IOAN  VASIU : – Pentru că ne cunoaștem de mulți ani, îmi permit să-ți vorbesc la persoana a doua, salutându-te în acest chip, cu gândul că nu te vei supăra.

  TRAIAN-DINOREL STĂNCIULESCU : – Bine te-am găsit, Ioan, pe tine şi pe toţi cei care ne sunt acum aproape, citindu-ne gândurile. Mărturisesc că îmi este tare drag să ne regăsim în acelaşi chip ca altădată – după mai bine de trei decenii de despărţire… Cu mai multe riduri la ochi, ce-i drept, dar neschimbaţi lăuntric, pulsând aceeaşi stare de tonică prietenie care ne însufleţea tinereţea. Aşa încât, la apartele tău salut, am să îţi răspund la fel cum făceau străbunii: “Bună să îţi fie inima, frăţioare, precum îţi este căutătura”. Ca atare, de vreme ce ne-am aflat cu inima şi ochii deschişi, să trecem la treabă. 

I.V. : – La începutul dialogului nostru, te rog să te prezinți în câteva fraze pentru cei care te cunosc mai puțin sau nu te cunosc deloc. 

T.D.S.: – Hm, câteva fraze doar… Iniţiatic, nimic mai uşor, dacă mi-ai îngădui ca – în termenii cei mai generali cu putinţă – să spun: “Am venit în această lume pentru a afla un răspuns la întrebările-cheie pe care orice muritor înzestrat cu o anume luciditate de sine le formulează: cine sunt, de unde vin, încotro…? Răspund în câteva cuvinte doar, spunând am venit din “lumea ideilor”, cum poate Platon numea Raiul sau Edenul, “lumea de dincolo”, spre a spiritualiza un trup terestru, alegând prin liber arbitru ce am de făcut cu trupul, sufletul şi cu mintea mea. Cu speranţa ca – răspunzând astfel legii esenţiale a creşterii în frecvenţă – în momentul marii plecări să mă înălţ cu o palmă mai sus decât acolo de unde am venit. Aceasta este tot. Desigur, acestui esenţial traseu de fiinţare ar trebui să îi adaug detaliile şi culorile unei vieţi extrem de pline, pentru care nu mi-ar fi de ajuns toate frazele lumii. Prin urmare, din infinirea acestora, voi alege drept răspuns doar câteva aspecte relevante, folosind o strategie substitutivă, semiotică, la care mă pricep foarte bine: pars pro toto. Aceasta pentru a nu intra excesiv în detalii care ar putea suna drept laudă de sine, dar şi pentru a prezenta firesc câteva împliniri deosebite de viaţă, pe care faptele le justifică integral. * Să încep, aşadar, cu începutul lumii mele. M-am născut sub semnul unui sfârşit de octombrie al anului 1951, sub zodia scorpionului, dominată de curiozitatea dezvăluirii aspectelor obscure, magice ale existenţei, a celor nevăzute sau neînţelese suficient, a aspiraţiei de unificare cognitivă a postulatelor majore ale religiei, filosofiei şi ştiinţei. Toate acestea susţinute de puterea unui ascendent din zodia leului, un semn ceresc pe care sub nici un chip nu îl poţi întoarce din drum, odată ce a pornit. Iată esenţa directoare a luminii cosmice care mi-a încărcat potenţial – încă din clipa naşterii – ADN-ul destinului terestru, ales întru trăire: acela de a hrăni pământul cu memoria luminii cereşti. Explicativ, mai adaug acestui complex germinativ şi magia protectoare de duhuri a numelui meu – Dinorel-Traian – rostit “pe dos”, cum ar fi fost el incantat în “limba bătrână” – aratro – a neamului românesc: REL-DIN-O… IAN-TRA. Uimitor, dar acesta este chiar numele cu care în prima mea copilărie prietenii nu pregetau să mă numească. Fără a şti de unde, cum, dece… prefăcându-mi numele într-o uimitoare mantră. Şi implicit esenţializându-mi astfel – printr-o ocultată semantică – întreaga fiinţa: o formă-gând rezonatoare, desprinsă parcă din 2 sacralitatea luminii solare spre a fi păstrată în sămânţa unui cerc perfect – O. Practic, prefăcută într-o sămânţă de plantat în mana pământului românesc spre a susţine – ca o benefică mandala – vibraţiile-culori un trai bun. Aşadar, fără a forţa mai mult sensurile, ci doar supunându-le unei hermeneutic pe care am învăţat-o în timp, aş spune că m-am întrupat în această lume pentru a înţelege la rându-mi ce şi cum cu LUMINA VIE în viaţa noastră, aşa cum atâţi alţi învăţători au mai făcut-o înainte. * Cât despre locurile peregrinării mele prin lume, ar trebui să amintesc – ca pe o poveste la fel de magică – faptul că m-am mişcat “dextrogir” – stimulativ adică – prin lumea României Mari. Astfel, m-am născut în Muntenia, la Potlogi, crescând în umbra castelului lui Brâncoveanu care mi-a marcat magic copilăria, m-am mutat mai apoi în Ardeal, la Sântana de Arad, acolo unde paşii primei adolescenţe m-au purtat peste pietrele unei cetăţi antice de câteva ori mai mare decât Troia, că am absolvit apoi liceul la Timişoara, semănându-mi emoţiile prin “Parcul Rozelor”, mi-am săvârşit cele două facultăţi absolvite – arhitectura şi filosofia – în două capitale de ţară, la Bucureşti şi la Iaşi, aşezându-mă în cele din urmă în miezul unei Moldove care – de peste trei decenii – m-a adoptat drept statornic locuitor. Neuitând desigur că, prin mamă şi tată îmi datorez rădăcina spirituală Basarabiei, poartă deschisă deopotrivă Răsăritului şi Apusului. Tot acest periplu de viaţă îmi îngăduie acum – ca adunând în cerc mişcător peregrinările mele – să mă definesc fără nici un echivoc ca fiind venit anume să trăiesc şi să împlinesc destinul de ROMÂN. 

