Revista Luceafărul
  • Caută pe sit


Colecţia revistei

Anul 1

Anul 2

Anul 3

Anul 4

Anul 5

Anul 6

    Fondat 2009 • ISSN 2065 - 4200 Anul 14 → 2022

    Interviu istoriografic – literar cu Gheorghe Median

    Primit pentru publicare: 27 Oct. 2021
    Interviu realizat de  Dorina RODU, fondator/director al Revistei literar-culturale La AC
    Editor: Ion ISTRATE
    © Dorina Rodu, © Gheorghe Median, © Revista Luceafărul (www.luceafarul.net)


    Dorina Rodu: Cum au fost anii copilăriei și ai adolescenței tânărului Gheorghe Median? Și unde ați copilărit?

    Gheorghe Median: Mi-am petrecut copilăria în satul Rîncezi ( azi Nucşoara de Jos),  aproape de Vălenii de Munte, o localitate deosebit de frumoasă, cu oameni harnici şi gospodari, în care tradiţiile erau respectate, cinstea şi corectitudinea erau la ele acasă, iar şcoala era extrem de preţuită. Poate de aceea, dintr-un sat cu câteva sute de gospodării, au absolvit studii superioare, devenind profesori, ingineri  sau medici, zeci de tineri, unii dintre ei ajungând profesori la instituţii de învăţământ superior din ţară.

    Dincolo de şcoală, unde, dascăli devotaţi profesiei lor m-au ajutat să învăţ scrisul, cititul şi mi-au inoculat mândria de a fi român,  am avut norocul să mă nasc într-o familie numeroasă, în care respectul pentru cei din jur, dragostea de muncă şi de învăţătură  erau condiţii de la care nu se putea face rabat. Am muncit de mic, în gospodărie, pe măsura posibilităţilor mele, alături de părinţi şi cei patru fraţi ai mei, am învăţat cu sârg, am participat cu nesfârşită plăcere la jocurile, atât de frumoase ale copilăriei, am trăit intens, ca spectator dar şi ca participant, bucuria sărbătorilor de iarnă, a clăcilor şi şezătorilor, iar în anii adolescenţei, a balurilor şi seratelor pe care tinerii din sat le organizau la Căminul Cultural. Pot afirma, fără ezitare, că dacă am reuşit să mă realizez în viaţă, pe toate planurile, acest fapt îl datorez, în mare parte, satului natal, matricea în care m-am format şi căruia îi voi rămâne veşnic dator.

    D.R.: În anii studenției, a reușit vreun profesor anume să-și lase amprenta asupra viitoarei cariere de istoric a dvs.?

    G.M.: Am urmat cursurile Facultăţii de Istorie – Filozofie din cadrul Universităţii „Al. Ioan Cuza” din Iaşi între anii 1967 – 1972  şi am spus-o mereu, cei cinci ani de facultate, au însemnat una dintre cele mai importante etape ale vieţii mele. Acomodarea cu mediul universitar, cu tot ceea ce însemna el, fascinant pentru mine, care încă nu împlinisem 18 ani când am devenit student,  posibilitatea de a mă afirma, de  a-mi dovedi mie însumi, în primul rând, dar şi celorlalţi că nu întâmplător am reuşit să  trec un examen cu şapte candidaţi pe un loc, au însemnat provocări cărora le-am făcut faţă, prin muncă, studiu asiduu şi prin respectarea, cu religiozitate, a îndemnurilor şi sfaturilor minunaţilor profesori pe care i-am avut.

    I-am respectat în aceeaşi măsură pe toţi profesorii mei, dar dacă trebuie să aleg dintre aceştia, mă opresc asupra profesorilor Ilie Grămadă şi Ion Agrigoroaie.

