Primit pentru publicare: 16 ian.2016
Autor: Vasilica GRIGORAŞ, Bacău
Publicat: 17 ian.2016

„Între fire şi gând“ în „Isadorable”, de Ana Urma, Bacău, Art Book, 2015

Sfârşitul anului 2015 i-a adus poetei Ana Urma succese remarcabile în domeniul creaţiei literare. Pe lângă premiile obţinute la concursurile de poezie şi haiku, a debutat editorial cu două volume de autor, pe suport hârtie: Isadorable: [poezii], Editura Art Book, Bacău şi Ploaia de vară : haiku, Editura PIM, Iaşi.
Debutul publicistic a avut loc cu mai mulţi ani în urmă, când poemele sale au fost publicate mai întâi în mediul virtual, apoi incluse în mai multe volume colective; poezia în antologiile cenaclului Lira21, iar haiku în culegerile Ro-Ku sau în volume online, pe Calameo Ploaie de vară, editura Semănătorul File de Jurnal.
În orice formă a fost adusă la cunoştinţa publicului, creaţia literară a Anei Urma este descoperită şi citită cu atenţie de iubitorii genului, înţeleasă şi apreciată în subtilitatea cuvântului bine rostit.
Prin acumulări în timp, Ana Urma şi-a descoperit la maturitate disponibilităţi lirice nebănuite, ignorate în prima parte a vieţii. Adeptă a lucrului bine făcut, în demersul său literar, procedează cu tact şi cumpătare, cu pricepere şi înţelepciune, iar printr-o muncă migăloasă şi tenace descătuşează filonul liric cu care este binecuvântată. Acesta irumpe şi astfel, reuşeşte să pună în relaţie poetică viaţa şi imaginaţia, trăirile şi cuvântul, dorurile şi alinările, îngrijorările şi speranţele…

Câteva consideraţii despre „Isadorable”

Poezia Anei Urma se citeşte pe îndelete, cu sufletul deschis şi mintea trează pentru a decripta conţinutul de idei şi mesajul. Nu este o poezie ermetică, nici vorbă, ci mai degrabă bogată în simboluri şi sensuri subtile. Aş putea spune, fără frica de a greşi că, poezia autoarei nu este accesibilă sau la îndemâna oricărui cititor. Deşi este rodul spontaneităţii şi naturaleţii imaginaţiei, este o poezie elaborată, ispitită de figuri de stil, concepută într-un mod organizat ce este deprins prin exerciţiu şi graţie, cu remarcabile disponibilităţi tehnice. Tratează fără sentimentalism teme sentimentale, ascunzându-şi emoţia personală în rostirea impersonală. Atitudinea distantă, mereu supravegheată faţă de un fapt lăuntric este urmarea priorităţiii activităţii cerebrale faţă de cea sentimentală.

Autoarea, bine ancorată în universul în care trăieşte, uneori tern, alteori zbuciumat, însă dornică de cunoaştere îl răscoleşte cu abilitate şi răbdare pentru a înţelege din tainele acestuia, dar şi pentru a se descoperi pe sine: „păşeam cu avânt pragul zilei / când o gheară brutal m-a oprit / sfâşiindu-mi eşarfa flori călcate-n picioare / pirueta forţată şi un pas înapoi / desprind elegant frunza verde pictată / în mătasea de china cu pulberi de jad şi / merge mai departe” (Isadorable, p. 16). Îşi pune întrebări „ (Mă întreb dacă eu am visat visul meu, p. 77) şi caută sensuri, „ochii mei de atunci / întorceau prea albastrul bătrânului fluviu / răscolind în acelaşi tablou milioane de paşi / conversaţii în cercuri absurde nisipul deşertul / ca un uliu flămând cuibărit în viscere / se roteau întrebările peste ultimul i sacadat” ( Imposibila uitare, p 51). Reuşeşte cu vădită aplecare să desluşească rosturi „pariez doar pe alb / ştiu gustul zăpezii dinspre nord vine frigul / e târziu pentru fluier caval sau vioară / şi totuşi tresar răzbit de-un colind şi lerui să umple pustiul / lerui liniştii false din fratele om cum lerui Luminii / în zilele mele” (Poveste de iarnă, p. 36) şi să dezlege noduri „răsfir / cu privirea / nisipul sticlos / cinabrul din ierburi şi frunze / desprinse de umbre în nodul terestru / jumătăţi întregind mistuirea” (Toamna andante, p74); retuşează contururi „lângă ora tăcerii / mai întâi dispare tristeţea / apoi negrul cărării se surpă / sub ninsoarea molcom aşternută / pleoape grele în volte privirea / coboară măiestre mai jos cu un cer…” (Schiţe pentru mai departe, p. 85).

