INVIDIA este o sămânță a răului care germinează, încolțește, crește și distruge oameni, încă din timpul lui Cain și Abel. Ea este, poate, singurul rău, păcat, care nu oferă nici măcar o plăcere temporară, precum lăcomia sau mânia; ea, INVIDIA este o suferință pură și aridă. Pe tot parcursul ei, invidia devine un destin, așa cum a devenit pentru Cain, o rătăcire continuă, fără a găsi vreodată un „acasă”.

---

INVIDIA, acest „vierme al sufletului”, este motorul primei tragedii umane din Biblie, care s-a perpetuat de-a lungul omenirii, ca o umbră otrăvită și care a germinat și dezvoltat în sufletele neputincioase, bolnave și „nealese”.

În povestea biblică despre Cain și Abel, invidia nu apare brusc, ci se strecoară ca un șarpe otrăvit printr-o „fisură” a inimii, transformând o relație de fraternitate într-una de rivalitate de moarte.

Este o radiografie a durerii umane profunde, aceea a copilului, a omului, a făpturii umane care se simte…”nealeasă”!

Această durere-invidie este ca o umbră uriașă de gheață, mare cât un munte, care străpunge sufletul invidiosului și-l consumă, uneori în tăcere, alteori, zgomotos.

Invidia nu este dorința de a avea ceea ce are cel invidiat, ci este suferința provocată de binele aceluia. Ea arde până în adâncul măruntaielor, transformându-se într-o umbră de gheață permanentă, ce-i transformâ invidiosului sufletul într-un pustiu incapabil de a mai fi un sol fertil.

Omul invidios maschează invidia sub formă de critici sau dispreț față de celălalt.

El, invidiosul, urăște și-l doare neputința lui, pe care, succesul celuilalt o scoate la iveală. Invidiosul nu înțelege, că viața este o vocație unică, fiecare om este cu drumul său, fiecare este protagonistul propriei vieți. Și vede ca într-o oglindă, adevărul crud despre sine: dorințe neîmplinite, temeri bolnăvicioase, ambiții amânate sau moarte, neputințe, lipsuri pe diverse planuri…! În acest sens, invidia devine otravă și…”umbră” care îl urmărește și prinde rădăcini în sufletul ancorat în nesiguranță și frică de eșec.

De multe ori, noi, oamenii, trebuie să acceptăm că nu am primit toți aceleași „daruri” în același timp. Filosofic, aceasta este acceptarea faptului că, universul nu ne datorează nimic, iar pacea vine din recunoașterea a ceea ce ai, a ceea ce poți să faci cu ce ți s-a dat, și nu din plângerea pentru ceea ce-ți lipsește, făcând astfel loc veninoasei invidii, care se cuibărește ca o umbră de gheață în sufletul sărac și greu ca un plumb otrăvit.

Trebuie să fie cumplită strângerea de inimă a invidiosului, încât să-l facă, să calce în picioare fără regrete, norme de conviețuire, sentimente, rațiuni…să treacă dincolo de măsurile umanului și de granițele normalului.

El, invidiosul îl vede pe celalalt ca pe un pisc care îi fură orizontul, ca pe ceva ce i s-ar cuveni și lui, sau numai lui, otrăvindu-se cu: „De ce tu, și nu eu?”, coborând din lumea normalului în…”Ținutul Nod” al lui Cain, țara fugii de sine.

Invidia este, poate, cea mai singuratică dintre patimi, este un fel de…eroare de perspectivă, și se consumă în tăcere de obicei, dar având deseori și izbucniri furibunde, ca un om nebun care explodează, dezvăluind greutatea acestei crunte boli și patimi numită INVIDIE, „umbra de gheață” cu rădăcini otrăvitoare într-un sol arid.

Dacă invidiosul nu-și rezolvă această „umbră de gheață”, atunci ea, invidia îl va consuma atât fizic cât și spiritual, făcând din el un „mort viu”, plin de venin și răutate.

Va fi un om blocat, incapabil să se bucure de viața lui, va fi un om care va arde în propria-i otravă, „numărând” și „vânând” bucuriile celuilalt, prăbușindu-se la un moment dat, ca un furibund care se îneacă în propria-i vomă.

Personal, am o profundă milă de omul invidios, pentru că este un neputincios, un orb și un slab. Este permanent sub tăișuri care-l îmboldesc și îl împing veșnic în invidie, răutate, necugetare, neputând să iasă din acest hățiș, care-i tulbură inima și mintea, și îngreunându-i sufletul cu plumbul bolii, numită INVIDIE.

Maria Cernătescu, membru UZPR

         martie 2026, București