    Primul, titular al cursurilor de Istorie Medie Universală şi Istoria Artelor, m-a impresionat prin aerul distins pe care îl emana, prin condescendenţa pe care o arăta studenţilor, cărora nu le dădea niciodată note care să-i dezamăgească şi prin faptul că ni se adresa întotdeauna spunându-ne „domnule student”. Profesorul Ilie Grămadă, era în anii în care i-am fost student şi director al Teatrului Naţional din Iaşi şi în această calitate, ne-a oferit şansa de a viziona, gratuit, spectacolele teatrale, la unele dintre acestea permiţându-ne să asistăm şi la avanpremieră. Atunci am înţeles cum trebuie văzută şi înţeleasă o piesă de teatru, fapt care mi-a folosit în activităţile conexe celei de muzeograf şi pentru care i-am rămas recunoscător.

    Profesorul Ion Agrigoroaie, titularul cursului de Istorie Contemporană a României, mi-a rămas în memorie, pentru modul special cu care ne privea pe noi, studenţii. Foarte tânăr, deschis la fire, domnia sa ne trata ca pe nişte colegi mai mici, nu refuza să ia parte la partidele de fotbal dintre studenţii facultăţii şi era mereu dispus să ajute pe cei care aveau diverse probleme. Am fost unul dintre cei care au păstrat, peste timp, legătura cu domnul profesor  şi m-am bucurat de simpatia pe care mi-a arătat-o, de-a lungul timpului.

    D.R.: Ce anume a declanșat pasiunea dvs. pentru istorie?

    G.M.: Eu cred că nimic în lume nu este întâmplător şi că orice gest sau faptă, are o explicaţie. Pasiunea pentru istorie mi-a fost transmisă de tatăl meu, un cititor pasionat şi un mare iubitor de carte. Tata, care făcuse gimnaziul, era casier la Cooperativa de Consum din localitate. În fiecare zi de luni a săptămânii, mergea la Vălenii de Munte, pentru a depune la bancă, încasările din săptămâna precedentă. Aproape de fiecare dată, se întorcea cu o carte cumpărată de la librăria din oraş şi cum îi plăcea istoria, cele mai multe dintre cărţi aveau subiecte din acest domeniu. Bolintineanu, Negruzzi, Sadoveanu, sunt câţiva dintre erau autorii pe care i-am citit în anii copilăriei, care mi-au deschis interesul pentru istoria românilor, cărţile lor fiind nu numai citite, ci şi comentate cu tata şi cu fraţii mei. În ce priveşte dorinţa de a mă dedica studiului istoriei, aceasta a venit în anii liceului, când am vizitat Casa Memorială „Nicolae Iorga” din Vălenii de Munte” şi am rămas impresionat de personalitatea şi opera marelui istoric. Mi-am propus atunci să  devin profesor de istorie,  dar preocuparea specială dată istoriei avea să realizeze după terminarea facultăţii, când am devenit muzeograf, la Muzeul Judeţean de Istorie din Botoşani.

    D.R.: Fiind născut în județul Prahova, cum ați ajuns în Botoșani și care a fost motivul (sau motivele) pentru care ați luat hotărârea de a vă stabili definitiv aici?

    G.M.: Venirea mea la Botoşani, o cred cu toată convingerea, nu a fost întâmplătoare. Am absolvit studiile universitare în anul 1972 şi am optat, la repartiţia ministerială, pentru postul de muzeograf la Muzeul Judeţean de Istorie din Botoşani. Spre stupoarea mea, atunci când m-am prezentat la post, mi s-a spus că locul meu de muncă este la muzeul dedicat răscoalei din anul 1907, inaugurat în primăvara aceluiaşi ani, la Flămânzi.  Ceea ce deciseseră cei care conduceau judeţul în acel timp era un abuz, pe care l-am reclamat la Consiliul Culturii şi Educaţiei Socialiste, care, forţat de împrejurări, a decis să-mi schimbe repartiţia, oferindu-mi un post similar la Muzeul Judeţean Deva. Am refuz propunerea şi pentru că nu voiam să calc cu stângul în prima mea decizie majoră, aceea de a de hotărî unde va fi primul meu loc de muncă, m-am adresat Comitetului Central al P.C.R. solicitând să fiu încadrat la instituţia pe care o alesesem. Considerându-se că am fost nedreptăţit  ( terminasem facultatea cu a doua medie pe ţară şi eram şi membru de partid), aici mi s-a dat dreptate, şi am fost retrimis la Botoşani, unde, neavând încotro, mai marii judeţului, au dispus să fiu încadrat ca muzeograf, la Casa Memorială „Nicolae Iorga” .