Spiritul liric al Anei Urma rezonează armonios cu ancestralul „nesfârşită povestea / ţesută cu fire din tortul bunicii / închisă ca floarea în bobul de grâu / trecută de nouri de steiuri de ziduri / vechi sărut încrustat cum e crucea pe pâini / şi vinul prelins din pocalul prea plin / învie izvorul din care un înger mai bea…” (E de-ajuns doar să cred că rodul urmează sămânţei, însemnări pe marginea unui colind, p. 83) şi cu celestul, cu cuvântul divin „nori cirrus dispar în vaier de vânt / seninul aproape solid închipuie calea de îngeri / am luat de la ibişi obiceiul suirii / ating orizontul şi scriu pe zăpadă”. (Dincolo de structuri nevăzute harfe, p 82)

Versurile poetei se disting printr-o deosebită plasticitate, printr-o extraordinară putere de a sugera reacţiile exterioare ale sufletului omenesc, de a traduce prin gesturi şi fapte trăirile interioare, zbuciumările lăuntrice. Abordează unele din temele majore ale omenirii. Îşi exprimă îngrijorarea cu privire la distrugerea ecosistemelor naturale şi a sistemului lingvistic al unui popor. În opinia autoarei, codrul este asemănat lexicului, copacii fiind doar „cuvinte vii”. Este o risipă şi nimicire fără milă, pentru care autoarea se întristează, se mâhneşte pentru lipsa de voinţă a generaţiei actuale de a păstra neprihănit fondul silvic, ca şi cel lexical pentru a fi lăsat moştenire, verde şi curat urmaşilor, spre păstrare şi dezvoltare. Se întristează şi suferă văzând decapitate ori amputate dealurile şi munţii, defrişate pădurile, schilodit vocabularul prin împrumuturi şi acceptări nepermise a unor cuvinte din alte limbi…

Descoperă şi se confruntă cu ape tulburi, care par să-i inunde întreaga fiinţă şi   trăieşte profund spaima neputinţei. Nu stă nepăsătoare, ci „descifrez tânguielile le curăţ de flegme le descânt de urât” vorbind „întunericului… între stele până triluri zidite prin / cuiburi aud şi mă rog să mai înflorească o dată copacii / şi pe străzile lor a risipitorilor”. Găseşte în sine motivaţia şi forţa de a se implica cu iubire risipind întunericul şi redescoperind „stelele”, „trilurile” prin cuvânt – cuvântul liturgic şi al rugii, astfel „universul din gânduri mutândul-l în litere crude”. (Semn de carte, risipitorilor de cuvinte, p. 35)

Elementele din natură au o prezenţă continuă, se integrează desăvârşit în ansamblul imaginilor. Ele servesc creării unei imagini de ansamblu a lumii exterioare şi, mai ales, luate ca simboluri, sugerează, concretizează şi lărgesc semnificaţia versurilor: „cuţite înfipte în galben oranj arămiu sfredelesc / în mesteceni înalte coroane tăcerile ameţitoare / deşi nu e parcă doineşte Leşe cu noduri de frunze / toamna aşteaptă privitori s-o descopere nouă / ca efigii în marmuri o daltă vântul să dea partea / de praf ochiului luminile formei” (Soledad, p. 11). În comuniune permanentă cu natura, omul nu se simte singur pentru că energiile vitale circulă în ambele sensuri.

