Primit pentru publicare: 14 dec. 2015
Autor: Ion N. OPREA, Membru Fondator de Onoare al Rev. Luceafărul(Bt)
Publicat: 16 dec. 2015

Simple note și convingerea mea

Gala Extraordinară “Oamenii timpului” de la Teatrul Național din Iași o demonstrație că nominalizații, ca și câștigătorii trofeelor puteau fi oricine și dintre noi, cei rămași acasă – premiză a excluderii de la festinul European
                   –   O lecție, nu știu dacă au învățat-o actorii evenimentelor-
Desfășurată sâmbătă 12 decembrie 2015 în Sala mare a Naționalului “Vasile Alecsandri” din Iași și difuzată la “Realitatea TV”, Gala “Oamenii timpului”, patronată de revista Timpul, a fost un deziderat care a bucurat și ne-a dat speranța că Iașul și organizatorii vor convinge că mergem corect către aflarea  drumului către Capitala europeană a culturii, dar în ce mă privește m-am rătăcit…
Nimeni din cei ajunși pe scenă nu m-au convins că suntem “Oamenii timpului” și dacă am fi care ni-s meritele. Ca cel care am urmărit parcursul competiției, am identificat dificultatea urcușului la nominalizări, poate a căutărilor și urmărind punctajul am înțeles, că până la urmă, câștigătorii au fost chiar cei care au trebuit să ocupe scaunul, dinainte stabilit de cineva, neexplicându-ni-se nouă, celor spectatori la televizor, ce și pentru ce concret, li s-a conferit  succesul, ceea ce mi s-a întărit  sentimentul că, la orice probă,  putea fi câștigător oricine și dintre cei rămași acasă.
Organizatorii prezentând “Oamenii timpului”, s-a văzut, n-au învățat și n-au profitat cu nimic din ceea ce vedem noi românii de fiecare dată când vizionăm concertele vieneze, ținuta și comportarea, atât a sălii cât și a celor de pe scenă, sâmbătă seara majoritatea celor prezenți arătau cum ar fi venit de la descărcatul fânului sau mulsul oilor, unii în blugi, teniși în picioare, gulere desfăcute, mâneci suflecate, tricouri slinoase, cuvinte improvizate, nesonorizate adecvat, până și la personaje cum au fost cadre universitare, cei doi mari artiști, directorii teatrelor de la București și Sibiu, sosiți să etaleze și să jaloneze perspectivele actului cultural în capitala Moldovei… Apoi, de ce prezența pe scena Naționalului a unor foști universitari care ne-au intoxicat cândva, ani de zile,  predând marxism-leninismul și nu invitarea unui  academician ca Alexandru Zub, care ne onorează sub toate aspectele, însuși domnia-sa fiind cel mai nimerit OM al timpurilor, lăsat acasă.
Spune mult și faptul că la categoria “memorie-istorie” singura doamnă nominalizată a fost prezentată “ultima pe listă”  dintre cei cu… fotografia!
Selectată și onorată pentru a prezenta Oamenii timpului, Realitatea TV nu și-a dovedit vrednicia. Păstrându-și deprinderea – întreruperea firului filmului cu prezentarea reclamelor, unele total inadecvate momentului –spectacolul a fost un  act de impoliteță față nu doar pentru sală, oamenii de-acasă, dar mai ales față de grupul vocal și instrumentiștii japonezi și coreeni, față de care regia Galei Extraordinare, a rămas datoare – pierderea și recuperarea partiturii pierdute… Penibilă și de fel explicate apariția pe scenă dar și pierderea în eter a invitatului special al Galei, a  celui ce a fost Ion Caramitru, directorul Teatrului Naional “I. L. Caragiale” din București, în seara târzie de sâmbătă seara…care n-a salvat și luminat drumul care, intuiam, era de mult pierdut pentru Iași căruia îi mai trebuiau multe note ca să fie calificat măcar pentru calitatea de oraș European, dar mite și Capitală…
Gala de sâmbătă seara a fost un preludiu anticipat a cee ace  s-a întâmplat mai apoi, ca suită de act cultural, excludera noastră de la tot ce a visat Moldova, prioritate la trofeul European acordându-i-se unui oraș ca Baia Mare, mult deasupra Iașului, cum încerc eu să probez că în literatură, critica literară, în creație ca jurnaliști sau om de cultură, chiar,  Oamenii viitorului, pot fi mai consistenți, dar neobservați, oamenii la care  am să mă refer, un professor de la Bacău și o conducătoare de revista dintr-un orășel, care, identificați și nominalizați, ar fi avut de spus mai mult decât au făcut-o laureații la categoria în cauză.