    În cei doi ani cât am fost muzeograf la această instituţie, am reuşit să mă apropii de înţelegerea a ceea ce însemnat, prin opera şi vasta sa activitate, pentru cultura românească, marele savant. În acest răstimp, am realizat faptul că insistenţa mea de a veni la Botoşani şi a avea primul meu loc de muncă în instituţia care-i era dedicată, nu era întâmplătoare, ci se aşeza în rândul unui şir de fapte, care mă legau de Nicolae Iorga. L-am cunoscut de mic, din povestirile consătenilor mei, mi-am întărit admiraţia pentru copleşitoarea sa personalitate, vizitând casa memorială din Vălenii de Munte, în anii liceului, i-am folosit operele în pregătirea examenelor din anii studiilor universitare şi pe baza scrierilor sale, am realizat  o mare parte a lucrării de licenţă. Pe tot parcursul formării mele intelectuale, Nicolae Iorga mi-a fost alături şi, ca muzeograf, m-am simţit dator să răsplătesc acest fapt , întreprinzând  ce nu se făcuse încă la Botoşani, în memoria acestuia, până atunci.

    Am avut inspiraţia să abordez studiul corespondenţei marelui istoric, păstrată în fondul care-i poartă numele, în Biblioteca Academiei Române, pe care l-am cercetat timp de câţiva ani. Între cele aproximativ o sută de mii de scrisori, câte sunt cuprinse în cele 435 de volume ale acestui fond,  am găsit aproximativ două sute, semnate de botoşăneni, trimise savantului între anii 1907 – 1938, pe care le-am publicat în anul 2006, la Editura „Agata”, într-un volum, intitulat „Nicolae Iorga şi Botoşanii- legături epistolare”. Acest volum este, modestul meu omagiu adus istoricului şi sunt bucuros că pentru importanţa sa, în anul 2007, am primit Premiul Naţional de Istorie „Nicolae Iorga”.

    Răspunsul la întrebarea pe care mi-aţi pus-o, constă nu doar în cele spuse mai sus. Am rămas la Botoşani nu numai pentru că am fost repartizat aici, pentru că profesiunea de muzeograf mi s-a potrivit ca o mănuşă, ci şi sau mai cu seamă, pentru că am întâlnit aici omul ideal cu care să-mi împletesc destinul.  Soţia mea, căreia îi sunt recunoscător pentru toate realizările profesionale şi desigur familiale, are meritul cel mai important pentru rămânerea mea aici, fapt care, sper că a fost, într-o infimă parte, folositor şi Botoşanilor.

    D.R.: Când și unde ați debutat editorial?

    G.M.: Am debutat editorial în anul 2001, cu volumul „Armenii în istoria şi viaţa oraşului Botoşani”, realizat împreună cu Ştefan Iovanesian. Ulterior, m-am dedicat literaturii epistolare, îngrijind mai multe ediţii de scrisori, prima dintre acestea, cuprinzând scrisorile adresate de botoşăneni lui Nicolae Iorga, la care m-am referit puţin mai înainte. De asemenea, am colaborat la realizarea celor trei albume de prezentare a judeţului Botoşani, apărute până acum şi la ultimul album dedicat oraşului Botoşani, cu textele de prezentare a acestora.

    D.R.: De-a lungul vremii, scrierile căror mari istorici v-au deschis noi orizonturi, noi unghiuri de-a privi istoria?

