INVITAŢIE LA LECTURĂ: Visul Danielei

Autor, Corneliu Filip

Orologiul de la Primărie, cu difuzoare răspândite în şase pieţe din oraş, după câteva acorduri din ,,Hora Unirii”, bătu solemn de 11 ori, semn că se apropia miezul nopţii. Fata le-a urmărit numărând în gând. Când s-a aşternut din nou liniştea a scos cablul din priza de la capătul patului, a închis capacul laptopului, nu înainte de a-l strânge afectuos la piept, ca pe un iubit, după care l-a aşezat cu grijă pe noptieră. Lumina era stinsă demult. Doar razele lunii strecurate prin perdeaua de la fereastră căutau alene ungherele în care se pitise întunericul, ca într-un joc de-a v-aţi ascunselea.

Daniela sta întinsă în pat, cu pătura învelită în cearşaful albăstrui, trasă până la bărbie. Cât a fost cu laptopul pe genunchi nu a simţit răcoarea nopţii, dar cum a plecat de lângă dânsa, adică în ,,pătuţul” lui, pe noptieră, un fior rece i-a traversat corpul de la picioare până spre umeri, înfrigurând-o. De aceea a tras pătura atât de sus. Parcă se ascundea, ferindu-se de ceva nevăzut şi ostil. Aşa i se întâmpla adesea când îşi lua ochii de pe miraculosul ecran al calculatorului, a lui Miky, cum îl dezmierda, ca pe un copil, când ca pe un iubit, când ca pe un confident de taine. Urmau să sărbătorească peste aproape o lună un an de când computerul ,,Miky” i-a devenit cel mai bun şi chiar unic prieten. Doar în el mai are încredere, i-a deschis o nouă lume în care se simte protejată, poate călători oriunde, cunoaşte oameni şi locuri, stând totuşi , aşa, comodă în cămăruţa ei. A fost cel mai mare şi frumos dar care l-a primit de când se ştie. I l-a făcut chiar mama ei. I l-a adus din Italia, unde lucrează de aproape doi ani. aşa că ,,Miky” e o punte, un mesager care face legătura între dânsa, Daniela şi mama ei, pe care o dezmiardă mai mult în gând, tot cu numele de Miky. Aproape în fiecare seară stau la taifas, cam jumătate de oră. Aşa, dorul de casă, de fiecare din ele două e mai lesne de suportat. Se confesează reciproc, atât cât pot face o mamă cu o fiică. Şi totuşi Daniela a decis să nu-i spună mamei că mâine, după ce termină orele, va pleca direct la autogară şi va ajunge la Mişu, tot un fel de Miky, omul la care-i e gândul din toamna trecută. De când s-au cunoscut, tot datorită lui Miky, care acum se odihneşte tăcut, în întuneric, aşezat de ea pe noptieră.

Cum s-au cunoscut? Aşa cum au făcut-o şi alte câteva colege, plictisite de nazurile, de aerele ce şi le dau proprii colegi. ,,În fond acum lumea e atât de largă, poţi cunoaşte atâtea persoane! Nu mai e ca pe vremea bunicilor sau mamelor, cu peţitoare, baluri sau Joia tineretului. Au apus de mult. De când cu internetul suntem, cu adevărat, un sat global”, cum am văzut eu scris, undeva, tot pe net, gândea în sinea ei Daniela, încercând să-şi atragă somnul, s-o cuprindă, să o liniştească, mai ales că mâine o aşteptă o zi grea, chiar decisivă pentru dânsa.

…Da, Mihai, ce noroc pe ea ca l-a întâlnit! Mai întâi, acolo, pe ecran. A fost la început un simplu nume, apoi s-au auzit, după care, pe 10 octombrie (cum ar putea uita asemenea dată?!) s-au şi văzut. Pe teren neutru, la Bucureşti. Cât de minunat a putut fi? O zi cât un an, cât un veac! Care a umplut-o de fericire de atâtea amintiri dragi!