Viitoarea ediție, poate va fi altfel despre Oamenii timpului, temă bine gândită, dar deficitar pusă în pagină, într-o sală care nici ea, mi s-a părut?, nu mai are aurul de altădată!
                                                       *
Anul trecut, mi-am adus aminte, sub bagheta aceleași reviste de cultură Timpul, și a acelorași oameni prezenți ca organizatori ai acțiunii Oamenii timpului, în cadrul unei manifestări mai largi _Festivalul internațional de literatură și traducere (Filit) – s-a desfășurat și  dezbătut  secvența  numită “Jurnalismul cultural în epoca new-media”, soldată cu două concluzii, nici ele fundamentate în timp: că jurnalismul s-a deprofesionalizat, iar revistele culturale nu mai servesc cititorilor din varii motive. Concluzii care, după cum se știe, le-am comentat, subsemnatul împreună cu unii membri ai Cenaclului la distanță am editat volumul intitulat “Revistele? Luminoase, instructive și educative”, Editura PIM, Iași,  demonstrând faptic că jurnalismul cultural există, mulți dintre ei fiind și editori de reviste culturale, realizatori de volume cu materialele publicate în presa momentului. Dovadă că la acțiunea Oamenii timpului aceștia nu au lipsit, numai că…
                                                         *
Citesc multe cronici de carte, mai ales din Suplimentul de cultură, Iași, scrise  de condeieri care susțin volumele prezente și viitoare, editate de Polirom, dar rar găsesc ceeace caut. Cronica profesionistului. Dar nici autori care să convingă. Am găsit-o la volumul “Dimineți senine sub un cer înrourat – proze poetice” -, de Elena Olariu, Editura Studis, Iași, 2015, care înseamnă nu numai cronica ci și prefața. O prezint spre edificare. Un professor-profesor.
„PREFAȚĂ
Natura umană a fost înzestrată cu o mulțime de elanuri irepresibile astfel că, în viață, mai importante decât suma cunoștintelor pe care un om le poate dobândi sunt virtuțile prin care el dă un sens acestor cunoștințe. Unul din mijloacele prin care se înfăptuiește acest demers „congenital” este darul scrierii, acel dar care transformă cuvântul banal în vectorul unei căutări supreme, instrumentul dobândirii de noi sensuri, temelia unei existențe trăite din  plin. Prin prisma acestui fapt, pentru mulți slujitori ai artei (de orice factură!) măiestria lor se dublează aproape inseparabil de o căutare interioară.
Elena Olariu știe aceasta, poate, mai bine decât oricine. Scriitoare completă – poezii, proză scurtă, eseuri, articole, etc. – autoarea „străbate” critic (și constant!) în creațiile sale, în situații cotidiene variate, sufletul omului, glisând subtil, aproape invariabil, către tema esențială a virtuților pentru a cerne subtilitățile și a perfecta ființa prin purificarea și educarea sufletului: Mut sau nemaivoind să vorbească, şi aşa vorba nu mai are valoare, sufletul – în agonie, caută să prindă ultima licărire de lumină a vieţii care să-l transforme. S-o ia de la început…Dar, lumina aceea nu vine din afară. Niciodată nu a venit din afara trupului. Ci dinăuntru. Numai dacă a fost bine primenită cămara sufletului. (Răzbunarea timpului…)
Într-o epocă în care educarea acestei „componente” flu a ființei – sufletul! – este un subiect aproape desuet pentru unii ori inutil pentru alții, vocea Elenei Olariu se constituie într-un mesaj (chiar protest!) care zdruncină o anumită stare de complăcere letargică a societății. Pentru a atinge finalitatea propusă, anume instruirea sufletului, autoarea alege drept cale unică descoperirea și înțelegerea sinelui în forma sa originară, această (re)descoperire căpătând la ea o expresie pur religioasă, deloc anodină, chiar dacă literatura, ca produs al imaginației, „scapă” prin natura ei formei religioase fiind considerată de Yves Bonnefoy ca o „nouă religie fără Dumnezeu”.