    G.M.: Primul istoric pe care trebuie să-l amintesc, este fără îndoială, Nicolae Iorga. Scrierile sale mi-au deschis orizontul spre cunoaşterea neamului românesc, a locului şi rolului românilor în istoria universală şi, în mod particular a istoricului ţinutului Botoşanilor, obiectul meu de studiu şi de aplicaţie practică, timp de peste patru decenii.

    Alături de Nicolae Iorga, îi pot aşeza pe istoricul Neagu Djuvara, pentru modul deosebit de a prezenta evoluţia social-politică, culturală şi economică a societăţii româneşti în epoca modernă şi nu în ultimul rând pe Ioan Scurtu şi Ioan Agrigoroaie, ale căror idei şi direcţii de studiu a epocii contemporane, m-au ghidat în activitatea mea de muzeograf.

    D.R.: Din punctul de vedere al istoricului Gheorghe Median, cum ați descrie activitatea istorică botoșăneană de după anii 2000?

    G.M.: În oraşele de provincie, cum este şi Botoşanii, în cele mai dese cazuri, cercetarea istorică se limitează la aspectele locale, fără a fi întreprinse studii privind evenimente istorice de anvergură naţională. Pentru cei mai mulţi dintre cei care sunt preocupaţi de istorie, finalizarea cercetărilor se face prin publicarea acestora, în anuarele muzeelor judeţene sau în lucrări colective, editate cu prilejul unor evenimente deosebite (aniversări, comemorări etc.)

    În mare parte, lucrurile nu s-au schimbat după anul 2000, deoarece, în ciuda faptului că posibilităţile de editare sunt deosebit de generoase, numărul cercetătorilor nu a crescut. Pot remarca, totuşi, o serie de cercetători care au publicat lucrări deosebit de importante, între care doctorii în istorie Sergiu Balanovici şi Gheorghe Florin Ştirbăt ( primul, autor al unui volum excepţional privindu-l pe generalul Gheorghe Avramescu şi cel de al doilea, autor al unui volum deosebit de valoros, privindu-l pe avocatul Alexandru Enacovici,  unul dintre cei mai importanţi lideri locali ai P.N.L. din anii premergători Primului Război Mondial) . Tot în rândul cercetătorilor care s-au remarcat, în timpul la care ne referim, prin lucrări din domeniul istoriei, se înscriu şi preotul Ioan Canciuc, autorul a patru volume dedicate istoricului aşezărilor, bisericilor şi şcolilor din protopopiatele Darabani, Săveni, Dorohoi şi Botoşani de pe cuprinsul judeţului Botoşani, Constantin Cojocaru semnatar al unui extrem de documentat volum privind evoluţia organizării teritorial – administrative a judeţului Botoşani, Ştefan Ciubotaru, autor al ultimei monografii a judeţului şi a unui volum privind istoria bisericii ortodoxe botoşănene, arhimandritul Luca Diaconu, autorul unei monumentale monografii a Mânăstirii Popăuţi şi cei trei autori ai volumului de documente referitoare la legăturile lui Nicolae Iorga cu Botoşanii –  Sergiu Balanovici, George Arhip şi Rodica Cracană.

    D.R.: Ce a rămas nespus despre universul istoriografic botoșănean?

    G.M.: Este dificil de avansat o opinie asupra a ceea ce ar trebui să se oprească istoricii botoşăneni. În ceea ce mă priveşte, pot spune că un subiect prea puţin studiat, îl constituie viaţa politică din perioada cuprinsă între ultimele trei decenii ale secolului al XIX-lea şi primele patru ale celui următor. Se ştiu prea puţine lucruri despre organizaţiile judeţene ale partidelor politice, despre liderii lor, despre ziarele editate de filialele botoşănene ale acestor partide, despre acţiunile pe care acestea le-au organizat etc. Volumul dedicat de istoricul Gheorghe Florin Ştirbăţ lui Alexandru Enacovici, cu numeroase informaţii inedite despre cel care a fost primar al oraşului Botoşani, deputat şi senator de Botoşani în Parlamentul României, constituie un exemplu  care trebuie urmat, multe alte personalităţi ignorate, având dreptul de a fi scoase din negura uitării. Aş enumera dintre acestea doar trei – Ioan Mavrocordat, Ramiro Savinescu şi Ioan Iacovlov, primii doi prefecţi ai judeţului Botoşani, iar cel de al treilea primar al Botoşanilor, dar numărul lor este, cu mult mai mare.

