Cătălin VARGA

Incertitudini literare
Manifest pentru decantarea spiritului poetic

M-au nins zăpezi bacoviene
Și-o toamnă literară până-n oase mi-a pătruns.
N-aș zice că-i de plumb canonul literar poetic postmodern,
Ci de absint
Întoxicat de abjecții și causticități poetice.
De pildă,
Uite un “poet” premiat la un concurs literar celebru,
autor al unei metafore obsedant borgesiană,
parafrazez:
Mi-a căzut pisica de la etaj și s-a lovit cu capul de bordură,
m-am grăbit să-i fac respirație gură la gură…
Dacă acestea sunt versuri demne de premiat,
mă întreb,
Metafora solemnă a lui Eminescu:
Nu credeam să învăț a muri vreodată
Când va fi pe bună dreptate premiată?
Dacă astăzi ni se pare demnă de promovat
această pată de culoare, amintită mai sus,
aruncată în grabă de pictorul-poet pe un perete din sufragerie
Ca o invitație literală criticilor cu diplome care nu se pot hotărî
dacă este o pasăre, sau o corabie, sau un elefant, sau un rahat;
Nici nu mai contează, e unul și același adevăr: abjecție poetică postmodernă,
Atunci,
Va mai vibra în noi ceva când îl vom citi pe Stănescu spunând:
Două guri sărutându-se, ce infinit!… Un verb lângă un substantiv ar fi sărutul.
Când sărutul decade în misticisme motănești
Nichita nu ne mai spune nimic
Iar Poarta Sărutului lui Brâncuși
poate fi ruptă și aruncată-n Jiu.

Mă întreb dacă accidentul banal al acrobatului lui Minulescu,
care nu de trotuar s-a lovit cu capul,
ci de inima insensibilă și duplicitară a iubitei lui
Mai produce în noi vreun ecou de iubit…
Dar oare leoaica tânără – iubirea curajoasă a lui Nichita,
mai mușcă azi pe cineva de față
când tinerii stau cu gura adâncită în botul unei pisici nefericite?…

E vremea rozelor ce mor, mor în grădini, și mor și-n mine,
E vremea durerilor macedonskiene – dar cine să înțeleagă?

Intrând așa, și eu, în jocul nonsensurilor poetice,
V-aș propune dragi artiști,
Iubiți camarazi de arme metafizice
Ca pe viitor să echipați pisica
cu o pereche de aripi la subsuori,
ca să nu mai suferiți;
Iar dacă vă place ideea și nu știți cum s-o puneți în aplicare,
uitați aici rețeta iubirii lui Sorescu:
Stârnită de un vânt de vară preface viața-n poezie,
Îți pune-aripi la subsoară și-n mână-ți pune o făclie…

Credeți c-o veți face mai frumoasă
Dacă o resuscitați la viață c-un sărut?
Vă propun un experiment, vouă postmoderniștilor:
Când vă veți atinge buzele tinere de gura sângerândă a pisicii,
Rostiți cu Blandiana următoarea formulă magică:
Sunt cea mai frumoasă femeie și știu să aștept, și totuși aștept.
Așa-i că mitul pisicii banale se destramă?
Nu-i așa că vi se face rușine de scrisul vostru?
De voi înșivă?…

Nu un anotimp în Infernul lui Rimbaud mi se pare această nefericită și neinspirată poezie modernă,
Ci o veșnicie în Infernul comediei dantești
unde maxima poetului Rimbaud:
Am primit în piept lovitura harului – ah, n-o prevăzusem!
Este la fel de străină și discutabilă pentru voi
Cum este pentru mine imaginea metaforei cuptorului simbolic al lui Bacovia:
Sunt câțiva morți în oraș, iubito, chiar pentru asta am venit să-ți spun;
Pe catafalc, de căldură-n oraș, încet, cadavrele se descompun.
Dar poate că vouă, poeți sensibili spre nimicuri literare,
vă face plăcere să consumați astfel de spectacole grotești!
Nu-i de mirare că duhul poeziei poartă azi
haine cadaverice postmoderne
mai ceva ca-ntr-un coșmar de Bacovia.

Și dacă tot iubiți metaforele tari, persuasive,
Vă las să meditați la una singură,
care are cu adevărat ceva de spus:
Să pregătim această carne de Înviere!
Este dintr-un poet care și-a venit în fire: Ioan Alexandru…
Veniți-vă și voi,
lăsați moștenire în urma voastră o lume schimbată la chip,
nu una pocită și desfigurată…
Excelsior poezie românească!

14 septembrie 2020
De Praznicul Înălțării Sfintei Cruci