I.V. : – Știu că ai practicat în decursul anilor mai multe profesii. Detaliază puțin.

T.D.S.: –  Adevărat, peregrinările pregătitoare de viaţă mai sus amintite – rostogolite mai apoi în lume – au fost nemijlocit corelate cu drumurile mele profesionale, diverse şi interesant întrepătrunse. Astfel, absolvind ca şef de promoţie Liceul “C.D. Loga” de la Timişoara, mă laud acum cu tradiţia unei şcoli de elită matematică şi nu numai a anilor 1970, am realizat că – potrivit competenţelor acumulate – aceasta îmi îngăduia să urmez la absolvire orice facultate aş fi dorit. Bunăoară, am şi oscilat o vreme între fizica cuantică – care îmi provoca încă de pe atunci spiritul euristic – şi arhitectură – care îmi incita în egală măsură spiritul creator, intuitiv şi analitic. Dar, prin forţa lucrurilor am ales fără să şovăi cea din urmă opţiune, care mi-a îmbogăţit vederea cu perspectiva unui fără de egal “vol d’oiseau”. Aşadar, după absolvirea Institutului de Arhitectură “Ion Mincu” din capitală, iată-mă arhitect la Institutul de Proiectări din Arad, pentru a-mi încerca de la bun început – parcă ştiam că nu am timp de aşteptat – puterile în câteva proiecte adecvate timpului de atunci, lucrând în echipă la Casa de Cultură şi Sala de Sport a oraşului, la locuinţele “Samantha” etc. Mărturisesc însă cu onestitate că acestea nu s-au dovedit a fi suficient de provocatoare pentru aspiraţiile mele creatoare, pe care le voiam deja explozive. Aşa încât, din acest nespus motiv, dar – mai ales datorită unor probleme emoţional-afective de care vârsta nu m-a ocolit deloc şi cărora voiam să le aflu răspunsul – iată-mă decis să studiez nemijlocit înţelepciunea discursului filosofic. Hotărâre care s-a împlinit aşa, ca din joacă, determinându-mă să renunţ la practica vie a arhitecturii, pentru a mă regăsi din nou student la cursurile de zi ale Universităţii “Al. I. Cuza” din Iaşi. Aceasta pentru că “forţa” destinului a făcut ca – în anul de graţie 1977 – secţia “fără frecvenţă” a facultăţii de filosofie să se desfiinţeze. Îmi amintesc şi acum o ciudată întâmplare petrecută atunci când – total debusolat de imperativul de a-mi hotărî în câteva minute opţiunea schimătoare de destin – nu ştiam ce să fac. Căci tocmai atunci – trimis parcă de îngerul meu 3 păzitor, văzător de sus al cărţii mele de viaţă – a intrat în secretariatul facultăţii profesorul de sociologie Vasile Miftode, care – înţelegându-mi dilema – nu a pregetat nici o clipă să îmi spună: “Cum domnule, eşti arhitect? Atunci, de ce mai stai pe gânduri? Vino aici, la noi, la facultate. Vom lucra împreună… Vei fi singurul sociolog-arhitect din ţara asta, din lumea asta, din univers”. Doamne, cred că a fost singura invocaţie care m-ar fi putut convinge, atunci. Şi astfel, fără nici o reţinere, am semnat pe loc o schimbare fundamentală de viaţă şi de destin profesional. Fiind mai matur şi mai cultivat, mai responsabil şi poate mai ambiţios decât mai tinerii mei colegi, am absolvit facultatea de filosofie ca şef de promoţie pe ţară, ajungând – fără dificultăţi prea mari, aşa cum şi speram – singurul sociolog-arhitect, “iubitor de înţelepciune” (philo-sophos) şi de lumină din lume… Zâmbesc, desigur… Am învăţat astfel, să corelez cu vederea din înalt a “zborului de pasăre” – precum pescăruşul Livingstone – etapa “gogoloaielor”, respectiv a ideilor şi conceptelor abstracte aşezate într-o primă fază pe hârtie, cu dezvoltarea lor practică de mai târziu. Ce privilegiu unic de cunoaştere şi de facere, deşi – aşa cum pe diploma mea de absolvire era menţionat – devenisem “doar” un simplu profesor de filosofie-istorie. Un statut pe care cei de la “butonaşele cereşti” nu au contenit însă să mi-l modeleze şi dirijeze rând pe rând. 

