Interviu realizat de Dorina RODU, director Ed. Arena Cărții
Primit pentru publicare: 3 Iun. 2022
Editor: Ion ISTRATE
Copyright: ©2022 Dorina Rodu, ©2022 Lucia Olaru Nenati, ©2022 luceafarul.net
© 2022 by Agata
Scopul publicării: promovarea și diseminarea informațiilor culturale.
Este exclus scopul pentru a obține avantaj pecuniar Revistei Luceafărul sau autorilor publicați.
NB
Conținutul acestei publicații nu reprezintă în mod oficial opinia revistei Luceafărul.net, a cărei unică responsabilitate este de a publica opiniile colaboratorilor ei. Răspunderea privind corectitudinea și coerența informațiilor prezentate, precum și eventuale consecințe revin autorilor, conform prevederilor legale.

Dorina Rodu: Mai întâi de toate, aș dori să facem cunoștință cu omul Lucia Olaru Nenati. Cum au fost anii copilăriei, adolescenței și unde anume ați copilărit?

Lucia Olaru Nenati: Anii copilăriei mele s-au petrecut  în vremea  constrângerilor existențiale și ideologice din etapa orânduirii comuniste rigide. Dar acest fapt afecta viața părinților mei pe care-i vedeam crispați și-i auzeam comunicându-și lucruri îngrijorătoare. Eu nu înțelegeam, ci mă bucuram de hoinăreala prin grădini,de jocurile cu alți copii, unii  din familii neromânești căci Rădăuții au acumulat refugiații din auroralul Cernăuți iar acest lucru îmi îmbogățea aria de relații și prietenii. Pe de altă parte,în zona unde locuiam în prima etapă a copilăriei vedeam  forfota țăranilor Bucovinei veniți la târg cu treburi și-mi plăcea vestimentația lor  deosebită dar și practică, felul lor de-a vorbi, melodios și eficient,dar și priceperea cu care știau să se înțeleagă cu târgoveții de alte neamuri. Hălăduirea prin grădini și câmpii,  mersulcu tata la pescuit sau,iarna, cu sania mânată de el și trasă de caii  care străluceau de îngrijirea lui, alunecarea  pe schiurile mici, confecționate de el, avându-l alături ca un zeu tutelar,toate rămân pentru mine, bijuterii sufletești de patrimoniu. Îmi amintesc că aceea a fost etapa primei mele izbucniri creative. Dar nu cea literară cum s-ar crede, ci una  plastică,adică faptul că desenam cu furie  pe orice suprafață plană, pereți, față de masă s.a. Dar numai chipuri de oameni, în special feminine,creații pe care mama, persoană cultivată și din familie – dar și prin niște ani de studii în filologia bucureșteană (când l-a audiat și pe G.Călinescu și-l imita spectaculos!) le prezentavecinilor în chip de opere de artă. Imi amintesc că apoi, când recitam cu avânt și cântam  cântecele drăgălașe,a improvizat un cadru spectacular în rama unei ferestre deschise spre curtea unde fuseseră invitați niște vecini să aplaude primul meu spectacol. Acum îmi dau seama că acela a fost primul meu contact cu cadrul teatral ce avea să mai apară în destinul meu.  Apoi după retezarea brutală a firului vieții zeului- tată, totul avea să se tulbure cumplit. Mama s-a îmbolnăvit și apoi a trebuit să se descurce singură cu doi copii…

Adolescența a decurs  în austeritate materială, dar în bogăție spirituală, atât in familie,cât și la școală unde  mă descurcam fără efort (doar matematica nu-mi plăcea!),citeam dezlănțuit, eram remarcată de profesori, aflam de Eminescu în chip fascinant, trăiam intens daturile tinereții,dar m-am și îmbolnăvit destul de serios,spre disperarea și zbuciumul bietei mele mame. A urmat intrarea la facultate,  fără probleme, pe unul dintre locurile vânate de câte zece candidați fiecare.

Dorina Rodu: În anii studenției, a reușit vreun profesor anume să-și lase amprenta asupra viitoarei decizii a dvs. în ceea ce privește cariera?

Lucia Olaru Nenati: Facultatea ieșeană cu profesorii ei remarcabili, climatul încă elevat, în ciuda climatului general apăsător, a fost o perioadă fastă de acumulări intelectuale și de orizont spiritual de comunicare cu intelectuali de elită care reprezentau modele de conduită și anvergură spirituală care m-au marcat în chip definitiv. Desigur că nu știam atunci ce voi face și unde voi ajunge, dar orizontul  spiritualității intelectuale se profila decisiv, mai ales că noi am avut șansa de-a fi discipolii unor magiștri precum Constantin Ciopraga, I.D. Lăudat, Ion Constantinescu, Mihai Drăgan, Cicerone Călinescu, Corneliu Sturzu  și alții, personalități de la care am dobândit câte ceva definitoriu pentru aspirațiile mele. Decizia nu  ne aparținea căci era atribuită prin repartiție ministerială.

