Revista Luceafărul: Anul XI, Nr. 9 (129), Septembrie 2019
Editor: Agata, Botoșani, str. 1 Decembrie nr. 25
ISSN: 2065 – 4200 (ediţia online)
ISSN: ISSN 2067 – 2144 (formatul tipărit)
Director: Ion ISTRATE

INFINIT ÎN CHEIA SOL

Primit pentru publicare: 16 Sept. 2019
Autor: Lhana ROMA – NOVA
Un poem pe sufletul celor care iubesc la infinit…
Publicat: 17 Sept. 2019
© Lhana Roma -Nova, © Revista Luceafărul
Editor: Ion ISTRATE
Opinii, recenzii pot fi trimise la adresa: ionvistrate[at]gmail.com  sau editura[at]agata.ro

Prin tine curge infinitul
şi infinitul meu… eşti tu;
de mii de ori trăit-ai răstignitul
ca să renaşti din da şi nu.

Un da albastru, făr’ de vină,
se-aşterne în ochii tăi zdrobiţi
de greutatea anilor-lumină
ce zac pe drumuri înrobiţi.

Un nu făţarnic, înnegrit
de-atâta întuneric mintenal,
îşi face loc pe treapta de granit…
Inima-i grea, cât un quintal!

Prin inimile tale gri-albastre,
îşi află locul tremurânde
tăceri de lut, pierdute astre,
ce zboară în neguri fumegânde.

O inimă de piatră, ţii în dinţi
şi scrii cu ea destine crunte,
ţi-a fost încredinţată de părinţi
atunci, când te năşteai din munte!

Inimi de foc… tu, ai în mână,
te lupţi cu binele, cu răul…
a scoate apa din fântână!
Nu vezi că în fântână este hăul?

Nu vezi, nu simţi, nu poţi spera
şi, poate, nici nu vrei să mori…
De ce, atunci, etcetera…?
De ce renaşti de mii de ori?

De ce mă întrebi ca într-o doară,
când cred că am uitat deja,
de unde vin şi încotro, bunăoară,
eu însămi nedorind iar a afla?

De ce nu îmi laşi sărutul tău
drept un răspuns universal,
de ce, la bine şi la rău,
eşti lângă mine, sfânt vasal?

De ce nu îmi dai un strop de apă
din ‘cea fântână otrăvită?
Atâta dragoste să încapă
în trupul tău de iarbă, de răchită?

Sau… poate încă n-am aflat
că te-am pierdut cândva prin ceruri
şi stând acolo, bosumflat,
mă laşi să îmi fie frig prin ieruri?

Aştept să îmi dai, chiar azi, răspuns!
Şi, te mai rog, fii bun cu mine!
Am suferit, îmi e de-ajuns…
Mă ia în cer, mă ia la tine!

De vrei ca să cobori puţin
spre mine – mâna întinzând,
îţi interzic, drag cabotin!…
Doar eşti mereu în al meu gând!

Deschide poarta de cleştar!
Separă munţii reci în două
ca amintirea din pahar
să curgă în noi, doi bobi de rouă;
să nu se piardă nici un strop
din tot ce-a fost şi va să fie!
Azi, tu renaşti în iarba de isop
iar eu renasc… în ciocârlie!

Şi, vom porni colinda lumii…
Şi, vom avea ce povesti…
Şi, vor veni spre noi postumii
să ceară verbul a muri,
să îşi capete un drept la moarte
căci viaţa le a fost furată…
Ei, nu avut-au nicicând parte
de da, de nu, de-o zi curată.

Să îşi capete un drept la viaţă,
căci morţile le-au fost ucise
de frici ce, lunecând pe gheaţă,
s-au răstignit peste-a’ lor vise
şi, fricile-au purces la vale,
fără să întrebe în stânga, în dreapta,
ba, le-au furat şi dor, şi jale…
Eu cred că le-au furat şi soarta!

Or, dacă nu mai poţi să mori
şi dacă nu mai poţi visa,
fă-te pe câmp un stâlp de ciori
căci el stă drept, nu dispera!
Sau, fă-te buruiană în drum,
ori şarpe rece sub pământ,
dar nu fii focul fără fum
ce n-a simţit că-i stins de vânt…

Şi, vom porni colinda în zare
când mai în grabă, când domol…
Un infinit care nu doare…
Un infinit în cheia sol!
(14.02.2016)