Dincolo de plasticitatea, candid indusă încă din titlu, a unor „Dimineți senine sub un cer înrourat” suntem, în calitate de cititori, atenționați în subtitlul volumului că nu ne vom confrunta cu un tip ordinar de creație literară (oare există?) ci cu unul aparte, recte „proze poetice”. Sintagma, destul de fragilă în sensul ei pragmatic, acționează astfel ca o „mise en garde” asupra întregului volum sau, în tot cazul, ca o invitație la o lectură tacită, prudentă ce trebuie să țină seama ineluctabil de bipolaritatea proză/poezie care se plăsmuiește neîntârziat în subconștient. Cititorul novice este astfel avizat, încă dinainte de a-și începe demersul, asupra faptului că are de-a face cu o contopire sublimă a opoziției clasice (extrem de reductivă de altfel !) dintre proză – ca ansamblu eterogen de texte non-versificate a căror natură și năzuințe pragmatice sunt dintre cele mai diverse – și poezie – a cărei trăsătură definitorie este „poeticul” asociat, primar, versificării – criterii cert discriminatorii.
Vorbim, așadar, de un volum care are alura unei „culegeri” de texte în proză dar care sunt animate, la răstimpuri, de un suflu, o sensibilitate, o scriere, un ritm, o culoare și un parfum autentic esențialmente poetice. Debarasată în acest fel de toată „acrimea” inerentă a unor încorsetări structurale vetuste, autoarea este infinit mai vigilentă asupra substanței conținutului, asupra modalităților de aserțiune a acestuia, precum și asupra stângăciilor ori a contradicțiilor ipotetice în raport cu angajamentul său inițial. Se creditează în acest fel potența intrinsecă a cuvintelor, forța deplină a literaturii: cuvintele spun întotdeaună mai mult decât am putea crede. Prin aceasta ni se dezvăluie, de fapt, adevăratul exercițiu al unui scriitor: acela de a da scrierilor sale forța de a-l depăși pe el însuși.
Asistăm, în consecință, la un paradox în cazul autoarei: scriitoare și creștină devotată… două vocații compatibile? Iată o întrebare al cărei răspuns poate isca ironii, controverse, erezii… Personal, am văzut dintotdeauna în artist, poet, scriitor, etc. o ființă înzestrată cu o imaginație debordantă, capabilă să pună sub semnul întrebării dogmele și să le distrugă fără resentimente pentru a recrea, ulterior, propria lume asemeni unui demiurg. Prin urmare, să fie acestea calitățile unui creștin adevărat? Aparent nu… Și totuși asistăm în cazul Elenei Olariu la o situație pe care nu aș putea-o numi imanent nepotrivită ci, mai cu seamă, specială: scriitoarea nu doar împacă armonios darul creației literare cu trăirile duhovnicești și cu viața cotidiană ci, mai mult, își pune acest dar în slujba divinității. Pentru că universul său literar nu este creat de ea ci este cel al creației divine în care ea însăși își găsește un loc prin reafirmarea valorile creștine de care este însuflețită.
Se întâmplă astfel ca un scriitor aflat în fața foii albe, a mașinii de scris ori a calculatorului, atunci când începe să scrie, să nu o facă pentru un destinatar precis ci pentru el însuși. Cel puțin la început. Ulterior, pe măsură ce cartea se materializează, acesta își creionează și „destinatarii”, adică cei cărora li se adresează prin demersul său. În Note și contranote (1964) Eugen Ionescu subliniază faptul că inevitabil, printr-o „conivență dialectică”, scriitorul transmite cititorilor săi neliniștile sale existențiale, încercând să sugereze o ordine și o imbricare a lucrurilor din perspectiva sa. Însă Elena Olariu nu este o scriitoare dedicată doar propriilor scopuri ci și una ale cărei reverberații își găsesc obârșia în lumea satului pe care, după puterile ei, o reprezintă: – Să scrii un articol despre toate acestea! îmi spune părintele. E bine de ştiut pentru mai târziu./- Cu siguranţă, voi însera un articol în paginile revistei, părinte! (Remorcuțele 5);// – Fătucă, mata’ de ce nu scrii acolo la radio şi ceva despre noi, ţăranii !? De viaţa pe care o ducem şi de nedreptăţile care ni se fac !…./- Am să scriu, Bădie, am să scriu. Numai că nu prea ştiu cât de mult are să placă altora cele scrise… (Singurătate).
