ROMÂNIA ÎN ANUL MARII UNIRI – C[entum]
Revista Luceafărul (Bt), Anul – X
Autor: Prof. dr. Mihai MAXIM
Membru al Uniunii Scriitorilor,
Membru al Uniunii Ziariştilor Profesionişti din România

 INTOARCEREA  TATEI DIN PRIZONIERAT

       … De la tata primeam cărţi poştale din ce în ce mai rar. Apoi n-am mai primit de loc. Mama îl aştepta cu sufletul la gură pe Drâmbă cu poşta, că venea tocmai de la Manoleasa. Şi se uita să vadă unde îşi opreşte cotiga. Bunica o liniştea: mai bine să nu aducă nimic, decât să vină  înştiinţare cu Dispărut sau Căzut la datorie, ca la a lui cutare sau a lui cutare.  Aflam la cine au fost aduse veşti de moarte după bocetele care răzbăteau  din casă.

       Într-o zi ruşii au plecat din sat. Când credeam însă că am scăpat de ei, au apărut alţii. Şi tot aşa toată vara. Au apărut apoi avioanele germane care au bombardat fabrica de zahăr de la Ripiceni. Nu au stricat mare lucru, că prin ‘45  ruşii au demontat-o şi au mutat-o în Basarabia. Numai coşul nu a au putut să-l ia şi mulţi ani după aceea, în zilele cu soare, îl mai puteai vedea tocmai de pe dealul Hriţenilor.

       Dar totul are un sfârşit. Şi războiul. Bucuria, teama şi emoţia i-au cuprins pe săteni. Atunci au aflat ei  preţul aşteptării. Cei mari îşi aşteptau soţul, fiul sau fratele, cei mici – tatăl. După o vreme au început să se întoarcă unul câte unul. Ştiam  că s-a întors Mitică al lui Ion sau al Mariei, după hohotele de plâns – de bucurie – ale femeilor. Vecinii răsuflau uşuraţi că nu erau bocete. Şi apoi poştaşul aducea veştile proaste  ziua, nu noaptea.

      Demobilizaţii veneau parcă din infern, slabi, murdari, netunşi, neraşi, înfricoşaţi. După ce se îmbăiau, se primeneau, mâncau pe săturate, stăteau de vorbă cu cei dragi, întrebau de unii, de alţii,  apoi frânţi de oboseală, dormeau până a doua zi la amiază. Ieşeau în ogradă, aruncau o privire în grajd, deşi ştiau că nu mai au nici cai şi nici vite. Dădeau ocolul casei ce se cerea reparată, intrau în grădina părăginită, după care păşeau pe uliţă. Vecinele  îi pândeau de după perdele, copiii de după gard. Aveau un mers furişat, se uitau speriaţi în urmă, pentru că liniştea li se părea nefirească. Nu le venea să creadă că nu mai este nimeni căruia să-i ceară voie sau să-i dea socoteală. Uitaseră sau se temeau să se bucure. Se simţeau parcă vinovaţi că  s-au întors cu bine, iar vecinul e fără un picior, sau n-a venit deloc. Nu rămâneau mult singuri pe uliţă că erau înconjuraţi de vecine, neamuri, copii zgomotoşi, dornici să afle dacă acolo  nu i-au întâlnit şi pe ai lor. Toţi voiau să afle când vor veni şi ceilalţi.

        Timpul trecea, cei mai mulţi dintre cei plecaţi s-au întors teferi. Şi despre cei căzuţi se ştia – care a rămas la Cotul Donului, care la Stalingrad. Numai tata nu mai venea. Mama slăbise, de atâta plâns avea mereu ochii roşii. O auzeam  cum se ruga seara, înainte de culcare, la Dumnezeu să-i aducă şi ei bărbatul înapoi: Adu-mi-l acasă, Doamne, fără o mână, fără un picior, cum o fi, oi avea eu grijă de el, că acum m-am obişnuit cu greul. Îi întreba mereu  pe toţi dacă nu au auzit ceva de Iluţă al ei. Nimeni nu ştia nimic, dar o linişteau, că dacă nu a primit nici o înştiinţare, trăieşte. Poate a fost luat prizonier. Bunica se ducea în fiecare duminică la biserică, doar s-o îndura Dumnezeu şi de feciorii ei, că  ea n-a fost o păcătoasă: a ţinut toate sărbătorile, chiar şi pe cele cu cruce neagră, şi n-a mâncat nici miercurea de dulce.

      Într-o seară târziu, prin toamna lui ’45,  pe Lulu l-a apucat urlatul de parcă fusese prins de  turbare. Mama s-a speriat. Eu am izbucnit în plâns. Brusc  câinele bătrân a început să schelălăie de bucurie, apoi să se gudure: s-a auzit un glas de bărbat. Mama a sărit, dezbrăcată din pat, ţipând cu o voce pe care nu i-o cunoşteam: S-a întors Iluţă! S-a întors Iluţă!  Şi a fugit să descuie uşa.  Din tindă răzbăteau şoapte, plânsete, eu mă făcusem şi mai mic în pat, când, în sfârşit, uşa s-a dat de perete şi am auzit o voce necunoscută: Mihăiţă, unde eşti, dragul tatei?   M-am simţit apoi săltat de nişte mâini reci şi butucănoase  şi strâns cu putere de ceva aspru. Mama a aprins lampa şi atunci ne-am văzut cu toţii la faţă. Cel, căruia mama îi spunea Iluţă, iar eu trebuia să-i zic tată, era un rus înalt, deşirat, îmbrăcat într-o manta până în pământ şi cu o căciulă cu urechi, cu o gamelă slinoasă atârnată de centură  şi o raniţă soioasă în spate. Nu semăna deloc cu tata din fotografie. Avea faţa tuciurie mai ceva ca Dunai, fierarul, singurul ţigan din sat,  şi mirosea de la el a cărbuni ca atunci când treceam pe lângă covălie.  Am început să ţip îngrozit, mama m-a luat în braţe să mă liniştească, iar rusul s-a îndepărtat îndurerat. De abia când am început să înţeleg, tata mi-a povestit calvarul prizonieratului la ruşi. Fusese la minele din Donbass, mirosul şi praful de cărbune îi intraseră în plămâni şi în piele. La mulţi  ani după aceea şi-a recăpătat chipul şi ţinuta făloasă, dar sănătatea i-a rămas pentru totdeauna la ruşi. A păstrat pentru tot restul vieţii în portmoneu o fotografie în care mama mă ţinea în braţe. Fotografia era tocită pe la colţuri,  îngălbenită de vreme, înnegrită de cărbuni, spălată de apa din mină şi îmbibată cu sudoarea lui, iar pe spatele ei tata scrisese: Fost prin blestemata Rusie. Pustietate. A păstrat-o ca să nu uite sau  aşa a înţeles el să răzbune suferinţele îndurate în Rusia?

        Cu întoarcerea tatei din război am început şi noi să simţim că trăim. Tata s-a obişnuit repede cu viaţa de acasă. A lipsit  atâta vreme şi acum avea multe de făcut. Mama era fericită, începuse să înflorească. Era aşa de tânără: abia împlinise 24 de ani! Harnică, muncea cu spor şi cu zâmbetul pe buze. Atunci am aflat cât de frumoasă era  vocea mamei. În casă la noi era iarăşi sărbătoare.

                  Fragment din eseul „Mâinile mamei”(SATUL DE SUB APE)