Revista Luceafărul
  • Caută pe sit


Colecţia revistei

Anul 1

Anul 2

Anul 3

Anul 4

Anul 5

Anul 6

Fondat 2009 • ISSN 2065 - 4200 Anul 10 → 2018
Revista Luceafărul
Revista „LUCEAFĂRUL” este o publicaţie de cultură, educaţie şi atitudini destinată sufletului neamului românesc. Considerăm că omagierea marelui român Mihai Eminescu, fondator al spaţiului cultural românesc modern, este o provocare şi o datorie de onoare a fiecăruia dintre noi, căreia îi putem da curs în nenumărate feluri. Cu credinţă în misiunea noastră, încercăm să contribuim prin această revistă la crearea unor repere culturale autentice şi stabile.

Întămpinăm Centenarul : Avocatul României Mari – francezul Emmanuel de Martonne

ROMÂNIA ÎN ANUL MARII UNIRI – C[entum]
Revista Luceafărul (Bt), Anul – X
Primit pentru publicare: 15 Aug. 2018
Autor:  Ion N.  OPREA, Membru Fondator de Onoare al Rev. Luceafărul
Publicat: 16 Aug. 2018
Editor: Ion ISTRATE

 

 

 

Întămpinăm Centenarul : Avocatul României Mari – francezul Emmanuel de Martonne

 

România, așa cum a rezultat ea de pe urma Primului Război Mondial, cu Basarabia, Bucovina și Transilvania reunite la Regat, are în spate nu numai jertfa unei întregi națiuni, trăitorii, nu numai românii, au muncit mult, au gândit şi alergat cum nu ne închipuim pentru a păstra, consolida, dezvolta închipuirea  cea mare a lui Mihai Viteazul, spun documentele, istoria românilor, „au existat oameni care, din dragoste față de poporul român, dar și respectând adevărul istoric, au adus o contribuție decisivă în momentul și în locul unde s-au trasat granițele de după război”.