I.V. : – Vreo zece ani ai fost cadru didactic în județul Hunedoara. De ce ai plecat de acolo și cum ai ajuns în Iași ?

T.D.S.: –  Firesc, în anul 1981 – atunci când am absolvit facultatea – încă funcţiona sistemul repartiţiilor guvernamentale. În acel an, destinul a purtat – neîntâmplător pentru mine, desigur – numele “primei doamne” a ţării – o numesc acum pe Elena Ceauşescu –, care a decis ca la repartiţii să se blocheze toate oraşele mari, universitare, ale ţării: “Să înveţe şi premianţii aceştia de la filosofie cum e munca de jos. Pe urmă… vom mai vedea”. Şi aşa a fost să fie. Îngerii cerului au intervenit iarăşi – printr-un aparte “design de prilej”, orientându-mi alegerea către Hunedoara, singurul oraş mai mare apropiat de “acasă”, acolo unde îmi locuiau părinţii – la Sântana. * Hunedoara şi, mai apoi, Deva mi-au oferit o experienţă profesional-didactică şi umană de excepţie. Bunăoară, confruntarea cu cel mai dificil liceu din Hunedoara – liceul de construcţii – m-a obligat mai întâi să-mi reînvăţ elevii cunoştinţe elementare pe care păreau a le ignora, pentru ca abia apoi să încerc a-i învăţa cum să gândească psiho-logic, economic şi filosofic. Şi am făcuto cu mare bucurie, chiar bine, obţinând cu aceşti copii distincţii şcolare de referinţă la olimpiade, sesiuni de comunicări ştiinţifice etc. Tocmai unor astfel de performanţe – cărora le-am adăugat propriile mele rezultate, desigur, o mulţime de publicaţii, conferinţe etc. – au făcut posibil ca Liceul nr. 3 să obţină doi ani la rând locul întâi în întrecerea judeţeană dintre licee. O performanţă incredibilă pentru toţi, până când – analizând cauzele acestui uimitor succes – inspectoratul şcolar a decis să schimbe “adecvat” regulamentul de evaluare, nemaiîngăduind ca “un om să stea definitoriu pentru o instituţie”. A urmat mai apoi – din 1984 – transferul meu ca profesor titular la Deva, la Liceul Industrial nr. 5 – auto, unde mi-am continuat cu aceleaşi satisfacţii – ca director educativ inclusiv – activitatea didactică. În plus, în calitate de sociolog integrat la Centrul de Cercetări Ştiinţifice al Judeţului Hunedoara, am realizat o serie de proiecte privind performanţele şcolare ale elevilor, eficienţa integrării în producţie etc., am organizat şi participat la o serie de simpozioane ştiinţifice de referinţă, activităţi cultural-educative şi literare etc. cu ecou larg, care mi-au statornicit o poziţie intelectuală notabilă în zonă, de care şi acum încă îmi este dor. 4 Adaug acestor preocupări spirituale aşezate în miez de oraş şi faptul simbolic că viaţa mia dăruit întru statornicire spirituală o casă de piatră la Săcărâmb, localitate aşezată deasupra celui mai pur aur al lumii, din care Decebal însuşi şi-a extras bogăţia fără de seamăn, poate încă lăsată nouă moştenire. Într-un loc care – aşa cum am promis că voi face atunci când biserica ortodoxă a acceptat să mi-l dăruiască mie – avea să devină statornic aşezământ de creaţii spirituale. Toate acestea s-au întâmplat până la începutul anului 1990, atunci când – profesorul Petru Ioan de la Iaşi, învăţător şi prieten drag – mă sună la telefon pentru a-mi spune: “Dinorel, tocmai am fost numit decan al facultăţii de filosofie. Se deschid porţile pentru ocuparea unor posturi universitare. Te rog să te pregăteşti: te aşteptăm cu drag”. Şi aşa a fost să fie: din toamnă m-am întors la Alma Mater, ca lector mai întâi, conferenţiar şi profesor mai apoi, statut pe care îl împlinesc şi acum, drept coordonator de doctorat în domeniul filosofiei (semioticii) implicit. Vă mulţumesc, domnilor profesori, colegi şi prieteni pentru tot acest neasemuit dar de împărtăşire şi de comuniune spirituală, pe care titlul ales volumului dedicat celor şapte decenii de viaţă pe care le-am împlinit îl poartă: ÎMPREUNĂ ÎNVĂŢĂTORI. Împreună… tot atâtea picături de trăire şi sens. 

I.V. : – Despre cercetarea științifică,  desfășurată în decursul anilor, ce poți să spui ? 

