Ioan VASIU

CATRENE

doar poeţii pot s-audă cum plânge marea-ntre stânci
doar poeţii pot să vadă luna sărutând un nor
doar poeţii pot s-adune liniştea din văi adânci
doar poeţii pot să cânte în al primăverii cor

m-ascund în poeziile ce plâng
m-ascund în amintirile ce curg
m-ascund în al iubirii verde crâng
m-ascund în norul blestemat de-amurg

eu cu tristeţea nu am dialog
din suflet o alung şi-o scot în stradă
să umble ca un cerşetor olog
ţinându-se de garduri să nu cadă

într-un geam întredeschis
lacrimile-ncep să fiarbă
pe maşina mea de scris
de o vreme creşte iarbă

mă cert cu viaţa uneori în vis
pentru un gram în plus de fericire
mă simt mereu un geam spre cer deschis
prin care poezia să respire

locuiesc într-o pădure plină cu melancolii
într-o peşteră comodă de furtună mă ascund
mă destăinui câteodată primăverii timpurii
şi traduc şoaptele blânde din oceanul fără fund

chiar dacă-mi dă pădurea loc de casă
şi-un lan de grâu m-aşteaptă şi mă-mbie
iar marea să visez pe ţărm mă lasă
prefer să locuiesc în poezie

îmi scrie mama să nu mă grăbesc
balul bobocilor în rai să-l prind
că nu e gata corul îngeresc
repetă încă cel mai nou colind

mi-e dor de casa părintească tot mai des
parcă mă cheamă mama la culcare
şi-aud un cântec tot mai greu de înţeles
şi-adorm visând poveşti nemuritoare

într-o iubire
cu prea multe lupte
şi visul umblă
cu sandale rupte

singurătatea n-o primesc în casă
singurătatea e un vis urât
când o primesc o simt cum mă apasă
ca un bocanc neiertător pe gât

într-un lan de grâu cu maci m-am logodit
doar într-o livadă am vrut să mă-nsor
am iubit în taină un tăpşan cosit
şi-am visat pe perne pline cu mohor