Tonul poeziilor este unul optimist, versul este luminos, împregnat de nuanţe şi tonuri discrete, însă viu perceptibile. În creionarea unui peisaj, a unui tablou autoarea utilizează întregul arsenal al culorilor, predominantă fiind culoarea verde. În Poezia Poem pentru depărtările noastre (p. 13), verdele este omni prezent, simbol al speranţei, trezirii la viaţă, dăinuirii: „între cuvinte predomină verdele înviere fluturi”, „câmpia te va urma dar mai ales cerul şi verdele   / oriunde oricând şi oricât de îngust sau gri / ar fi orizontul”, „repetă repetă cu ochii închişi mai întâi apare verdele”

În lirica poetei, dragostea ocupă un loc aparte. Dacă iubirile, pe lângă frumuseţea lor inefabilă, au uneori „chiar un gust amar”, ori sunt o „povară”, Ana Urma redefineşte conţinutul acestui sentiment „pe maluri în ape în aer / sevele calde sunt leac răzvrătirii / priveşte şi tu prin fanta subţire / e foşnetul firav aripa la fel / în flutur albastru renaşte omida / sparg mugurii moi crisalide de jad / şi nimeni nu plânge nu cere / arginţi împrumut sau simbrie”   Redefinire, p. 60)

Ana Urma oferă în poezie cheia propriei personalităţi. Se caută şi se descoperă „Ca un fir de nisip / locuiesc temporar o clepsidră / mereu vertical la marginea clipei / sub tâmplă pecetea un semn stacojiu / între litera A şi numele meu / port stigmatul chemării / pe drumul sortit pentru Unul”. (Gânduri în expansiune, p.79) ori „desprinderi de verde / în sâmburi striviţi sub carâmb / absorb în spirală aritmic ecoul / când zmeiele frunză sunt scrum / şi zidul străpuns de un gând / răspunde în magma primară / Eu Sunt” (Restituiri, p. 75 ). Prin poezie, autoarea-şi găseşte liniştea, confortul sufletesc atât de mult de dorit de noi toţi. ”De dragul acestui poem / ocolesc anotimpuri frunze ape cocorii / culorile mai ales verdele l-am ascuns / într-un fluture şi toate în pumnul copilei / cu ochii ca mura”. (Arbori de linişte, p. 61)

Ana Urma s-a descoperit pe sine ca poet, deopotrivă, la nivelul stilistic şi cel semantic ale discursului. Poemele autoarei, bijuterii lirice de o incontestabilă sugestivitate, sunt decantări asemenea spumei din valurile apelor de munte, limpezi şi repezi. Demersul liric definit printr-o adâncime a mesajului este conturat de amprenta personală, de o rară prospeţime, esenţa ascunzându-se îndărătul unei frazeologii colocvial epice. Discursul liric deosebit de îngrijit, curge firesc.

Inspirată de cuvânt şi empatizând cu imaginile poetice, Ana Nicole Popa realizează, la numai 14 ani, ilustraţii extrem de sugestive.

Privind volumul Isadorable în conexiunea lui lăuntrică, în înlănţuirea osmotică a multiplelor nuanţe şi faţete ale trăiririlor şi transmiterii acestora, observăm că poeziile Anei Urma cuceresc prin vibraţie, coerenţă şi naturaleţe. Pentru aceste calităţi, şi multe altele, poezia Anei Urma este primită cu bucurie, cu entuziasm şi promovată. Scriitorul şi cineastul român, Ben Todică a recitat din poemele Anei Urma la postul de radio al românilor din Melbourne, Australia iar omul de televiziune Tudor Călin Zarojanu în cadrul rubricii De ce-aş citi (emisiunea Arte Carte şi Capricii, aprilie 2015).

Dacă felul de a fi al Anei Urma este discreţia şi modestia, poemele sunt aproape toate confesiuni. Încet, dar ferm autoarea trece prin gesturi, sentimente şi idei din relativ în absolut şi nu se sfiieşte deloc să-şi declare adevărata identitate lirică.

Cartea Anei Urma este Dincolo de apusuri o Disertaţie după un poem.
„luminând motivul dintâi al iubirii
iau fărâme
le sădesc în alt om şi aştept
şi aştept până sevele frăgezesc cruste reci
sau pământ înţesat cu orgolii şi repet
şi repet până mugurii dau în iubire”