T.D.S. : – Doamne, câte aş vrea să povestesc. Odată reîntors la Universitatea din Iaşi, mi-am îmbogăţit de la bun început experienţa profesională pe direcţia semioticii şi a filosofiei creaţiei, disciplinele universitare pe care le-am promovat în chip inedit circa patru decenii, pe temeniul cărora mi-am susţinut în 1995 – magna cum laude – o teză de doctorat publicată sub titlul Miturile creaţiei. Lecturi semiotice, distinsă curând cu premiul Academiei Române. Dar, mai ales, mi-am dobândit statutul de cercetător ştiinţific în domeniul biofotonicii – ştiinţă a “luminii vii” – şi, în cele din urmă, director ştiinţific al Institutului Naţional de Inventică la Iaşi. Implicit, am validat acest statut prin coordonarea a zece proiecte de cercetare ştiinţifică (inter)naţională, între care îmi este drag să le amintesc pe cele dedicate creativităţii umane, valorilor spiritului românesc, arhitecturii şi vestimentaţiei sanogene etc. Ceea ce am adăugat cu totul aparte preocupărilor din acest context a fost dobândirea statutului de inventator, pe care împlicit l-am împlinit – împreună cu admirabila mea parteneră de viaţă creatoare, designer arh. dr. Aritia Poenaru – dobândind o sumedenie de distincţii – medalii, diplome şi cupe etc. – “jucării” de care sufletul nostru de copil s-a bucurat fără măsură. Tuturor acestora le mai adaug şi apartenenţa la o sumedenie de instituţii academice din ţară şi din străinătate, care mi-a prilejuit sute de participări la manifestări ştiinţifice, contribuţii la publicaţii (inter)naţionale de referinţă, numeroase contacte ştiinţifice la cel mai înalt nivel etc. 5 Dintre toate, extrem de dragă mi-a fost înfiinţarea în 2005 a AROSS (Asociaţia Română de Studii Semiotice), al cărei preşedinte întemeietor am fost şi încă am rămas. Mă bucur să amintesc în acest context că drept preşedinte de onoare l-am avut constant alături – ca înţelept sfătuitor – pe academicianul Solomon Marcus, pe care l-am preţuit nespus, fiindu-i atât de dator pentru susţinerea ieşirii mele în lumea dialogului internaţional mai întâi, dar – mai ales – pentru a-mi fi dăruit cea mai frumoasă recunoaştere simbolică atunci când a afirmat: “Dacă aş vrea să îl definesc pe Traian D. Stănciulescu printr-un singur cuvânt, nu aş ezita deloc să spun: lumină”. În acest integrator context al semnelor, am avut privilegiul să coordonez în ţară organizarea unor activităţi ştiinţifice de referinţă, cum ar fi câteva congrese (inter)naţionale, publicarea unor volume ştiinţifice etc. De această activitate de promovare mă ocup încă şi acum – în calitate de creator şi semiotician, împreună cu dragi parteneri, cum ar fi scriitoarea Shanti Nilaya – director cultural al asociaţiei –, activitate pe care de la bun început am intitulat-o “Coborârea semnelor în Agora”, un “dialog al artelor” în fapt, promovând astfel resursele semiobio-fotonicii lansate de noi în premieră la Congresul Mondial de Semiotică de la Kaunas (2017). Sub aceeaşi egidă AROSS, nu pot lăsa neamintite cursurile de largă audienţă pe care în varii împrejurări le promovăm în prezent, intitulate: vindecarea de necunoaştere şi de netrăire, şi implicit – prin atributul nemuririi – vindecarea de uitare. Toate aceste preocupări conceptuale şi deopotrivă aplicative au