senzualitatea) artistică și propensiunea spre solitudine și asceză”; 

„Cât despre vanități și glorie, o spun sincer: nu-mi pasă. Cu ce mă ajută micuța glorie locală, micuța glorie națională? Am de gând să refuz orice interviu, orice ieșire în public (exceptându-le pe cele legate de Psalmi). Poate Cel Veșnic îmi va lumina sufletul, va lumina, pur și simplu, sufletul, tulbure acum, al uneia dintre creaturile sale. Jertfa ce-I place e un «duh zdrobit» (Psalmul 50/51, 18/17). El știe că sufletul meu e zdrobit.  Și eu știu că o merit”. 

Între sentință și judecăți, autorul alege revelația, cea aflată în afara cuvintelor:
„Simt că substanța nespusă este imensă, că nu se lasă turnată în cuvinte, decât rareori și nu îndeajuns” (p. 191).

Religia este evocată la fiecare capăt de fragment. Jale, speranță, zădărnicie, prăbușire. Sentimentul permanent al dislocării e înlocuit de reculegere și de rugăciune:
„Și iată-mă singur cu Dumnezeu. Doar cu Dumnezeu”, căci:
„Cărțile mele însele sunt departe de mine, ele nu-mi pot alunga tristețea, nu-mi pot alunga insomnia, nu-mi șterg coșmarurile”;
„Destinul scriitorului este dramatic prin însăși natura lui”;
„scriitorul este minat de conștiința caracterului relativ al comunicării, de temerea inutilității” (p. 177). 

Înțelepciunea, suferința, harul  îi întăresc autorului rostul fiecărei stări trăite:
„Dar și suferința are rostul ei. Și singurătatea. Și disperarea. Și disprețul. Și mila ” (p. 217).

În încheierea acestor Însemnări, permiteți-mi o concluzie: scriitorul timișorean  Eugen Dorcescu  are un sentiment adânc și net al datoriei. Rare înseninări și entuziasme. Totul apasă asupra vieții trăite a domniei sale. Fiecare clipă e inedită și aceeași. Eugen Dorcescu nu e nici de stânga, nici de dreapta, ci de o adâncă umanitate. Nu este idealist, știe că merită mai mult, dar trece ușor la resemnare. Are stofă de om cu nesfârșite calități sufletești. De unde atunci atâta decepție, pe care unii ar putea-o considera o „maligna interpretatio ”?  

Nu e fals, nu e agasant, e cinstit, câteodată copil , dar definitiv trist la orice vârstă. O natură autentică, pentru care  singurătatea este bunul cel mai de preț. Acest Jurnal radiografiază aneantizarea, sigiliul rece al stărilor, umilințele, depresia, spaimele crescute, penibilul, căința și stingerea înceată a încrederii autorului în Tot și în Toate. 

____________

*Eugen Dorcescu , Îngerul Adâncului. Pagini de jurnal (1991-1998 ), Ediție îngrijită, Selecție de texte, Prefață și Note  de Mirela-Ioana  Dorcescu. Redactor de carte: Mirela-Ioana Dorcescu. Tehnoredactor: Ladislau Szalai. Coperta: Diana Szebenyi, după: Eugen Dorcescu, portret, acrylic pe pânză, 60/80cm., de Emil Florin Grama (23 decembrie 2019), Timișoara, Editura Mirton, 2020, 535 p.    

            



Abonare la articole via email

Introduceți adresa de email pentru a primi notificări prin email când vor fi publicate articole noi.

Alătură-te celorlalți 2.613 abonați

comment closed

Drept de autor © 2009-2020 Revista Luceafărul. Toate drepturile rezervate.
Revista Luceafărul foloseşte cu mândrie platforma de publicare Wordpress.
Server virtual Romania

Statistici T5