Devine, prin urmare, necesară punerea în discuție a rolului pe care un scriitor îl are în raport cu opera sa și cu societatea descrisă de aceasta. Desigur, chestiunea aceasta este la fel de veche ca și scrisul însuși. În mod evident, nu voi reface o analiză diacronică a acestei problematici – s-au scris tratate întregi, bine documentate, de-a lungul epocilor – însă sublinierea fugitivă a unor trăsături relevante pentru analiza de față se impune.
Elena Olariu este, în sens clasic, un „constatator” al momentului, un martor ce înregistrează realitățile timpului și spațiului spiritual și social în care trăiește, dar nu unul inert al cărui rol este doar consemnarea pasivă a evenimentelor la care el asistă ci unul care vede, aude și demască urâțenia la toate nivelurile, luând atitudine și propunând soluții introspective pentru remedierea problemelor. Deși această postură a scriitorului-cronicar a fost considerată ulterior restrictivă întrucât demersul scriitoricesc era vidat de motivații psihologice, estetice, sociale ori politice, în cazul Elenei Olariu această optică inițială se dublează și se completează, în sens sartrian, de o dimensiune suplimentară: aceea a unui scriitor „angajat” prin actul scrierii (Jean-Paul Sartre – Qu’est-ce que la littérature ? – 1948). Se creditează astfel faptul potrivit căruia scriitorul este permanent marcat la toate nivelurile, dar mai cu seamă ideologic, de cuvintele sau tăcerile sale iar sensul mesajului său nu poate fi deslușit decât printr-un recurs la un sistem de valori transcedentale. Altfel spus, legată cu sufletul de o societate suferindă, ignorantă și mizerabilă uneori, Elena Olariu are conștiința și sensibilitatea deschise spre ceea ce lipsește, reclamând aceste lipsuri. Iar mijlocul cel mai la îndemână de a îndrepta, fie și minimal, astfel de neajunsuri este pentru ea „voința de a le rezolva din interior”, prin limbaj, așa cum spunea Alain Robbe-Grillet (Pour un Nouveau Roman – 1963),  aceasta fiind de altfel, pentru orice scriitor, unica sa șansă de a rămâne „un artist” și „de a putea servi, poate, într-o zi la ceva”.
Am spicuit aceste câteva aspecte cu precădere din literatura franceză nu dintr-o anumită dorință de discriminare a altor spații literare ci din două considerente precise: pe de o parte, pentru că această literatură îmi este mai lesne accesibilă și mai aproape de suflet prin natura formării profesionale și, în al doilea rând, pentru că elementele evidențiate sunt definitorii pentru autoare în raport cu volumul de față (și nu numai!).
Dorința de a îndrepta lucrurile i se trage, așadar, Elenei Olariu dintr-o convingere interioară, din adâncul sufletului, pentru că numai prin vindecarea lăuntrului se poate străpunge și reforma universul material din exterior: Întoarcerea spre Hristos, lupta continuă cu sine de a înţelege, percepe şi transmite mai departe Cuvântul Răscumpărătorului Hristos, are ca destinaţie, nu lumea de atunci: creştinii erau puţini dar neclintiţi în credinţă, ci lumea zilelor noastre a căror voinţă  s-a declinat, a cărei responsabilitatea s-a erijat în perfidie, superficialitate şi ignoranţă, lumea de azi unde diamantele sunt lăsate să strălucească în cocina porcilor… (Îngerii sunt printre noi)
S-ar putea întreba unii cârcotași de ce caracterele care gravitează în jurul acestui volum sunt într-o majoritate covârșitoare oameni ai locului, fii ai satului… Pentru că Elena Olariu a luat cu ea drept „zestre literară” totul… din Răducăneni! Pentru că ea este fiica acestui pământ și poartă în suflet suferințele și greutățile lui. Rostul autoarei nu este acela de a fi în slujba „celor care fac istoria” după cum spunea Albert Camus (Discours de Suède – 1957) ci a „celor care o trăiesc”. Adică a oamenilor simpli. Nu înseamnă neapărat că prin aceasta face un act militant ci, pur și simplu, este un act scriitoricesc: Unii muncesc cu sufletul, aşternând pe hârtie – mormane, gânduri, visuri, simţăminte; alţii, lasă amintiri din piatră, dură, şlefuită, prin care să demonstreze că nu au trăit degeaba pe pământ. (Muşcătura viperei)
Este un act de scriitor să descoperi acest om năpăstuit sau fericit, umilit sau slăvit, împietrit sau cu sufletul deschis, să-l vezi cum acționează, cum trăiește, cum… există! Iată o întreagă serie de chestiuni care țin de sufletul acestui târg, Răducăneni, o localitate aşezată între şapte coline, [care] îşi are viaţa ei, bucuriile ei ca şi tristeţile ce-i întăresc pe unii şi-i fac mai buni… (Unde a dispărut dragostea?) Și-apoi, acesta nu este doar locul de unde ea își trage sevele ci și mini-societatea în care trăiește, respiră, creează, se retrage sau, dimpotrivă, avansează.
