needitat…

Intuind sfârșitul

Intuind sfârșitul
e acea părere bizară de a nu desluși unde ești
în acest oraș ce diferă de cel din amintirile tale
pe aceste străzi părăsite
între ziduri matlasate cu iarbă
unde cândva se afla magazinul central
iar acum nu mai e mai nimic prin preajmă
și nimeni nu-ți zice că ești altcineva
când te apropii de rezerve de aer
închegat în ceva alb și aparent tangibil
când aproape că uiți cine ești
în acest interior în care nu se mai mișcă mai nimic
cu excepția umbrei tale
întrucât aici nu mai există nici măcar prezent
mai ales când dorești să te afli cu totul altundeva
însă știi că nu te poți separa de propria ființă
ca să poți să te vezi dintr-o altă apropiere
ca dintr-un alt timp
trăit anterior ca ceva ce nu se mai poate aminti
oricât de clar n-ar părea totul
și oricât de mult n-ai avea senzația
că tot ce s-a întâmplat a fost întâmplător
iar acum când vezi cum spațiul
presupus a mai exista
chiar și dincolo de cele prezumtive
se scurge tocmai înăuntrul acestui magazin
simți vântul întorcând mirosul respirației tale
ca ceva străin
precum izul cenușii subterane

evocând focul din seara în care
cerul sângera o săptămâna întreagă
în acele clipe când se sfârșea timpul celorlalți
iar tu începeai să te simți altcineva
doar un străin ce nu mai știa aproape nimic
uita totul și mai mereu avea senzația
că tot ce s-a întâmplat nu era întâmplător
cât timp chiar și acest prezent s-a petrecut deja
în acest oraș ce diferă tot mai mult
de cel din amintirile tale
acum când te apropii de peretele magazinului
și nu mai știi dacă ești tu cel care încă mai crede
că e tocmai aici
în absența aparențelor din preajma ta
închipuite de oricine altcineva
de cei ce ar fi putut exista încă și azi
dacă n-ai fi anticipat tocmai acest sfârșit