    D.R.: Având în vedere că orașul nostru deține o bogăție în ceea ce privește, atât istoria, cât și istoria literară, cultura în general, cu toate personalitățile care își au rădăcinile în județul nostru, cu monumentele care sunt de o importanță aparte. Ce credeți dvs. că s-ar putea face pentru repunerea în valoare a monumentelor și reabilitarea clădirilor de patrimoniu din Botoșani?

    G.M.: Problema monumentelor de arhitectură de pe cuprinsul judeţului Botoşani ar trebui să preocupe în primul rând autorităţile administrative. Acestea pot determina punerea în valoare, restaurarea, conservarea şi nu în ultimul rând securitatea imobilelor catalogate ca monumente de arhitectură. La primăriile din fiecare localitate există o evidenţă cu imobilele având acest statut şi nu este cred  peste măsură de greu, să se urmărească ce se întâmplă cu ele. Spun aceasta, pentru că prea multe clădiri cu valoare istorică sunt ignorate, lăsate să se degradeze, deşi legea îi obligă pe proprietarii lor să ia măsuri pentru ca acest lucru să nu se întâmple, iar autorităţilor locale le permite să-i sancţioneze, în cazul în care nu se conformează.

    Ciudat este faptul că, cel puţin la Botoşani, o serie de imobile, care fac parte din categoria monumentelor istorice şi care aparţin statului, nu sunt transferate de la un proprietar care le-a abandonat, la un altul, care i-ar găsi utilitate şi desigur, le-ar putea restaura. Un exemplu în acest sens îl constituie Casa Ciomac – Enacovici, aflată pe strada Marchian, aflată alături de Casa Sindicatelor. Aceasta aparţine Direcţiei de Sănătate Publică, de câţiva ani nu mai este folosită şi se află într-o avansată stare de degradare. Nu înţeleg de ce, clădirea nu este transferată Muzeului Judeţean care ar putea amenaja aici Secţia de Artă, care nu are încă un sediu şi al cărui patrimoniu inestimabil, este găzduit, temporar, de Galeriile de Artă „Ştefan Luchian”. Aş mai adăuga aici un amănunt: casa la care am făcut referinţă, a aparţinut unuia dintre cei mai importanţi primari ai Botoşanilor, Alexandru Enacovici, avocat, director şi proprietar al ziarului „Voacea Botoşanilor” şi iniţiator al amenajării, între anii 1888 – 1890, a bulevardului oraşului.  Pe această casă, din ignoranţă sau nepăsare, nu este montată, aşa cum s-ar cuveni, o placă memorială care să-i pună în evidenţă importanţa.

    În legătură cu subiectul în discuţie, consider că ar trebui stabilite, la nivelul autorităţilor administrative, responsabilităţi precise pentru cei care se ocupă de evidenţa monumentelor de arhitectură. Ar trebui ca la nivelul primăriilor, să fie desemnată o persoană, care să se ocupe în mod special de monumentele de arhitectură, care să propună măsurile necesare intervenţiei asupra acestora, atunci când este necesar, şi să răspundă, atunci când este cazul, din ce motive ceea ce s-a propus nu s-a realizat. Lăsând acest lucru în răspunderea unor servicii ale primăriilor, nu facem altceva decât să nu avem niciun responsabil de starea monumentelor istorice şi să rămânem în aceeaşi situaţie ambiguă de acum.  Noi nu realizăm cât de valoroase sunt aceste vestigii ale trecutului, care, peste tot în lume sunt ocrotite, restaurate şi înscrise în rândul celor mai importante obiective ale traseelor turistice. Prin punerea lor în valoare, sunt convins, Botoşanii ar putea deveni unul dintre cele mai vizitate oraşe ale Moldovei, un prim pas în acest sens, fiind, consider, continuarea restaurării clădirilor din centrul istoric, unul dintre cele 20 de centre urbane din ţară şi singurul din Moldova, declarate, prin lege, rezervaţii de arhitectură de interes naţional.

