Îndemn de vară

Iubit-o, dă-mi mâna, și-ascultă, tu, marea
Pe umedul mal, pierzându-te-n zarea
Ce unduie verde și-n plângerea-i lină
Auzi cum dă glas amorului vină.

Încearc-a-nțelege, durerea profundă,
Adusă la mal în undă cu undă,
Căci mării aprinse găsitu-i-a vină
Blestemul de-amor ce cată pricină.

Cu neîmpăcarea, ce-n valuri s-aude,
Răscoală-se-n noi simțirile nude,
Și-n slava-i eternă amoru-și arunce
Durerea sa prin blestemul său dulce.

În aerul verii, în jalea marină,
Același blestem găsește-ne vină.
Dar nu-ți fie teamă căci eu sunt cu tine
Și rogu-te dar, în cumpăt te ține.

Lipește-ți obrazul de buzele mele
Când ele ți-l cer aproape de ele,
Și-ți reazemă capul, cu firea senină,
Pe umărul meu, abstrasă de vină.

Și-n sonul d-esență, pur elegiacă,
A timpilor dați, de valuri ce-neacă,
Nestinsa-i durere, în mare te-mpinge,
Cu sufletul nud ce-amorul îl strige.

Și-n soarele tandru să simți cum adie
Cum numai ceva anume te-mbie –
O briză ce ține deasupra pe mare
Vreun albatros departe în zare.