Alpii Transilvanie
        Nu toţi foştii aliaţi au dat bir cu fugiţii, au fost guverne şi oameni  care au acţionat pentru noi precum bunii români. Un astfel de om, desprea care am să reamintesc, suntem doar în preajma Centenarului Marii Uniri, a fost şi este înscris în Istoria de suflet a românilor, omul Emmanuel de Martonne, un francez pasionat de geografie, care la îndemnul unui fost coleg al său –românul Mircea Eliade – care iubind încă din fragedă tinereţe  locurile locuite de români fiind şi rămânând îndrăgostit de ele şi de poporul care le stăpânea, i-a acceptat îndemnul și s-a ocupat serios tocmai de studiul Carpaţilor, leagănul de viaţă a bunilor români, ţara dacilor. Activitatea aceasta i-a servit, mai târziu, solicitat, la Congresul de Pace de la Paris, prin modul cum a susţinut cauza românilor, a devenit un fel de avocat al nostru  care, cu fapte şi date, a convins Marile Puteri de justețea cerințelor românilor la tratative.
         Dar cine este  Emmanuel de Martone?  Nîscut la 1 aprilie 1873 în Franţa (mort la 24 iulie 1955)  tot în ţara lui, a fost un geograf şi pedagog bine cunoscut şi în România interbelică pentru studierea riguroasă a Munţilor Făgăraşului de a căror „fumuseţe  sălbatică, neatinsă şi pură a fost profund impresionat, numindu-i Alpii Transilvaniei”, cum menţionează Wichipedia, un geograf care prin contribuţiile sale a ajutat  la trasarea graniţelor României Mari, când a trebuit.
         „A făcut-o de pe poziția unui savant deja recunoscut, a omului care era o autoritate în geografia teritoriului românesc și a celui sud-est european. Ca fondator al geografiei umane, studiind simultan două tipuri de geografie – cea umană și cea fizică – era convins că explicația fenomenelor constatate în geografia umană are legătură directă cu geografia fizică, cu specificul spațiului unde locuiește un popor”, lucru pe care l-a explicat experţilor de la Conferinţa de la Paris şi a fost ascultat.
          Nu numai în Franţa, geopoliticianul este considerat şi astăzi dar şi atunci întemeietorul Geografiei umane, era recunoscut ca un savant, un om de ştiinţă cu o operă vastă, care îşi legase activitatea, de la început, de spaţiul geografic locuit de români. La doar 25 de ani, Emmanuel de Martonne începuse să cerceteze Carpaţii Meridionali pe care, am spus,îi denumise „Alpii Transilvaniei”, ca în 1902,la 29 de ani, să-şi susţină teza de doctorat care are titlul ”La Valachie: essai de monographie géographique” (”Valahia: eseu de monografie geografică”), dedicată mentorului său, Vidal de la Blache, teză care va fi urmată de altă lucrare importantă ”Recherches sur la distribution géographique de la population en Valachie” (”Cercetări privind distribuția geografică a populației în Valahia”). Devenea, astfel, principalul specialist în geografia carpato-dunăreană.
        În timpul Primului Război mondial, colaborase  cu Serviciul cartografic al armatei franceze, susţinătoare a armatei române,  și a sperat prin activiatea sa zi de zi, ca România să intre în război alături de Antantă. Ce a urmat după 1918 se știe, dar e prea puțin amintit în România. Argumentele lui Emmanuel de Martonne, hărțile pe care el le-a pus la dispoziția decidenților politici, modalitatea în care și-a susținut ideile l-au transformat într-un adevărat avocat al noilor state care se vor naște după război. A fost avocatul României, dar și al Poloniei, al Regatului sârbilor, croaților și slovenilor și al Cehoslovaciei la Conferinţa de pace, când s-au stabilit graniţele.
        În 1918, fiind  desemnat expert al Comitetului de studii de pe lângă Conferința de Pace de la Paris (1919-1920) în cadrul tratativelor de încheiere a păcii după Primul Război Mondial, el devine  principalul autor al recomandărilor făcute, cu obiectivitate, guvernului francez, privind teritoriile ce urmau să fie recunoscute României  și Poloniei prin tratatele de pace. El a călătorit pe teren și conform principiului viabilității frontierelor, a obținut extinderea frontierei Poloniei spre est și a României spre vest cu câțiva kilometri, pentru ca importante căi ferate (de exemplu TimișoaraAradOradeaSatu Mare ) să nu se întretaie de mai multe ori cu granița. El a conceput principiul viabilității conform căruia stabilirea granițelor trebuie să depindă nu numai de grupările etnice, ci și de motive geografice (relief, ape, accesibilitate) și de infrastructurile teritoriului.
     Opunându-se  cu argumente susţinerilor  delegaților americani și britanici, el a contribuit, în mod semnificativ, la desenarea granițelor din 19181921 (dintre care cele trasate între România, Serbia și Ungaria, mai sunt valabile și astăzi).
         În semn de recunoaștere a acestor multiple merite, Academia Română s-a onorat prmindu-l încă din 1912 drept titular de onoare a instituţiei.
        „Intervenţia lui De Martonne în cadrul Comisiilor teritoriale întrunite, în 1919, la Paris, a fost decisivă şi a însemnat, fără nicio  exagerare, stabilirea efectivă a frontierelor româno-sârbă, româno-ungară, româno-bulgară şi româno-rusă, care s-au bazat pe studiile sale de geografie umană şi pe prestigiul acurateţii muncii sale academice”, scrie Marius Cosmeanu  într-un studiu al său publicat în 2015.
        Cât de greu, deosebit de greu a fost la Paris, istoricii o ştiu foare bine, faptele le rezumăm ca să ni le reamintim, dar şi pentru cei de după noi, să nu se uite. Cum avea să i se recunoască României, cu pacea de la Bucureşti, semnată de Guvernul Marghiloman, statutul de ţară învingătoare, după războiul care o afectase atâta?: conform păcii semnate de guvernul Alexandru Marghiloman din 24 aprilie-7 mai 1918 Dobrogea  era ocupată de Puterile Centrale, România urma a avea acces la mare pe un drum comercial până la Constanţa, erau făcute rectificări de frontieră în favoarea Austro.Ungariei pe linia Munţilor Carpaţi, România cedase 5600 km. p., armata română era desfiinţată, iar Germania obţinea monopolul asupra comerţului pe Dunăre, lua în stăpânire şantierele navale româneşti, obţinea monopolul asupra petrolului românec pe termen de 90 de ani, iar   starea de război a noastră, a României, era înlocuită cu starea de ocupaţie, noroc de faptul că Regele, şeful Statului, n-a semnat un asemenea Tratat.
       La cele de mai sus nu trebuie uitat şi că pe 13 noiembrie1918, infuienţaţi de propaganda ungurească care se mutase şi susţinea interesele unora din marile puteri care nu  erau interesate ca o ţară puternică la gurile Dunării, ca România noastră, bine ancorată în Crpaţii ei, cu mari resurse naturale,- petrol, lemn, sare, importante recolte cerealiere şi animale belşug  –la Belgrad, Aliaţii au semnat şi Convenţia militară de Armistiţiu cu Ungaria care împărţea Transilvania, cu o linie de demarcaţie pe Mureş care o lăsa, pe mai departe, sub autoritatea Ungariei. O situaţie, după cum se vede intolerabilă, de revendicat pentru România:

În cazul României, misiunea lui de Martonne a fost extrem de dificilă, din acest punct de vedere. Intervenția sa în cadrul Comisiilor teritoriale, întrunite în 1919, la Paris, a fost decisivă. Datorită lui, o spun istoricii, fără nicio exagerare, s-a putut trece la ”stabilirea efectivă a frontierelor româno-sârbă, româno-maghiară, româno-bulgară și româno-rusă, care s-au bazat pe studiile sale de geografie umană și pe prestigiul acurateții muncii sale academice”.
        Alungarea armatei bolșevizate rusești din fosta Basarabie țaristă de către Armata Română, ocuparea însăşi a Budapestei şi punerea pe fugă a celor puşi acolo de ruşi, atărnarea opincilor româneşti pe sediul parlamentului local drept simbol a românismului învingător,  au creat cadrul pentru Proclamarea Unirii definitive a Transilvaniei cu România (27 martie 1918). A urmat restul procesului de reunificare, dar, pentru români, a fost important că delegații Franței, a Imperiului Britanic, Italiei și Japoniei au semnat, la 28 octombrie 1920, Tratatul de la Paris, unde se recunoștea unirea tuturor provinciilor româneşti   cu România. Dar, pentru asemenea paşi definitivi a fost nevoie, și de această dată, de efort diplomatic, dar și de părerile specialiștilor. Iar numele lui de Martonne a apărut încă o dată în acest moment istoric decisiv.
         În studiul său, intitulat ”Transilvania”,spune şi mass-media,  „Emmanuel de Martonne analizează originea și evoluția naționalităților din Transilvania, subliniind originea daco-latină și preponderența populației românești, făcând referiri la justețea drepturilor românilor din teritoriile aflate sub dominație străină, care corespund principiilor asupra drepturilor naționalităților, adoptate de Puterile Antantei. După război, geograful francez a continuat să sprijine România, a atras alți tineri francezi spre studierea acestei zone. A făcut multe vizite după război și și-a convins discipolii să-i continue munca, unul dintre ei fiind Robert Ficheux, care a scris cărți esențiale despre moți și Munții Apuseni” (vezi în acest sens şi lucrarea „Ficheux Robert, „moţul francez”,membru al Academiei Române, autor a 27 cărţi, toate referitoare la România, omul căruia îi datorăm graniţele de azi”, p.526-540, din „OBELISC.ALBUM-DICŢIONAR. Opera Omnia” de Ion N. Oprea, Editura Tipo-Moldova, Iaşi, 998 pagini).  

                                Ion N. Oprea, 15 august 2018



Abonare la articole via email

Introduceți adresa de email pentru a primi notificări prin email când vor fi publicate articole noi.

Alătură-te celor 40 de abonați

Lasă un comentariu

Drept de autor © 2009-2018 Revista Luceafărul. Toate drepturile rezervate.
Revista Luceafărul foloseşte cu mândrie platforma de publicare Wordpress.
Server virtual Romania

Statistici T5