    D.R.: Din punctul de vedere al omului de cultură Gheorghe Median, ce credeți că îi lipsește culturii actuale botoșănene?

    G.M.: Cu riscul de a fi considerat un nostalgic al epocii Ceauşescu, pot să afirm faptul că activitatea culturală de acum, este sub nivelul din perioada acesteia. Înainte de 1989, toate instituţiile de cultură se aflau în subordinea unei instituţii – Comitetul Judeţean de Cultură  care se preocupa ca acestora să nu le lipsească nimic, pentru a-şi desfăşura în cele mai bune condiţii activitatea. Atunci, de fiecare domeniu al culturii – muzee, biblioteci, instituţii de spectacol, cămine culturale – se ocupa un inspector de specialitate, care urmărea ca activitatea acestuia să fie coerentă, personalul bine calificat, starea fizică a clădirilor care adăposteau instituţiile culturale să fie la parametrii cei mai buni, etc. În cazul în care apăreau probleme, acestea erau aduse la cunoştinţa conducerii judeţului, care nu le lăsa fără rezolvare.

    Acum, deciziile privind activitatea instituţiilor culturale se iau de către consiliile locale şi de cel judeţean, unde preocuparea pentru actul cultural este de multe ori formală, funcţionarea instituţiilor, cu minimum de efort financiar, fiind considerată ca suficientă. Mai mult decât atât, deoarece în aceste consilii, numărul consilierilor puterii şi cel al opoziţiei este aproximativ egal, propunerile privind cultura, chiar cele benefice pentru comunitate, avansate de unii, sunt respinse de ceilalţi, neasigurându-se majoritatea care să le facă adoptate. Un exemplu în acest sens îl constituie solicitarea de achiziţionare de către Primăria Botoşani a Casei Ankele, din centrul istoric al oraşului, propusă şi respinsă de mai multe ori de consilierii municipali, deşi intrarea acesteia în patrimoniul primăriei, ar putea determina reluarea lucrărilor de restaurare a întregii zone. Aceeaşi atitudine de tratare a actului cultural ca pe unul de interes secundar, este responsabilă de starea deplorabilă a clădirii, şi ea monument de arhitectură, care adăposteşte Muzeul Judeţean de Istorie, care ar fi trebuit inclusă printre primele clădiri restaurate cu fonduri europene, ca şi cea a Teatrului „Mihai Eminescu”, aflată într-un proces de restaurare, care pare a nu mai avea sfârşit. Prin urmare, opinia mea este aceea că această stare nu se va schimba atâta vreme cât cultura va fi subordonată politic şi nu va exista o conducere unitară a instituţiilor de cultură, aşa cum de exemplu, au realizat-o vecinii noştri, sucevenii.

    D.R.: Și acum, la finalul acestui interviu, în câteva cuvinte, din punctul dvs. de vedere, cum ați descrie istoria literaturii botoșănene după anii 2000?

    G.M.: Profesia de muzeograf, m-a ajutat să fiu la curent cu viaţa culturală a Botoşanilor, să-i cunosc pe cei mai mulţi dintre oamenii de cultură, unora să le fiu chiar foarte apropiat. Printre aceştia se află, desigur şi creatorii de literatură, poeţi, eseişti, prozatori, ale căror opere le-am citit şi le păstrez în biblioteca mea.