Răducăneniul nu ne este, însă, prezentat ca un mediu „exclusivist” sau, cu atât mai puțin, „exclus” prin existența sa; dimpotrivă, este pârghia de care se folosește autoarea pentru a extrapola particularitățile existente acolo și a le generaliza. Este o chestiune care nu ține de originalitate ci, mai degrabă, de validitatea scrierii pe plan geografic și uman. În 1988, Naguib Mahfouz (singurul scriitor arab laureat al Premiului Nobel pentru Literatură) sintetiza această idee afirmând că scriitorul, în demersul său, pornește întotdeauna de la „un spațiu redus care este al său”. Dacă reușește să-l deslușească în totalitate, să-l foreze în măruntaiele sale profunde, atunci el, scriitorul, îl va impune ca „spațiu universal”.
De aceea, caracterele ilustrate între coperțile volumului părăsesc rareori vatra satului iar când o fac sunt asemeni unor stejari dezrădăcinați, se înstrăinează uitându-și aproape inerent originile: Trebuie  tăiaţi spinii şi tineretul a luat drumul pelerinajului… Lipsit de Dumnezeu şi grăbit să agonisească, au lăsat brumă de pământ – negru de gras, pe care mâna obosită a ţăranului n-o mai poate frământa… (Probleme de suflet…) Cu toate acestea, cine nu se recunoaște în ei? Care individ social nu întâmpină același gen de piedici aflându-se în aceleași imposibilități frugale? Astfel de personaje care trăiesc într-un context geografic, social, politic aparent particular sunt, de fapt, o imagine în oglindă a oricărui alt colț de țară.
Iată de ce, dintr-o dată, Raducăneniul, acest ținut înnobilat de boierul R. Rosetti, devine dintr-o regiune obișnuită o sursă aproape inepuizabilă de inspirație pentru Elena Olariu care manifestă în acest volum o sete tenace de „ancorare” în realitatea imediată și o plăcere de a reda faptele atât de natural încât ai impresia că ești absorbit fără voia ta în conjunctura evenimentelor.
Dincolo de aceasta întâlnim o trăsătură care dă esență și consistență întregului univers al acestui volum alcătuit, la nivel structural, din „fragmente” publicate în contexte și perioade destul de variate: o dorință complexă a scriitoarei de a descifra lumea și lucrurile ei și de a o restructura, într-o manieră personală printr-o întoarcere la o arhitectură originară de care, în prezent, este sărăcită: sufletul curat al omului: Echilibrul vine din interior: al clădirii sau al sufletului. Şi cel care cumpăneşte lucrurile mai întâi după care trage liniile este Stăpânul. Maestrul. El face schiţele, tomuri întregi de hârtie mototolită sau nisip netezit, apoi, milimetric dar în consonanţă cu lucrătorii, întăreşte pilonul. (Despre înțelepciunea minții și nu numai)
Nu pot să nu asociez o atare concepție dorului de armonie, nostalgiei unei deplinătăți pierdute… În ceea ce mă privește, sunt obișnuit să caut involuntar în jurul meu, mai întâi, frumosul. Și nu pentru că el nu ar exista, ci pentru că noi, oamenii contemporani, avem o obișnuintă sfruntată de a banaliza lucrurile, de a minimiza importanța lor… De aceea încerc, pe cât posibil, să găsesc întotdeauna lângă mine ceva original, ceva care să mă surprindă, care să îmi placă. Dar în tot acest exercițiu de „curățire” a spațiului înconjurător, descopăr, inevitabil și urâtul. Și-atunci mă întreb: ce să fac? Să rămân într-o stare de reverie perpetuă, separând doar frumosul și pretinzând că nu am văzut nimic nelalocul lui sau să iau atitudine? Este pur și simplu o chestiune de respect față de sine, sinonimă cu a te implica într-o cauză pentru a schimba ceva sau a rămâne pasiv. Din același tip de balanță valorică se naște și atitudinea Elenei Olariu care tocmai pentru că iubește frumosul (de orice fel: viața necuvântătoarelor, mărinimia naturii, a vieții, necuprinsul sufletesc al omului, etc.) nu poate accepta ca acesta din urmă – frumosul! -, în orice formă a lui dar mai ales ca stare a sufletului, să fie întinat. Prin urmare, arma cu care pleacă la luptă pentru a-și îndeplini scopul este însuși darul scrierii al cărui scop este, așa cum mărturisea și scriitoarea americană Toni Morrison, acela de a „crea ordine, frumusețe, viață” pornind de la lucrurile cotidiene care o înconjoară și care nu sunt altele decât „haos, mizerie, moarte”.