D.R.: Când și unde ați debutat editorial? 

L.O.N.: Editorial am debutat  în 1975 cu placheta „Cea mai tânără Ecaterină”, prin șansa de-a  fi selectată să fac parte dintre cei „zece poeți tineri” publicați într-o culegere a Editurii ”Junimea” din Iași, de fapt, o premieră  editorială în acei ani încă crispați ideologic. Ediția s-a lansat la Librăria „Sadoveanu” la București, cu lume ligh-life, cu televiziune (drept care actrițe de la Teatrul Național îmi recitau poeme la televizor ș.a.). Dar adevăratul debut individual s-a produs prin apariția plachetei poetice „Drumuri” la Editura Eminescu din București, la acel moment editura unde publicau „greii” vremii, începând cu Nichita Stănescu. Cartea a beneficiat de o lansare spectaculoasă și invidiată și de condeieri de marcă, dar de cronici valoroase,  însă a și produs o reacție locală rizibilă dar și antologică. Adică, în urma acestor cronici, un grup de poeți locali vituperați, au purces, în frunte cu magistrul Lucian Valea, aflat atunci în recluziune politică la Botoșani, în audiență la șeful de atunci al culturii  județene, Gheorghe Jauca,  să mă reclame că am publicat și că am fost  lăudată în revista Luceafărul, încălcând astfel „rândul” stabilit de el la publicare și recenzare  a aspiranților botoșăneni. A fost, de fapt, reacția locală reprezentativă și simbolică pentru tot climatul locuirii mele aici.

D.R.: Având în vedere că sunteți cunoscută ca o mare personalitate, atât pe plan național, cât șiinternațional, puteți enumera câteva reviste, conferințe internaționale la care ați colaborat?

L.O.N.: Vă mulțumesc pentru această situare în  spațiul cultural, dar care este pururi  relativă. Lista colaborărilor mele literare și culturale în aceste decenii este una lungă și alcătuiește o bibliografie pe care mă străduiesc dar nu prea reușesc s-o „țin în frâu”. Dar să pensez câteva participări ca să nu vă refuz. Particip, de pildă,  la mai toate edițiile Congresului Mondial al Eminescologilor de la Chișinău, întreprindere științifică de prim rang care  contribuie mult la cunoașterea „pulsului” receptării Poetului român în lume, dar, prin contribuțiile acestui for,și la sporirea lui considerabilă. Am participat, de pildă, și la un congres ARA (Academia Româno-Americană), la manifestările cultural-literare „Lumină lină” și la Centrul Cultural de la  New York, la Zilele culturale româno-germane de la Konstanz, la  Festivalul „Agero” de la Stuttgart, la  simpozioane  științifice ale Universității din Cernăuți, la cele ale Filialei Academiei ieșene, la  festivitățile eminesciene de la Montreal, la cele ale comunității literare din Calgary, la sărbătoarea aniversară a întemeierii comunității românești din Edmonton ș.a. Amintesc și de faptul că am susținut un curs dedicat marelui poet Eminescu în cadrul studierii romantismului european de la Universitatea din Konstanz, (Germania)  unde am pledat energic pentru  dreptul său de-a face parte din această categorie ș.a.  Am participat la un stagiu jurnalistic în California (Chico, San Fancisco ș.a.)Dar nu vreau să uit o participare de mare preț pentru mine: aceea la o sesiune științifică la Academia Română din 1973, unde am cuvântat la pupitrul din aula magna despre Societatea pentru Cultură în Bucovina,prestație primită entuziast de către publicul academic și răsplătită prin donarea tuturor publicărilor culturale ale Academiei până la zi, comoară pe care eu am depus-o de îndată la Ipotești. Dovada acelei performanțe copleșitoare la vârsta de atunci mi-a oferit-o marele fotograf și istoric  cultural  Vasile Blendeacare m-a fotografiat cuvântând la pupitrul academic. Lista publicațiilor la care am colaborat  este una consistentă și ar ocupa prea mult din spațiul acestui interviu, dar poate fi accesat pe internet în website-ul me (www.luciaolarunenati.ro).

D.R.: Dintre toate locurile din țară în care ați fi putut să vă stabiliți, care sunt motivele care v-audeterminat să alegeți să locuiți definitiv în județul Botoșani? 

