Ionuț CARAGEA

Insula lui Ovidiu*

poem inspirat din legenda
Insulei lui Ovidiu

dacă vrei să ştii
ce înseamnă singurătatea
gândeşte-te la Ovidiu
şi la petecul lui de pământ calcaros
înconjurat de apa lacului Siutghiol

gândeşte-te la omul care privea cerul
şi atingea norii cu degetele
încercând să-i aducă mai aproape de el
încât să fie trepte către templul zeilor
şi să afle direct din gura lui Jupiter
de ce trebuia să îndure exilul

gândeşte-te cum implora pescăruşii
care plonjau după hrană
în dâra de spumă din spatele
corăbiilor care traversau lacul:
„- nu mă luaţi şi pe mine
cu voi până la Mediterana?”
dar pescăruşii se aşezau pe catarge
şi îl priveau ca pe un frate de-al lor
cu aripile frânte
de care trebuiau să se despartă
fără să scoată un ţipăt

gândeşte-te la braţele lui cum trăgeau
neputincioase la ramele unei corăbii imaginare
sau la sufletul lui care încerca să sufle în pânze
zadarnic efort şi sufletul rămânea atât de singur
încât nu mai ştia pe ce lume se află
oare insula era purgatoriul
în care trebuia să se cureţe de toate
păcatele sale?

gândeşte-te cum vorbea cu peştii bătrâni
pe care-i hrănea cu firimituri de pâine
despre inima lui pe care timpul
o curăţase de solzi
şi o lăsase să bată pe ţărmul amintirilor
tot mai erodat de ambiguităţi
şi lacune

gândeşte-te la poemele lui triste
scrijelite pe scoarţa sălciilor plângătoare
sau pe scoarţa stejarului bătrân
din faţa colibei din chirpici
în care îşi ducea veacul

gândeşte-te la crivăţul iernii
şi la salbele de lacrimi îngheţate
dăruite zeilor în schimbul unor cuvinte
care să-i aline dorul de casă

gândeşte-te la hainele lui ponosite
impregnate cu mirosul puternic de baltă
sau cu fumul de bălegar
unde erau mantiile lui curate şi elegante?
unde erau băile romane
calde şi pline de flori?

toate drumurile trebuiau să ducă la Roma
dar paşii lui Ovidiu se pierdeau pe o insulă pustie
poetul desena cu un băţ de stuf pe nisipul umed
chipul soţiei sale, Fabia
chipul fiicei sale, Perilla
chipurile tuturor rudelor şi prietenilor
apoi îi îmbrăţişa pe toţi cu un oftat îndelung
şi rămânea doar cu cochilii de melci în palme
un şarpe se ivea dintre pietre
şi-l ispitea să se aventureze
în adâncul apelor

nu greşise cu nimic
doar văzuse ceva ce nu ar fi trebuit să vadă
ceva care l-a inspirat să scrie
şi să ia atitudine
împotriva unor acţiuni imorale
aşa a devenit proscris
în afara legii

şi câte scrisori i-a trimis lui Augustus
şi câte scrisori i-a trimis lui Tiberius
degeaba dacă împăraţii aveau
inima de piatră

poetul a murit la Tomis
unde a fost şi înmormântat
acum statuia lui de bronz ne priveşte meditativ
din faţa muzeului de istorie
din Constanţa
mulţi trec pe lângă ea
fără să ştie că Publius Ovidius Naso
a fost poetul roman care a devenit
poetul Daciei Pontice
poetul care a scris în limba geto-dacilor
contopindu-şi sufletul
cu cel al înaintaşilor noştri

gândeşte-te, gândeşte-te
şi iar gândeşte-te
2000 de ani au trecut
de la ultimii paşi ai poetului
pe acel petec de pământ calcaros
înconjurat de apa lacului Siutghiol

iar dacă nu mă crezi
poţi merge şi tu pe insula lui Ovidiu
iar când valurile vor mângâia ţărmul
vei auzi Tristele şi Ponticele

*Poem dedicat marelui poet latin Publius Ovidius Naso la împlinirea a 2060 de ani de la naştere şi a 2000 de ani de la moarte.