făcut obiectivul proiectului “ARITHEA” – iniţiat, poate deloc întâmplător, la Săcărâmb –, sintetizând cele opt spiţe pe care nu am contenit pe parcursul vieţii să le împlinesc în echipă, în varii chipuri implicând cercetarea ştiinţifică fundamental-aplicativă şi diseminarea ei social-culturală, sănătatea, hrana şi energia, arhitectura, artefactele sanogene şi artele frumoase. Direcţii pe care într-un aparte jurnal nu am pregetat să le prezentăm, în consens cu înţelepciunea cuvintelor din urmă rostite de Aritia înainte de marea ei plecare, de la Săcărâmb direct către Cerul cel mai înalt: ● Unind cerul şi Pământul… ● Învăţaţi să priviţi înainte. ● Iar noi toţi să desluşim enigma omului nemuritor care sântem. Împreună, cerul şi pământul… Jurnalul de la Săcărâmb *** Desigur, universul ştiinţific ce mi-a îngăduit obţinerea celor mai notabile rezultate teoretice şi aplicative, respectiv înscrierea mea prin contribuţii de referinţă în istoria domeniului – este acela al biofotonicii, o ştiinţă a “luminii vii” iniţiată după 1980. În calitate de “părinte fondator”, profesorul Fritz-Albert Popp din Germania, cu care am avut privilegiul să lucrez nemijlocit în laboratorul său de la Neuss, mi-a conferit această afiliere ca urmare a colaborării noastre extrem de fructuoase. 6 În acest context, am fost onorat ca – semnându-mi prefaţa unei cărţi publicată în limba engleză (Signs of light, 2003), profesorul să recunoască cu o generozitate fără de cuvinte: “Desigur, nu voi merge pînǎ la a numi aceastǎ carte o biblie a biofotonicii. Timpul nu este încǎ pregǎtit pentru o operǎ de acest fel. Dar oricine va lucra la aceastǎ disciplinǎ ar trebui sǎ utilizeze cartea domnului Traian D. Stǎnciulescu, pentru a obţine climatul necesar şi adîncimea pǎtrunderii acestei arii, sǎ primeascǎ idei noi de practică aplicatǎ, tehnici, metode de diagnostic şi tot ceea ce va constitui utilajul fundamental al cercetǎrilor în medicina şi biologia viitorului”. Într-un sens similar, susţinându-mi cercetările vizând conjuncţia dintre semiotică şi biofotonică, profesorul Thomas A. Sebeok din SUA – o eminenţă a semioticii mondiale pe care l-am întâlnit la Congresul Mondial de Semiotică de la Dresda în 1999 şi Imatra – Finlanda 2002 – nu s-a sfiit să îmi propună în acest context să scriu prima Semiotică a luminii din lume, oarecum deschisă de el însuşi. Ceea ce s-a şi întâmplat, după o vreme, îngăduindu-mi să las lumii prima carte în care spiritualitatea religioasă şi cea filosofică s-au împletit cu cea ştiinţifică în termenii unificatori ai biofotonicii. Semnele luminii Semiotica luminii Contribuţiile echipei noastre de la Institutul Naţional de Inventică care l-au impresionat cu precădere pe profesorul Popp au fost cele care au explicat ştiinţific cum emisia de bioluminiscenţă ultraslabă generată de toate sistemele vii (aură) are proprietăţi de bio-laser, respectiv cum aceste bio-sisteme interacţionează – la distanţă inclusiv – prin mecanisme transpsihice de “rezonanţă holografică”. Atare contribuţii s-au constituit ca teorie a “laserilor biologici” (Stănciulescu-Manu) şi, respectiv, ca teorie biofotonică a energiei-informaţiei (Constantinescu-Stănciulescu). Teoria „laserilor biologici” Teoria biofotonică a energiei-informaţiei . 