Vineri, adică peste încă o zi, este 1 Mai (şi sunt atâtea zile libere în week-endul care vine) încât s-a decis să îi facă o surpriză lui Mişu, lui Miky al ei, iubirea sa nestăvilită. Să-i facă o vizită surpriză la el la Braşov. Nu ştie că vine, dar i-a spus adineauri pe net că nu are nici un program deosebit pentru zilele care vin, deşi şefii săi s-ar putea să se răzgândească şi să îl ia cu ei. Ca să le tihnească şi lor sărbătoarea Muncii, iar el să-i transporte unde vor dori. Dar de ce nu ar lua-o şi pe dânsa, mai ales că i-a repetat a câta oară că după ce termină bacalaureatul şi vine la facultate în Braşov, vor fi mereu împreună! Ar putea-o prezenta şi pe dânsa şefilor, că doar i-a spus că este tare mândră de crăiasa lui. Aşa o dezmiardă şi, cum să nu îi placă?!…

Singurul lucru care o indispune în legătura ei cu Mihai, ori Mişu, cum îi place să îi zică (el nu acceptă varianta Miky, pentru că îi aminteşte de celebrul şoricel din desenele animate!) este faptul că nu îşi lasă  laptopul deschis iar când totuşi vede că e on-line, adesea refuză să intre în legătură cu dânsa, fiind prins cu probleme… oficiale! De aceea trebuie să rămână mereu în aşteptare. Iar el dispare adesea cu zilele. În ,,misiuni”, se justifică atunci când revine pe net. Se consolează cu gândul că, vorba aceea, mult a fost, puţin mai este, până se termină şi cu bacalaureatul şi se muta cu el la Braşov. Adică, număra în gând: mai, iunie, iulie, cu bacul, apoi înscrierea şi din octombrie împreună chiar cu verighetă şi buletin de Braşov!

A încercat să recompună chipul drag. Apărea şi dispărea ca într-un joc chinuitor. De aceea întinse mâna şi luă de pe noptieră, de lângă Miky, mobilul. Ridică încet capacul şi miracol, acesta se lumină, a mai dat un clic şi zâmbetul parcă ştrengar a lui Mişu, o învălui. Dacă ar aprinde lumina şi s-ar uita în oglindă şi-ar vedea faţa inundată de bucuria şi pulsaţia sângelui ce-i zvâcneşte lângă tâmple în aşteptarea mângâierilor care să o liniştească. Erau cele şapte instantanee pe care a reuşit să le fure în acea fantastică zi a primei lor întâlniri. A privit-o doar pe prima, după care a închis brusc ecranul şi l-a pus la loc pe noptieră. Cu prima imagine pusă pe retină strângând bine pleoapele le-a readus în memorie şi pe celelalte şase…

Se derulau tot mai grăbite ca într-un carusel după care s-a oprit brusc şi a apărut silueta ei păşind încet, curioasă, la chipurile întâlnite pe trotuar, figuri noi, necunoscute… Treceau pe lângă ei şi, parcă, se ignorau reciproc… Apoi a traversat o stradă cu semafor, a luat-o spre alta, tot mai aglomerată. S-a lăsat dusă de acel torent uman. Încotro? Ar fi vrut să se oprească să se întoarcă, dar nu reuşea… Şi-atunci a simţit o mână care o strânge de braţ, ca o menghină. S-a oprit şi a întors capul derutată. Dar s-a luminat. Era Mişu, nu mai era singură, speriată. S-a lăsat dusă de valul uman, prinsă cu putere de braţul-ancoră. Era atât de bucuroasă, de-i şiroiau lacrimile pe obraz. Le simţea fierbinţi, coborându-i spre bărbie. Nici n-a observat că au intrat într-o clădire, au urcat mai multe trepte, au pătruns într-o sală plină de oglinzi, cu un candelabru uriaş, care se învârtea şi presăra tot felul de luminiţe multicolore. S-au oprit. Era un şir de perechi care înaintau pe un covor roşu, în capătul căruia un domn sobru, cu chelie lucioasă, nas mare şi sprâncene stufoase, negre, vorbea tare, pentru fiecare cuplu în parte, rostind aceleaşi cuvinte solemne.

– Cine are ceva de spus, să o spună acum, dacă nu să tacă pe vecie?!, după care, în aplauzele şi râsetele celor din faţă, îi proclama soţ şi soţie, rostind apoi, poruncitor: ,,Şi acum, să se pupe mirii!”

