Revista Luceafărul
  • Caută pe sit


Colecţia revistei

Anul 1

Anul 2

Anul 3

Anul 4

Anul 5

Anul 6

    Fondat 2009 • ISSN 2065 - 4200 Anul 14 → 2022

    Învățarea prin cooperare

    Cooperare înseamnă a lucra împreună pentru a atinge un obiectiv comun. În cadrul activităților de cooperare, elevii caută modalități de rezolvare care determină rezultate/ soluții favorabile atât lor înșiși, ca indivizi, cât și tuturor membrilor grupului din care fac parte. Fără cooperare, nicio societate nu poate supraviețui; aflat în societate, niciun individ nu poate supraviețui fizic, psihic, ori ambele.

    Istoria pedagogiei universale oferă multe teorii, unele dintre ele puse în practică, ce susțin caracterul social al învățării, importanța activității independente a grupului în activități de muncă și de învățare. Foarte puține preocupări din zona psihopedagogiei au luat în considerare modul în care elevii se percep unii pe alții și interacționează. Multă atenție s-a acordat, în schimb, felului în care profesorii interacționează cu copiii, precum și documentelor și materialelor pe care trebuie să le utilizeze, de care se ține cont în procesul didactic (materiale didactice, metode pedagogice, plan de învățământ, programa școlară, manuale). Deși în teorie se amintește de comunicarea elev-elev, practic prea puțin se ține seama de relațiile dintre elevi, de ceea ce simt ei. Școala activă este curentul pedagogic cel mai influent. Există trei modalități de interacțiune între elevi, în timpul procesului de instruire:

    a. elevii învață raportându-se numai la ei înșiși, la scopul/ sarcina de realizat, fără să acorde prea multă atenție celorlalți;
    b. elevii intră permanent în competiție, luptându-se, încercând fiecare să fie ,,primul”;
    c. elevii cooperează, îngrijindu-se atât de propria învățare, cât și de a celorlalți.

    Primele două tipuri de interacțiune, în mod evident și din nefericire, sunt majoritare.  Pe de altă parte, trebuie recunoscut că acestea două sunt eficiente în învățarea conceptelor și a deprinderilor; diferitele tipuri de interacțiuni au efecte diferite, bune sau rele, în funcție de context, sarcină, materie de învățare. Este important, deci, ca elevii să fie puși în situația de a interacționa în toate cele trei modalități. Prin practică, ei vor ajunge să selecteze singuri structura interacțională cea mai adecvată sarcinii de învățare. Învățarea prin cooperare a cunoscut o răspândire foarte mare.

    Cercetarea privind învățarea prin cooperare a căpătat un contur nou începând cu 1980,1ucrările cele mai cunoscute fiind publicate de M. Deutsch, D.W. Johnson, R.T. Johnson, It. Johnson, R. Johnson și colaboratorii. Învățarea prin cooperare reprezintă o abordare interactivă, care încearcă să utilizeze elemente ale psihologiei behavioriste, cognitiviste și sociale, integrându-le într-o aplicație educațională originală. Aflați în condiții pedagogice specifice, cei care învață devin răspunzători de propria lor activitate de învățare, simultan dezvoltându-li-se sentimentul pozitiv de apartenență la grup. Învățarea prin cooperare constituie, deci, și un instrument instrucțional (teorie și practică) ce accentuează împărțirea clasei în grupuri mici în interiorul cărora elevii lucrează împreună în scopul de a înțelege și a aprofunda materia, până când fiecare dintre ei reușește să îndeplinească sarcinile, să stăpânească informațiile și deprinderile, să obțină controlul asupra sa și să devină, în acelaşi timp, un coechipier responsabil.