L.O.N.: Propriu-zis, n-am ales eu, ci sorții repartiției ministeriale de la terminarea facultății unde, pentru prima dată, s-au scos la repartiție  posturi de muzeografi literari. Așa că am putut alege și eu, fiind în primul eșalon, postul de muzeograf la Casa memorială „Mihai Eminescu” din Ipotești, Botoșani, ceea ce mi  s-a părut  firesc și destinal.  După cum firesc mi s-a părut să mă dedic cu toată energia realizării unui așezământ eminescian, în rând cu cele dedicate altor mari poeți ai lumii. Am întocmit,astfel, un proiect în acest sens pentru care am primit calificativul maxim la forul de la București șim-am străduit să conving autoritățile de la Botoșani de necesitatea realizării sale. Apoi am acționat cât am putut la restaurarea casei căminarului după modelul autentic inițial, (decopertându-i și temelia!), am căutat și găsit, după  îndrumarea marelui muzeograf al muzeelor memoriale, Ion Arhip, (de curând plecat dintre noi și care m-a  amintit laudativ până în ultimele sale zile), obiecte autentice și pasibile muzeistic, am realizat interiorul casei memoriale, după care am participat la  o mare consfătuire pe această temă de la Ipotești unde participanții, oameni de mare competență, au apreciat și validat propunerea mea. Dar când urma să  mă ocup și de ambientul exterior și să purced la realizarea unei clădirimuzeale dedicate personalității eminesciene,nu numai a copilăriei și familiei sale, am fost brusc mutată ca director la Teatrul de Păpuși „Vasilache” și n-am participat decât din public,  stând în ploaie  printre pionieri, la  vernisarea noii case memoriale. Dar totuși liderii de atunci ai județului au primit propunerea mea și chiar în acei ani au realizat clădirea pe care o propusesem și care azi se numește Memorialul Eminescu, apelând la  stratagema de-a o defini drept o construcție comercială, fapt demascat ulterior pentru care au fost și sancționați pe linie de partid. 

D.R.: Ce anume a declanșat pasiunea dvs. pentru opera marelui poet Mihai Eminescu?

L.O.N.: Nu vă pot răspunde exact, ci doar să constat retroactiv că aceasta a fost,așa cum inspirat a definit-o academicianul Mihai Cimpoi, drept, ”o întâlnire destinală”. Nu doar că am lucrat –și nu oricum! – la așezământul muzeal cu numele său, dar am și locuit pe Bulevardul Eminescu, am condus Teatrul Eminescu, am predat studenților opera sa, am scris cărți despre el, am cuvântat despre el în zeci de circumstanțe și locuri din lume, străduindu-mă să luminez cât mai convingător personalitatea sa ș.a. Drept dovadă, puteți citi acest pasaj din cronica lui Lucian Hetco despre spectacolul de la Stuttgart „Acest spectacol a fost aşadar unul de o factură unică sau, în orice caz, foarte neobişnuită, căci e greu de invocat alte exemple în care cineva întruneşte în faţa publicului într-un mod atât de spontan şi flexibil atâtea identităţi: cea de orator,  poet, actor, profesor, muzeograf, avocat, predicator, cântăreţ, compozitor, regizor s.a… Şi toate acestea au fost concentrate laolaltă într-un singur scop atins cu brio: demonstrarea valorii universale dăinuitoare a lui Eminescu şi implicit, a culturii române. Spectacolul cultural oferit de doamna dr. Lucia Olaru Nenati, a fost atât de intens, bine structurat şi impecabil interpretat, încât publicul a ovaţionat minute în şir prezenţa scenică, superba voce şi calitatea expunerii şi informaţiei oferite cu atâta smerenie, profesionalism şi tandreţe.(…) ”  (LUCIAN HETCO, Sub semnul florilor de tei, cronică despre spectacolul cultural susținut de L.O.N.  la  Stuttgart, în AGERO, iunie, 2007, Stuttgart).

D.R.: De-a lungul vremii ați deținut diferite funcții: muzeograf la Muzeul „Mihai Eminescu” (Ipotești), director la Teatrul de Păpuși „Vasilache” (Botoșani), director la Teatrul „Mihai Eminescu” din Botoșani ș.a. Au avut acestea un impact pozitiv asupra scriitoarei Lucia Olaru Nenati? 

