Integritatea de a fi diferit
Petru Ababii, R. Moldova
Există un proverb pe cât de banal pe atât și de sugestiv „Câte bordeie, atâtea obiceie”. Semnificația sa descinde și se supune aceleiași legi a diversități antitezelor în Teză, adică a dversității elementelor a unui întreg. Deși regula proverbului nu poate fi aplicată mota mo unor caractere mai specifice, de pildă unor analize critce literare, oricum normele lui esențiale rămân valabile și neschimbate. Este vorba despre aprecierea cât posibil de mult echidistantă a unei abordări mai mult sau mai puțin, părtinitoare uneori, chiar panfletIcă a actului literar concret, în speță a celui poetic. Lupta de idei în acest caz se dă în aria unui dialog polemic vrut cât posibil de mult loial și înțelegător în jurul, să recunoaștem, aL unui adevăr totuși cu caracter relativ. De aceea pentru a rămâne în câmpul democratic și pașnic al loialității opiniilor polemice este necesar, fără tăgadă , de a le considera pe toate, adică pe fiecare în parte drept adevăruri nu absolute , ci provizorii dacă le raportăm totiuși la un adevăr absolut, primordial, mici părți din care prin transcindere se conțin stănd la temelia tuturor fenomenelor reale, inplicit la temelia fenomenului literar- poetic în acest caz.
Așadar este nevoie de al stabili și de al determina, ca atare, și în actul creației poetce. În invocarea parcursului transformărilor calificativului morfologiei procesului de creație, se pot distinge mai multe entități poetice etapizate preponderent sau mai puțin preponderent acordate și acomodate la moda și cerințele timpului, care capătă specificitate în funcție de capacitățile omului de creație /poetului de a inventa sau nu noi procedee de redare și induce inedutul mesajului său, ideiii și conceptelor noi chemate să-l cultive, întrețină și să-l întregească efectiv. El se va plasa estimativ pe o scară ierarhică ce va parcurge/include cele inventate de poeți în materie de structură, structurare, explorare și expunere în perioadele premoderne, moderne și postmoderne. Actualitatea literară stăruie cu harul celor mai diverși poeți/poete să descopere posibilități noi, uneori foarte simple, alteori complicate până la sofisticate compozițional pentru a le discerne impactul pe care îl pot avea, indus, fiind și percepțiilor citititorilor.
În marea lor majoritate mijloacele folosite sunt cele tradiționale din care cauză și produsul lor poeziile/poemele au majoritar o făcătură clasică și numai rareori, ici colo se întâlnesc excepții de la regulă – adevărați temerari ai noului în special în poezie. Noul înseamnă a da o nouă formulare procedurală contextelor ideilor cu ajutorul cărora se explorează spațiile interstiițale ale structurii comoziționale, menajate de continuitatea care se petrece astfel dintre elementee lor fizic-telurice ale cotidanului în transcendentarea spre și în formulele lor originare poetice verbal -metafizice cu o cu totul altă structură decât cele obișnuite, spre și în metafizicul poeziei. În arealul metafizic astfel structurat și morfologizat, elementele compoziționale boemice logo-logistice captă o nouă formulare, neobișnuită a polimorfsmului poectic factorial-structurali, pe care criticii literari neiinițiați, obișnuiți cu făcăturile poetice clasice sau mai puțin clasice, le consideră a fi variații inoportune ca neajunsuri ale capacităților imagistice ale autorului, din care cauză le interpretează eronat și distorsionat.
Ineditul fenomenului ca atare este rezultatul pulsionat transcendental pe verticala purificării narațiunii poetice prin simplificarea și eliminarea rezidurilor metamorfozei fizice și transferul ei în câmpurile magnifice ale metafizicii boemice.
Voi aduce un eczemplu doveditor în acest sens în postura a două poeme (fragmente din ele) puse față în față, comparate și raportate morfologic unul la altul pentru a facilita evidența fenomenului transcendenței din fizicul poetic în metafizicul poetic a ceia ce numim iubire pământească.
(Colecția de zmee) – I. Schirger (Cititorului meu…inexistent) – I. Schirger
Pentru adevărul din inima ta Nici nu mai știu cum te mai simți!
Răscolesc munții, apele, pădurea, planeta Nu te întreb doarstrâng din dinți,
Dacă n-am fi deât nor? Sunt fericit ! – ai să mă minți
Dacă din frunze-am face un cor? Nici nu mai știu pe unde ești!
Dacă ți-aș spune că mii dor? Nu te întreb știu din povești.
În confirmarea sensului transformării/transcinderii fizicului poetic al iubirii pământești în metafizicul poetic al iubirii cerești, este de menționat însăși titlurile poemelor semnificația cărora, nu întâmplător, sumează generic conținutul și sensul fizic apoi metafizc al ambelor poeme . În fragmentul poemic din partea stângă – „Pentru adevărul din inima ta răscolesc munții, apele , pădurea, planea;… „Dacă ți-aș spune că mii dor” – poeta trăielte direct iubirea adresată unui personaj concret în postura sa de iubit fizIc – teluric de o iubire concretă fizic-telurică cu toate ingredentele fizic-telurice care le caracterizează. Iar în fragmentul poemic din partea dreaptă – „Nici nu mai știu cum te mai simți!;…..„Nici nu mai știu pe unde ești”! – aflăm iubirea /iubitul telurică(ic) și iubirea iubitei telurică(ce) transformată și transferată transcendental în dimensiunile lor noi, astrale imposbil a fi identifcate concret, pentru că au luat-diluat întruchiparea metafizică a pioneratului primordal-ancestral al zămislirii metaforic-aforistice preponderent esențială decât substanțială, astfel încât și cititorul poemului inclusiv iubitul sunt inexistenți în aria realității curente, deveniti și ei metafizici.