I.V. : –  Te-ai afirmat și în calitate de scriitor şi de editor. Vorbește-ne, te rog, despre cele două laturi ale preocupărilor tale. 

T.D.S.: – Debutul meu literar s-a petrecut în anul 1978, când am început să public eseuri filosofice în revista universităţii ieşene “Dialog”, al cărei (tehno)redactor am şi devenit, folosindu-mi competenţa de arhitect. A fost o experienţă rodnică, folositoare pentru susţinerea unei activităţi literar-editoriale care durează de peste patru decenii. Bunăoară, ajuns la Hunedoara, “întâmplarea” a fost o dată mai mult generoasă cu mine. Astfel, cred că din primele zile ale prezenţei mele în oraş am avut şansa să îl cunosc pe profesorul Victor Isac, filosoful cunoscut de toţi, cu un tulburător trecut istoric, care mi-a devenit curând părinte spiritual şi uman, şi peste 20 de ani – coatorul unei deosebite cărţi, un mic tratat de axiologie: Fundamentele valorii – arhetipuri ale spiritului românesc (2003). În comuniune spirituală: Constantin Noica,Victor Isac, Traian D. Stănciulescu Domnul Isac – cel mai generos spirit pe care l-am cunoscut – nu a întârziat să mă introducă în lumea literaturii hunedorene, prezentându-mă înainte de altele poetului Neculai Chirica, admirabil ieşean născut în Târgu-Cucului şi hărăzit versificator, preşedinte al Cenaclului “Flacăra” al Scriitorilor din Hunedoara, fiinţând din 1955. De cum m-a văzut şi am schimbat câteva cuvinte, m-a privit drept în ochi, m-a bătut pe umeri şi mi-a spus: “Bine ai venit, Dinorel. Sunt fericit că începând de acum, prin tine, cenaclul Flacăra şi-a dobândit un nou preşedinte”. Şi, de atunci aşa a fost să fie: până la plecarea din Hunedoara – timp de aproape un deceniu – am rămas preşedintele celui mai vechi şi prestigios grup literar al zonei. Câte nu am făcut, doamne… Împreună cu poetul Valeriu Bârgău, cel mai drag prieten care la Deva conducea cenaclul “Ritmuri”, am făcut schimburi de lecturi, am invitat notabilităţi de referinţă ale literaturii române, am organizat sărbători omagiale şi spectacole culturale, am publicat scriitorii hunedoreni mai tineri şi mai vârstnici în revistele de cultură ale vremii – Tribuna, Vatra etc. Pur şi simplu ne-am bucurat să fim împreună. (De fapt, acesta a fost contextul în care şi noi doi ne-am cunoscut, Ioan, străbătând fără dificultate distanţele care ne separau, bucurându-ne de prietenia noastră). Menţionez, între atâtea trăiri aparte, şi faptul că însoţit de domnul Isac am ajuns la Păltiniş, acolo unde ne aştepta Constantin Noica. Era în octombrie 1982, când – timp de patru ore – acesta a dialogat mai ales cu mine, întrebându-mă o mulţime de lucruri şi testându-mă subtil intelectual, filosofic şi ştiinţific. După care, răsforind cele câteva publicaţii semnate de mine deja în reviste, s-a