Daniela  era numai ochi şi urechi, savura momentele. Cu cât se apropiau, emoţiile îi sporeau. Se uita tot mai derutată în jur. Numai feţe noi, necunoscute. Nici mama, Mihaela, nici fratele Sorin!? Şi-a amintit brusc că nici nu i-a anunţat, iar ei au rămas, departe, la muncă în Italia. Îi pare rău, dar nu mai are ce face!. Mai are doar o pereche înaintea lor. Abia atunci a observat că fiecare trece în dreapta, dincolo de o uşă mare, ornată cu eşarfe albe şi flori, în alt salon de unde răzbăteau până la ea ritmuri de vals şi multă veselie. De abia aşteptă să ajungă acolo, deşi nu ştie cine o va însoţi, pentru că nu cunoaşte pe nimeni. Dar, iată, au ajuns. Domnul cu chelie lucioasă îi priveşte drept în faţă, parcă ar hipnotiza-o. Îi aude doar vocea tunătoare parcă: ,, Cine are ceva de spus, să o spună acum, aici, sau să tacă pe vecie!” Abia atunci şi-a amintit că a mai auzit asemenea vorbe şi într-un film american, văzut pe net, că aşa fac cei de dincolo de Ocean. N-a mai apucat să-şi termine gândul: ce repede a trecut la noi acest obicei?, că a auzit o voce strigând: ,,Eu, eu, el este al meu, e soţul meu. Am şi un copil cu el. cum îndrăzneşte să mi-l ia?!”

A încremenit. Parcă a paralizat. Au lăsat-o toate puterile. Mihai s-a smuls de la braţul ei. S-a uitat împietrită la chipul sau. Parcă era al lui, dar se schimbase rapid într-un rânjet. S-a dat în lături, luând-o pe după umeri pe cealaltă şi păşind spre salonul de bal. Mai multe femei cu feţele tot mai hidoase roiau în jurul ei şi o înghionteau râzând isteric.

… S-a trezit brusc, ţipând. Era transpirată şi răsufla din greu. S-a bucurat ca a scăpat pe moment din acel carusel nebun. Nu ştia ce să facă? S-a obişnuit cu întunericul camerei, a înţeles că e acasă, în patul ei şi e atâta linişte, dar acele voci, cuvinte, figuri, încă-i stau înfipte în creier. Nu prea visa, sau, mai precis nu-şi amintea. Când în zori sau peste noapte se trezea pentru a merge la toaletă, dacă nu încerca să recapituleze ce a visat, atunci totul dispărea, parcă un burete uriaş ştergea brusc totul. Apoi, revenită în pat, sub pătură, oboseala o copleşea şi-şi continua somnul…

S-a mai foit un timp, rămânându-i înfipte în creier acele imagini, încercând să înţeleagă ce să însemne acel vis al Danielei? N-a ajuns la nici o concluzie şi a adormit la loc.

***

 Au trecut aproape două zile. Este prima zi din Mai. E sărbătoare, soare, pomi înfloriţi, copii fac gălăgie cât încape în faţa blocului, unde au un loc de joacă, neinvadat de maşini. Mulţi au plecat la iarbă verde, la bere şi mititei, la picnicuri. Ferestrele stau deschise de gospodinele sătule de vremea instabilă de până atunci. Numai Daniela a rămas închisă în casă. S-a întors de la Braşov, după călătoria surpriză. A fost într-adevăr surpriză. Dar una cumplită… Zace întinsă de-a curmezişul patului cât este ea de lungă şi are un metru şi nouăzeci! Păr lung, blond, răvăşit, o parte pe pernă, o alta pe umeri şi tricoul bej. Când s-a întors, primul lucru pe care l-a făcut a fost să strângă toate tricourile şi pantalonii pe care a cusut literele ,,MIŞU”. A stat în cadă şi şi-a frecat braţul, mai sus de cot, până a reuşit să şteargă acelaşi nume. O durea, aproape sângerase, de nu-l mai simţea. A tras noptiera în dreptul uşii, semn că nu vroia să ia legătura cu restul lumii. Bunica Maria era îngrijorată, a bătut de câteva ori în uşă dar
i-a răspuns, să o lase în pace, că e obosită şi vrea să doarmă.

Să doarmă şi să uite. Să uite de tot, de toate cele trăite, de când a plecat de acasă. Sau de mai înainte! Şi visul acela ciudat, cum să îl uite? Toate erau răvăşite. Nu mai ştia ce e cu ea. Parcă era un înecat, neştiind ce să facă: să mai înoate ori  abandoneze orice efort şi să se lase în voia valurilor. Îi era silă de toate, în primul rând de ea. Cât a putut fi de credulă, de proastă? Ea, care, ajungând la majorat, deşi a fost lăsată în ,,grija bunicii Maria”, se considera un om matur, pe propriile picioare şi forţe. Dar acum?… Şi iar o podidea plânsul. Abia când a ajuns acasă, în cămăruţa ei, le-a dat drumul. Parcă se răcorea.