Aici are loc inversarea universurilor și orizonturilor iubirii pământești în dimensiunile efemerice ale ancestralului infinit al aștrilor cerești. Transferul este efemeric, de aici efemeritatea interpretărilor, neesențialitatea și nesubstanțialitatea lor accentuate și a aprecerilor califcative date acestui fenomen inedit de către unii critici literari și nu numai. Este de constatat amploarea simplificării și înlăturării rezidurilor sofisticate ale procesului ,dar și ale procedeului descriptiv maestos poemic al fenomenului transcinderii sentimentului iubirii , al simțirii și sensibilității poetei seduse boemic de el în ascensiuna ei spre infinit a cărui ipostaze metafizice sunt verbal exprimate procedural unde și când toate adgectivele poetice se transformă în metafore, metaforele în supermetafore, iar supermetaforele în aforisme poetice sublimice. În acest fel autoarea, parcurge drumul de la logica formală până la logica aforistică – situație care accentuiază și mai mult cauzele derutei aprecierii lui și a ei de către mulți temerari ai criticii (vezi Petru Ababii, „Geneza metafizică a logicii formale, gândirii critice, genialității și înțelepciunii umane”, Editura Sfântul Ierarh Nicolae. 2025). Se ajunge până la aceea că iubirea și în special iubitul din fragmentul poemului din partea dreaptă al exemplului este văzut, înțeles și considerat nu ca o nouă ipostază superioară, cosmic-metafizică a iubirii și iubitului , ci ca un individ oarecare , care nici nu se poate identifica pe sine ca iubit consuderat a fi o carcatură de carton a lui, iar iubirea sa a fi una banală sau a lipsi complet– lucru incorect și total greșit.
Se ajunge aberant , astfel până la părerea absolut incorectă, că poetul/poeta își produc intenționat sieși o ruptură/fisiră între iubirea telurică și iubit și iubirea cerească și iubita zburătoare merafizic la astre, chipurile neexistând nicio legătură dintre cele două iuburi și iubitori. Dacă acest lucru ar fi o certitudine, atunci am pune sub semnul întrebării însăși sensul și semnificația intrinsecă a fenomenului transcendenței ca atare, considerat a produce ruptură , pe când, de fapt, dimpotrivă el produce continuitate – legătură/legare cu o nouă stare, una imponderabilă, metafizică a produsului transferat /transcentat. Atare înțelegere total eronată a fenomenului transcendenței îi și face pe unii critici ai poeziei să deruteze, să-l perceapă și să-l lnterpreteze excesiv în relativ, inclusiv poezia ca produs al lui (vezi „Trans(multi)culturalismul monoteist sau trancendență și creștinism”, Ontologia triadică, Transcendență și creștinism, Chișinău, 2008 , p.p.301, 321) De ce ar face-o un creator de poezie? Oare penru a se dezintegra pe sine în poezie și a dezintegra astfel și propria poezie, a lucra pentru declinul său și al poeziei sale ? În astfel de cazuri se pune o presiune genantă inadmisbilă pe capactatea unui poet/poete de a discerne asupra propriilor și adevăratelor lor capactăți creative induse în eroare conșțient sau nu de unii crititici literari în stare să-i facă pe poeții prosperi să se îndoiască în talentul lor.
Perioada postmdernistă a societățlor umnane în special în spațiul euroatlantic, apreciat după toate semnele intră în preambulul etapei următoare a ei, aceia a post(post)modernității (vezi Petru Ababii, „Trans(multi)cuturalismul monoteist sau trancendență și creștinsm” Chișinău, 2008), antrenând și implicând conform corespunzător caracteristicilor ei, fenomenul literar poetic românesc, care se manifestă în regim oportun a fi implimentate în morfologia actului de creație poetică devenit din ce în ce mai mult post(post)modernist. Se atestă evident o rămânere în urmă a criticii și a criticilor acestui nou fenomen poetic literar din ce în ce mai frecvent, de ai face o analiză bazată pe noile principii ( vezi Petru Ababii, „Prim adevăr și interpretare în asapect filosofic, sociologic și literar, Arta pură și criticul de artă”, Chișinău, 2013, p. 237), acelea ale artei pure numită încă artă/poeze metafizică . Poeza în special este un pod mirific care leagă organic fizicul teluric cu metafizicul cerurilor cu caracter isusian – dumnezeesc De aceea poezia metafizică devine o punte de legătură certă în noile condiții ale noiii etape a ancestralului pământesc cu ancestralul și intrinsecul metafizic isusian -dumnezeesc al credinței. Prin credință și metafizicul ei drept punte dintre poet-poezie- pământ – cosmos – Iisus – Dumnezeu, poezia este sfântă și sfințiți sunt creatorii ei poeții / poetele. Este, așadar, imperios ca criticii să se acomodeze timpului și necesităților lui noi în materie de literatură și poezie, s-o analzieze, s-o trateze și s-o aprecieze la gusta ei valoare din toate aceste puncte de vedere, inclusiv oportune actului de creație literar – poetic ( vezi Petru Ababii, „Geneza metafizică a logicii formale, gândirii critice, genialității și înțelepciunii umane. Mecanismul genetic creativ al operei poetice” , Editura SfântulI Erarh Nicolae, 2025, p.115).
Drept de autor © 2009-2025 Revista Luceafărul. Toate drepturile rezervate.
Revista Luceafărul foloseşte cu mândrie platforma de publicare Wordpress.
Server virtual Romania