aşezat la birou pentru a-mi scrie o tulburătoare dedicaţie pe volumul “Devenirea întru fiinţă” – Lui TDS, în aşteptarea lucrărilor mari pe care nădăjduiesc că le va scrie. La despărţire m-a îmbrătişat şi a încheiat apoi cu îndemnul: “Te aştept să revii atunci când  vei şti ce vrei să fii… arhitect, sociolog sau profesor, scriitor etc.” Nu a mai fost să îl reîntâlnesc, însă, pentru că tocmai în dimineața în care am început să îi scriu – “Domnule Profesor, deja ştiu. Aş vrea să vă întâlnesc.”– domnul Isac îmi telefonează pentru a-mi spune: “Ştii, a murit Noica”. * Cât despre activitatea editorială, ce aş putea să vă relatez? Încă la Deva fiind, am înfiinţat editura “Timpuri”, în care am publicat primele două cărţi de factură parapsihologică – spirituală: O cale a raţiunii către Dumnezeu? şi Viaţă înaintea vieţii? Într-un tiraj uluitor: 30.000 exemplare fiecare. Incredibil a fost faptul că am vândut toate exemplarele în puţine zile. Erau primele cărţi de această factură apărute în România. A fost cea mai prolifică şi singura “mare afacere” din viaţa mea. Ajuns la Iaşi – încă din 1995 – am înfiinţat sub egida Institutului Naţional de Inventică editura “Performantica”, al cărei redactor şef şi consilier editorial încă sunt, o editură de prestigiu specializată cu precădere pe literatură ştiinţifică. Mai apoi, însă, pentru nevoile mai ample ale preocupărilor mele, am înfiinţat sub titlu privat şi Editura “Cristal-Concept”, pe care în cele din urmă am înlocuit-o cu ceea ce acum se cheamă Editura “Arithea”. 

I.V. : – Câte cărți ai reușit să tipărești până astăzi? Menționează titlurile celor mai apropiate de inima ta. 

T.D.S. : – În tripartitul context editorial mai sus amintit, am pregătit pentru tipărire – în calitate de consilier editorial, cu precădere – sute de volume. Între acestea se numără şi cele aproximat 50 de titluri – ah, le-am pierdut deja numărul exact – pe care le-am publicat eu însumi, în calitate de autor sau coautor, în limba română sau limbi intenaţionale. Toate aceste titluri îmi sunt tare dragi, apropiate de minte și inimă, întrucât într-un chip sau altul fiecare răspunde unor întrebări de cunoaştere şi de viaţă proprie, pe care m-am străduit să le clarific cu competenţa interdiciplinară dobândită în timp. Menţionez că domeniile tematice în care cărţile mele se înscriu – în afara celor deja menţionate – vizează prin câteva titluri de referinţă: Cărţi de factură filosofică (semiotică), Cărţi de natură ştiinţifică (biofotonică), Cărţi de factură medicală şi de wellbeing , Cărţi de spiritualitate, literatură şi poezie . O dată mai mult, în miezul acestor lucrări, omul – măsura tuturor lucrurilor. 

I.V. : -Cum se înțelege, în cazul tău, literatura cu filosofia și cercetarea științifică ? 