A plecat la prânz, chiar înainte de ultima oră de joi. A alergat până la autogară ca să nu scape autobuzul de Braşov. A avut noroc, găsind şi loc. chiar lângă o mătuşă vorbăreaţă. De la Roman, unde s-a urcat, s-au studiat cu coada ochiului, cum se spune. Mătuşa a început cu vorba, întrebând-o până unde merge?

– A, la Braşov?! S-a mirat, dar a adăugat repede: şi eu tot acolo! Era tot mai curioasă. Probabil se plictisea la nepoţi şi era una din acele babe care tot turuie, şi-a zis în gând Daniela. La popasul de la intrarea în munţi, de la Poiana Sărată, a invitat-o la mici. Trecea mai repede timpul, plecase grăbită de acasă, uitându-şi pacheţelul pregătit pentru şcoală şi călătorie.

Mătuşa devenea tot mai simpatică, chiar glumeaţă. I-a povestit despre dânsa, despre fiica de la Braşov, unde mergea, despre cele două nepoate care o aşteptau, despre moşul pe care l-a lăsat din nou să aibă grijă de gospodăria din satul de lângă Hîrlău. A tot iscodit-o: ,,la cine anume merge, la ce adresă”… Evita un răspuns, dar bătrâna s-a prins că merge la un băiat, la un iubit. A trebuit să recunoască, chiar
i-a arătat şi poza din telefonul mobil. Voia să vadă că are cu cine se mândri. Oare a făcut bine? Oricum ar fi, ar fi aflat până la urmă. Dar atunci nu a crezut-o. Cum să fi crezut că Mihai locuieşte în acelaşi bloc cu fiica ei?! Dar, când i-a zis că e familist şi are şi un băieţel, tovarăş de joacă cu nepoata ei cea mica, nu i-a venit să creadă! A gândit că e o simplă asemănare, coincidenţă,  mai ales că bătrâna a dojenit-o zicând, cum a plecat, aşa, de capul ei, la cineva căruia îi ştie doar numărul de mobil, şi acela mereu închis! Până la Braşov s-a tot rugat în gând să îi răspundă la apel Mihai, ca să-i arate bătrânei că s-a înşelat. Că Mişu al ei o va lua din autogară. Se va bucura că a venit, că i-a făcut  aşa surpriză! Doar el a aşteptat-o şi pe peron în Gara de Nord! Dar atunci nu avea mobilul închis!

La Braşov gara şi autogara sunt una lângă alta. Nu o aştepta nimeni, pentru că nimeni nu îi răspundea la apel. Văzând-o, mătuşii i s-a făcut milă şi a luat-o cu dânsa. Trecuse de ora 17. Era mare animaţie, ca înaintea unui weekend prelungit, de trei zile. Au mers cu taxiul până în cartierul ,,Nova”. Îl ştia de la televizor: acolo veneau seara urşii, din munte, din pădure, la tomberoanele de gunoi.

Când taximetristul a intrat pe alee, gata să parcheze în faţa blocului, unde bătrâna i-a dat adresa, a înmărmurit. Mătuşa i-a spus că s-a făcut albă la faţă ca varul. S-a mirat că n-a leşinat. Da, Mihai cu puştiul puneau bagaje în maşină. Se pregăteau de plecare… Băieţelul s-a desprins fugind în întâmpinarea mamei, să o ajute, vrând să îi ia o sacoşă din mâini.

Daniela privea înmărmurită. Nu mai era doar un vis. Visul Danielei din noaptea trecută! A trebuit să vină bătrâna şi să îi deschidă portiera. Să o tragă de mână afară din maşină. Ca să o vadă şi el, să se lămurească şi dânsa că n-a minţit-o, că iubitul ei pentru care a făcut atâta drum, aşa, de nebună, a minţit-o. Că el e familist, vede şi ea, şi nu-şi va lăsa feciorul şi nevasta pentru o adolescentă, o fată care abia termina liceul, şi mai credea în Feţi Frumoşi! Ea ar fi vrut să plece în acea clipă cu taxiul oriunde, cât mai departe, dar n-a lăsat-o. A luat-o de braţ şi i-a şoptit: ,,capul sus şi fă-te că nici nu îl vezi, măgarul!”.