L.O.N.: Desigur, din toate am tras învățăminte și experiență, m-am străduit în toate să –mi fac datoria  cât mai substanțial, fără corespondență cu beneficiile dobândite, căci în cea mai mare parte a acelui timp  am trăit în era autofinanțării culturii, ceea ce a fost o misiune extrem de dificilă. De altfel, cred că acestei conjuncturi dificile s-a datorat chiar alegerea mea în aceste – și alte – funcții, lipsite de orice alt profit, decât cel spiritual. Doar scriitoarea care sunt  a beneficiat de aceste experiențe. 

D.R.: Scrierile dvs sunt un râu nesecat de spiritualitate, empatie, iluminare, emoții ș.a. De unde izvorăsc acestea cu atâta energie și cum reușiți să împletiți aceste virtuți în aura, atât personală, cât și cea literară? 

L.O.N.: O, ce cuvinte mângâietoare! Dar nu vă pot eu răspunde căci eu doar  beneficiez de aceste daruri care provin de la altă instanță!

D.R.: Ce anume a determinat apariția albumului muzical „Cântecele lui Eminescu” în colaborare cu Orchestra Rapsozii Botoșanilor? 

L.O.N.: O, aici e o poveste foarte consistentă care ar solicita și poate ar merita, o tratare separată. Ce pot spune acum e că această realizare a fost urmare a constatării legăturii lui Eminescu cu folclorul și muzica, dar și a descoperirii unui exemplar al culegerii de folclor a lui Alexandru Voevidca. Dar totuși se cuvine să spun că o condiție esențială a fost acceptarea – până la urmă, căci a fost intens presat  în sens contrar – a lui Ioan Cobâlă să colaboreze în acest proiect, fapt pentru care îi mulțumesc și în eter.

D.R.: Din punctul dvs. de vedere prin ce se poate identifica spațiul cultural bucovinean? Dar cel botoșănean?

L.O.N.: Succint spus, primul e parcă mai conștiincios și mai gospodăresc, al doilea, mai poetic și visător, dar totuși, din păcate, și predispus la invidie.  

D.R.: Destinul a reușit să vă îndrepte pașii astfel încât de-a lungul vremii să cunoașteți personalități marcante ale culturii naționale. Puteți să enumerați câteva dintre aceste personalități și împrejurările în care ați reușit să îi cunoașteți? 

L.O.N.: Și asta e o întrebare cu răspuns enorm, deci pentru a  nu ocupa tot spațiul revistei, voi enumera doar câteva mai pregnante: eminescologul acad. Dimitrie Vatamaniuc, idem Constantin Ciopraga,  Viorel Cosma, Marin Preda,  Nichita Stănescu, Marin Sorescu, Zoe Dumitrescu Bușulenga (căreia i-am dedicat o primă plachetă  biografică încă din timpul vieții sale, am realizat împreună spectacolul dedicat elevilor premianți dintr-un an  la etapa națională  a olimpiadei de limba de limba română, pe scena Teatrului Eminescu unde eram directoare), Ion Aurel Pop, Eugen Doga, Ion Constantinescu, Dumitru Micu, Dan Mănucă, Svetlana Paleologu-Matta, Ana Blandiana,  Theodor Damian, Mihai Ursachi, Cezar Ivănescu, Laurențiu Ulici, Petru Popescu Gogan, dar și Grigore Vieru, Nicolae Dabija, Mihai Cimpoi, Emil Loteanuși încă mulți alții. Despre împrejurările legate de fiecare dintre aceștia ar trebui (poate o voi face) să scriu câte o carte.

D.R.: De-a lungul vremii, scrierile căror mari intelectuali v-au deschis noi unghiuri de-a privi literatura, cultura în general? 

L.O.N.: Toți cei enumerați și încă mulți alții!

D.R.: Din punctul de vedere al omului de cultură Lucia Olaru Nenati, ce credeți că îi lipsește culturii actuale botoșănene?

L.O.N.: O minimă coeziune și o diminuare a invidiei funciare, o cultivare a valorilor autentice, o dorință intensă de-a contribui la constituirea unui climat adecvat acestei oaze doldora de spirit ș.a.. 

D.R.: Având în vedere că orașul nostru deține o bogăție în ceea ce privește arta, istoria literară, cultura în general, cu toate personalitățile care își au rădăcinile în județul nostru. Ce credeți dvs. că s-ar putea face pentru repunerea în valoare și resuscitarea vieții culturale din Botoșani?

L.O.N.: De-a conștientiza și contribui, atât din partea autorităților, cât și a oamenilor de cultură, la crearea ORAȘULUI PANTEON!

D.R.: Și acum, la finalul acestui interviu, în câteva cuvinte, din punctul dvs. de vedere, cum ați descrie literatura botoșăneană după anii 2000? 

L.O.N.: Diversă, eclectică, cu lumini și umbre.