    În privinţa activităţii literare din perioada scursă din anul 2000 până acum, sunt de părere că aceasta, ca şi alte domenii ale vieţii culturale, se desfăşoară fără nicio direcţie, fiecare creator mergând pe drumul său, cu crezul său, publicându-şi cărţile pe cheltuiala proprie şi distribuindu-le, aşa cum poate. Nu există o solidaritate de breaslă (aşa cum se constată la artiştii plastici), iar lansările de carte, adevărate evenimente în trecutul nu foarte îndepărtat sunt tot mai rare. Structura botoşăneană a Uniunii Scriitorilor nu a făcut şi nu face nimic pentru îndrumarea, promovarea şi publicarea autorilor de literatură de aici, a tinerilor şi a celor mai puţin tineri, în Botoşani nu fiinţează niciun cenaclu literar, opiniile critice asupra volumelor literare tipărite şi le asumă doar profesorul Georgică Manole, librăriile oraşului nu sânt dispuse să găzduiască şi cărţile autorilor botoşăneni, iată doar câteva motive ale acestei stări de lucruri. Existenţa în oraş a mai multor edituri şi tipografii uşurează autorilor de literatură tipărirea scrierilor lor, dar acest lucru nu este de ajuns.

    În privinţa activităţii literare, am remarcat prezenţa, prin scrierile lor, a unor nume consacrate, precum Lucia Olaru Nenati , Maria Baciu şi Victor Teişanu, membrii ai Uniunii Scriitorilor, dar şi a unor condeieri nou intraţi în lumea literară, între care Georgică Manole, Ioan Istrate, Constantin Adam, Mihai Dorel Gaftoneanu,  Dumitru Ivan, Valentin Jantea, Corneliu Filip, Traian Apetrei, Dumitru Lavric, Elena Condrei, Florentina Toniţa, Maria Moisoiu, Maria Panciuc Bucataru, Ovidiu Chelaru,  Mircea Paul Iordache, Marin Tăuteanu, Teodor Valenciuc şi Viorel Coman. O menţiune specială merită Silvia Lazarovici, care a realizat primul Dicţionar al scriitorilor şi publiciştilor botoşăneni.

    Am remarcat, cu plăcere, în perioada la care ne referim, interesul pentru  genuri literare mai puţin practicate la Botoşani, precum epigrama, cultivată cu deosebit talent de  Alexandru Funduianu, Dumitru Monacu şi Nicolae Brădăţeanu, şi pamfletul, în care se remarcă publicistul Ioan Rotundu.

    Între elementele deosebite care mi-au atras atenţia în privinţa activităţii literare, aş vrea să remarc activitatea Asociaţiei Culturale Regal D*Art, înfiinţată de Lili Bobu, care a tipărit, între altele, în ediţii de lux, volume cu scrierile poeţilor Lucia Olaru Nenati şi Victor Teişanu, precum şi o excepţională antologie cuprinzând o sută de poezii inspirate de Eminescu, în rândul cărora sunt incluse şi creaţiile mai multor poeţi botoşăneni.

    Nu pot să închei aceste succinte consideraţii relative la întrebarea pe care mi-aţi adresat-o, fără a saluta eforturile pe care le-au făcut şi le fac pentru promovarea autorilor botoşăneni de literatură Revistele „Luceafărul” şi „Luceafărul de seară” şi nu de mult înfiinţata Asociaţie a scriitorilor botoşăneni „Mihai Eminescu”, ale căror efecte, sper că se vor resimţi în anii care vor urma.

     



    Abonare la articole via email

    Introduceți adresa de email pentru a primi notificări prin email când vor fi publicate articole noi.

    Alătură-te celorlalți 2.661 de abonați.

    Lasă un comentariu

    Drept de autor © 2009-2022 Revista Luceafărul. Toate drepturile rezervate.
    Revista Luceafărul foloseşte cu mândrie platforma de publicare Wordpress.
    Server virtual Romania

    Statistici T5