    În situațiile de învățare prin cooperare apare o interdependență pozitivă între elevi pentru atingerea scopurilor; elevii înțeleg faptul că pot să își îndeplinească sarcina numai și numai dacă și ceilalți elevi din grup reuşesc la fel de bine. Aceasta, deoarece realizarea scopului final depinde în același timp de efortul individual al fiecărui membru component în armonie unul cu celălalt. Niciunul dintre ei nu posedă toate cunoștințele, deprinderile, informațiile necesare; este nevoie de efortul conjugat al tuturor, iar elevii acceptă acest lucru: la victorie sau la eșec, ei trebuie să fie împreună. Este însă bine să se facă diferența dintre a așeza copiii în grup pentru a lucra și a structura grupurile de elevi pentru a lucra în cooperare. Un grup de elevi care stă în jurul mesei fiecare având sarcina sa, dar având libertatea de a discuta unii cu alții, nu înseamnă structurare în vederea cooperării și nu determină o interdependență pozitivă.

    Pentru a avea o situație de învățare prin cooperare, trebuie sa existe un scop comun, acceptat de toți, pentru a cărui realizare întreg grupul este apreciat, gratificat. Mai mult, în acest grup, nu e posibil ca doar unii să lucreze și să dirijeze, iar ceilalți să se supună. Dimpotrivă, fiecare membru al grupului are deplină responsabilitate, fiecare cunoaște materialul de învățare și fiecare face eforturi spre succes.

    Actul de a organiza copiii în grupuri nu are în mod necesar efectul unei relații de cooperare. Aceasta relație apare și se întărește prin activitatea cadrului didactic.

    Spre deosebire de situațiile de cooperare, cele competitive accentuează lupta elevilor unul împotriva celuilalt, astfel că numai ei singuri să poată atinge obiectivul de învățare. Întotdeauna, dacă cineva câștigă, ceilalți pierd. În situația de învățare individuală, realizarea scopului este individual, independent; elevul se concentrează pe interesul propriu, pe succesul personal și nu il interesează realizările altora. Punctul de reper îl constituie setul de criterii stabilit, iar elevul este motivat în primul rând de acestea, să le îndeplinească, să obțină punctajul necesar etc. Succesul sau eșecul altora nu îi influențează propria performanță.

    Cercetările comparative între învățarea individuală și cea prin cooperare au evidențiat câteva axe de studiu (categorii): realizare (productivitate), relații pozitive, sănătate psihică (mentală). Rezultatele au evidențiat în mod clar faptul că, prin comparație cu învățarea competitivă, individualistă, cooperarea înregistrează rezultate constante în ceea ce privește:
    a. performanțele mai înalte și productivitatea mai mare;
    b. relații mai calde, de sprijin și de angajare;
    c. sănătate mai bună din punct de vedere psihologic, competență socială și respect față de sine.

    Este necesar, deci, ca profesorul să pregătească atmosfera și materialele de predat pentru a crea un climat de cooperare. Astfel: – trebuie să reia lecțiile, curricula și diferitele programe educaționale existente și să le structureze în așa fel încât să poată fi abordate în cadrul activităților de grup bazate pe activități instructive cooperative; – trebuie să identifice problemele pe care unii elevi le pot avea atunci când lucrează în grup și să găsească modurile prin care și aceștia pot fi antrenați în munca pe echipă.

    În pofida numeroaselor teorii educaționale care promovează activismul elevilor, învățământul rămâne încă tributar unei transmiteri unidirecționate. Modalitățile de activizare și de stimulare a relațiilor în grupul școlar sunt utilizate fragmentar, în funcție de obiectivele educaționale, și sunt bazate pe procedee metodologice desfășurate într-o activitate didactică sau  alta.

    Bibliografie
    1. Johnson, D.W., Johnson, R.T., Holubec, E.J.. Cooperation in the clasroom, Edina, MN: Interaction Book Company, 1993.
    2. Johnson, D.W., Smith, K.A., Johnson, R.T. Active learning: Cooperation in the College Classroom, Interaction Books Co, 1991

     



    Abonare la articole via email

    Introduceți adresa de email pentru a primi notificări prin email când vor fi publicate articole noi.

    Alătură-te celorlalți 2.661 de abonați.

    Drept de autor © 2009-2022 Revista Luceafărul. Toate drepturile rezervate.
    Revista Luceafărul foloseşte cu mândrie platforma de publicare Wordpress.
    Server virtual Romania

    Statistici T5