A avut tăria să îl privească direct în faţă când a trecut direct prin faţa lui. A rămas şi el tablou. Doar o clipă, după care a coborât privirea în pământ, şi a răspuns la salutul bătrânei. Grijuliu, a luat sacoşele de la nevastă, ignorând-o pe dânsa. Ceilalţi nu s-au prins. De fapt, rememorează Daniela, nici n-a tresărit. Ce prefăcut, ce ticălos! Recunoaşte, acum după ce a ajuns acasă, c-a avut mare noroc de mătuşă. Aşa, singură, ce ar fi făcut? Ar fi hoinărit de nebună prin oraş, ar fi întrebat de el la SRI? Că acolo i-a zis că lucrează şi nu-i poate spune mai multe. Că-i  secret. Secret, că are nevastă şi copil?! Nemernicul!

Mătuşa o ţinea strâns de braţ şi a purtat-o sus în apartamentul de la etajul doi. Mergea ca teleghidată. Ca să nu facă vreo prostie?! I-a spus-o când au ajuns în casă. Nici ea nu ştia ce ar fi făcut?! Mintea nu-i mai lucra. Imaginea cu el, maşina şi familia, era ca un fel de stop cadru, care se lipise, înţepenise în mintea ei. Parcă nu mai vedea nimic altceva.

Mătuşa s-a purtat cu dânsa ca o doamnă, ca o mamă adevărată, gândea Daniela, încercând să înţeleagă ce i s-a întâmplat în ultimele ore. Cum a putut fi atât de credulă, de proastă? Şi totuşi a fost. Să dea vina pe Miky, pe laptop? Nu, ea şi numai ea a fost o tâmpită, o fraieră, o oaie! Şi doar auzise, citise  atâtea despre tot felul de escroci sentimentali, ca Mişu! Şi mătuşa a încercat să o consoleze spunându-i că, bine că a deschis ochii atunci, a văzut cu ochii ei cine-i tipul, că altele s-au trezit luate şi duse peste graniţă, şi puse să facă prostituţie pentru tot felul de peşti ordinari. Ori multe nu s-au mai întors…

Îi e ruşine de ea. De faptul că s-a lăsat aşa lesne păcălită, îmbrobodită, că i-a ascuns mamei Mihaela şi bunicii Maria, că avea aşa gânduri măreţe şi s-a dus pe furiş la ,,escrocul naibii”, tocmai la Braşov!

Văzând-o în ce stare se găsea, gazda ei de la Braşov a insistat să rămână peste noapte. Urma să o cunoască şi pe fiica ei, care lucra la un supermarket şi ajungea acasă târziu, dar dimineaţa va fi liberă. Daniela vroia să plece, să evadeze, din acel loc unde trăia cel care-şi bătuse joc de sufletul ei.

Bătrânei îi era teamă că Daniela, în starea în care se afla, să nu facă vreo prostie, ca fata unei vecine din sat, care şi-a luat viaţa, după ce unul şi-a bătut joc de ea. A mers cu dânsa până la autobuzul care la orele 22 se întorcea înapoi, pe acelaşi traseu. A lăsat-o în grija şoferului, zicând că-i mătuşa ei, să aibă grijă să o lase cât mai aproape de casă, de bloc, că ajungea spre dimineaţă.

Pe drum privea pe geam în gol, întunericul sau luminile care defilau grăbite prin aşezările prin care treceau. Vroia să şteargă imaginea de la Braşov din faţa blocului. Se ruga în gând să adoarmă şi probabil că Cel de Sus a ascultat-o, şi a aţipit. Cât, nu mai conta, dar i s-a mai răcorit creierul. S-a trezit buimacă. A liniştit-o un domn în vârstă, care, auzind unde va cobori, i-a spus că mai are până la destinaţie, iar el va avea grija să o trezească. N-a mai fost nevoie, dar i-a mulţumit.

Nici nu ştie când a ajuns acasă. A încercat să se strecoare tiptil până în camera ei, dar bunica Maria s-a trezit şi vroia să-i dea ceva să mănânce. Credea că a fost la o petrecere cu colegele. Da, la o petrecere! Şi ce petrecere?
N-are să o uite cât va trăi, şi-a spus Daniela în gând. Şi visul acela? Dacă ar fi rămas acasă?!.

18-24 aprilie 2010