D.M.GAFTONEANU, poetul botoșănean

Finis coronat opus

,,Totul nu e să învingi, totul e să lupți până la capăt.”(proverb englezesc)

…Profund predispus la eternă visare,
agale plutind ca un ultim străjer,
cutreier prin Troia, ținutul terestru,
romantic Tristan ce așteaptă
venirea prințesei Isolda,
captiv cavaler, izolat
în Mega-Abis pe planeta Pământ,
fâșie fictivă,
hotar ligament cardinal între Plus Răsărit
și un Minus Apus,
aproape de borna virgină,
reper care taie din Noapte o Zi,
privindu-mi în zare trecutul-tablou,
un glob de cristal șlefuit,
compact, transparent și inert,
precum cunoscutul gropar
cu țeasta lui Yorick, nebunul, în mână,
în fața lui Hamlet, un prinț scandinav,
(mă-nșel eu, cumva?… superbă-i tirada:
,,Stăpâne, privește, aceasta pe umeri i-a stat!”)
declam cu o voce teatrală
de bas categoric
spre semnul heraldic-destin-început,
simbol trivalent ce marchează
ca punct de plecare mirific, Izvorul:
Divin-Arhitect-Peste-Toți,
despică-ne-n patru ,,a fi”-ul eretic, căci, iată,
aș vrea să fiu liber,
încerc, însă, totuși, nu sunt,
când funii-distanțe imense
puternic mă strâng,
desigur, vorbesc figurat,
de mâini și picioare
iar mintea îmi zace strivită sub verbul ,,a ști”,
apoi și-,,a avea” îmi ridică
obstacole-ziduri,
canoane din sârmă ghimpată și țepi ascuțiți,
mai mult de atât,
dorind să-mi ocup
extrem de puținul răgaz alocat,
mi-am zis, chinuit de miraje-tentații,
mimând evadarea prin spațiul astral,
să zbor către ceruri ca vechiul Icar,
un dor ce-mi renaște mereu și mereu
din norul-furtună de gânduri,
să trec matematicul prag
de unde se stinge cu totul lumina solară –
mă tem că-mi veți spune deschis,
fatidic consemn, îndoiala
că nu e nimic de făcut,
dar încă insist,
urmându-mi imboldul,
îndemnul din vorba de aur
cu ,,dictum”-ul zis într-un ,, factum” concret,
pe drumul ascet via sacra
ce leagă un vides-omega de alfa–credendo
sau fulgul din vorbă de fapta-troian,
eu sper să-ntrevăd unde-i ținta,
Edenul-Olimp-capitala,
orașul-minune, celest caput mundi,
finalul sublim al acestui gigantic traseu…

***