T.D.S. : – Filosofia şi ştiinţa? În realitate, nici nu se poate una fără cealaltă: iată un truism pe care toţi ar trebui să îl recunoaştem. Pentru că dacă intuiţiile metafizice formulează speculaţii în măsură să deschidă drumuri concret-aplicative omului de ştiinţă, cel din urmă oferă prin descoperirile sale riguroase premisa unor consideraţii filosofice deosebite… printr-un permanent mecanism de trecere de la fenomen la esenţă şi viceversa. Şi totuşi, există un paradox care îi separă pe reprezentanţii celor două discipline: acela că omul de ştiinţă nu cunoaşte suficientă filosofie, iar filosoful nu vădeşte suficient spirit ştiinţific. Motiv pentru care – în ceea ce mă priveşte – oricărui grup de interes specific aş vorbi, intuitiv sau raţional, competenţa comprehensivă a fiecăruia pare a se opri la jumătate de drum. Bunăoară, atunci când am hotărât să le vorbesc colegilor mei filosofi despre contribuţiile biofotonicii la explicarea procesului de geneză a gândirii şi a limbajului, despre posibilitatea comunicării transpersonale şi a supravieţuirii sufletului, majoritatea celor de faţă “îşi căutau gumele pe sub masă”. Şi totuşi, primul “Tratat de creatologie” publicat în lume – prin contribuţia unui inventator de excepţie – prof. Dr. ing. Vitalie Belousov, a unui psiho-sociolog – prof. Dr. Ion Moraru – şi a subsemnatului, în calitate de semiotician (coordonator), a fost conceput astfel încât limbajele utilizate nu au fost în opoziţie semantică, ci dimpotrivă sau întrepătruns construind coerenţa de sens. Ceea ce a făcut ca succesul cărţii să fie unul de excepţie. În chip similar, Ierarhiile luminii (2018) – o lucrare pe care deja am amintit-o, în care competenţa matematicianului şi fizicianului, ciberneticianului şi informaticianului Paul V. Constantinescu a fost perfect completată de viziunea semiotică şi biotofonică a subsemnatului – denotă că inter- şi transdisciplinaritatea nu numai că sunt posibile, ci şi necesare timpului actual. Deci, timpul unui cognitiv şi creator împreună se pare că a sosit. 

I.V. : – Ce proiecte ai pentru viitorul mai apropiat sau mai îndepărtat? 

T.D.S. :  – Înainte de orice, îmi doresc să trăiesc mai departe firesc, bucurându-mă de viaţă, alegând corect – cu înţelepciune iubitoare – tot ceea ce mi-ar putea asigura creşterea în frecvenţă. Neuitând că prima întrebare care ni se va adresa acolo – în “susul susului”, când va fi să dăm seama – ar putea fi: ce ai făcut nobil în beneficiul celorlalţi, contribuind la binele, frumosul şi adevărul omenirii? În acest sens, încă mai sunt dator să finalizez câteva lucrări de sinteză a celor pe care deja le-am împlinit, aceea pe direcţia luminii vii şi a limbajului semiotic, pe direcţia optimizării vieţii umane prin apariţiile în ciclul “Manualul Omului” etc. Tuturor acestora le sunt dator să le asociez strategii performante de dăruire, astfel încât ceea ce am primit întru înţelegere, cu atâta generozitate, să pot dărui mai departe în acelaşi chip, umplând de dar stadioanele lumii spirituale. Retipărirea tuturor cărţilor mele – şi distribuirea lor în lume – reprezintă o datorie pe care încă se cuvine să o duc la capăt. Astfel, valorificarea în lumea largă propriului Curriculum Vitae care a ajuns la 100 de pagini, uimindu-mă şi pe mine prin bogăţia evenimentelor cuprinse, pentru a-mi şopti mie însumi la ureche: Bravo, Traian-Dinorel. Chiar ai împlinit ceva în viaţa ta. Mergi mai departe, cu Dumnezeu înainte. Aşa voi face, neîndoielnic. 

Închei cu gândul la fiul meu George-Dorian, născut la Hunedoara – dar aspirând acum să cucerească creator cetatea Londrei – pentru a-i transmite o dată mai mult şi în acest context gândul iubirii depline şi al susţinerii mele necondiţionate.                 Cu plecăciunea frunţii,  Prof. Univ. Emerit Dr. Traian-Dinorel Stănciulescu,Preşedinte AROSS Comandor al Ordinului Militar de România    

                                                    Interviu realizar de Ioan Vasiu /UZPR