Dostoïevski era convins, la rândul său, că frumusețea va salva lumea. Să fi fost aceasta doar o iluzie sau o profeție? Cu certitudine este linia călăuzitoare pe care Elena Olariu o urmărește în volumul de față trecând de la o stare la alta, de la un univers care ne surprinde printr-o anumită violență, o anumită urâțenie, la o lume în care frumusețea domnește în deplinătatea ei.
Pentru ea frumosul se găsește peste tot. Chiar și în urâțenie! Poate de aceea scriitoarea opune cu atâta obstinație acestui „urât” din lume (care poate fi banul, mândria, minciuna, viciile, etc.) frumosul. Iar acest frumos capătă aici chipul Iubirii. Sunt multe lucruri minunate pe lumea asta dar niciuna nu este ca omul (Răzbunarea timpului). Iubirea înseamnă să-ți privești aproapele în ochi, să-l faci să înțeleagă când greșește și să încerci să îi fii alături. Înseamnă să întinzi o mână atunci când fratele tău are nevoie de ea… Căci, la atâta dragoste a lui Dumnezeu, trebuie să răspundem cu dragoste… (Flori de iasomie)
Este modul în care Elena Olariu înțelege să lupte împotriva acestei orori fundamentale a lumii care este urâtul. Căutarea frumosului – iată scopul acestei lucrări! Este inefabilul în căutarea Cuvântului…
Prof. George Popa, Bacău”                                                                                                                                                           

Și acum, scrisul autoarei, Elena Olariu, redactor-șef al revistei “Vestea Bună”, Răducăneni, Iași, din volumul recenzat:
“Îngerii sunt printre noi
„Fiinţă spirituală şi necorporală, creată de Dumnezeu, îngerii alcătuiesc lumea spirituală, nevăzută apărută înaintea lumii văzute şi materială, fiind socotiţi ca mediatori între credincioşii lui Dumnezeu”. Cel puţin aşa scrie în „Dicţionarul religios” De multe ori însă îngerii sunt aici, pe pământ. Cu chip de om, faţa senină şi nevinovată de copil, cu sufletul ca o floare imaculată, transparentă îngerul acesta se lasă pe sine, renunţând la  bucurii personale numai pentru a face să vibreze un suflet singuratic: îngerul acesta, continuu te îmbărbătează când eşti singur sau suferind, îţi alină plânsul inimii când te linşează voit sau nu aproapele, te hrăneşte cu apa vieţii pe care el însuşi a primit-o de la Dumnezeu, sufletul începând să-ţi cânte. Pe alte  tonuri,  de alte dimensiuni.
Aşa s-au născut a doua oară cei ce l-au aflat pe Dumnezeu. Aşa  şi-au continuat misiunea cei ce-i urmează învăţătura Mântuitorului.
Îngerii sunt printre noi! Te cunosc după mersului pasului, după privitul florilor, după alergatul minţii, după mestecatul cuvintelor, moara de foc a înţelepciunii, după frământatul mâinii în aluatul alb al grâului măcinat la moara timpului, după deschiderea sufletului spre căi irealizabile uneori, după setea de cunoaştere, de cunoaştere, de cunoaştere…
Aşa am descoperit, pe rând, pagini întregi dintr-o publicaţie a Parohiei Romano-Catolice „Fericitul Ieremia Valahul” – Paşi spre fericire, al cărei coordonator este nimeni altul decât părintele-scriitor Alois Moraru, parohul bisericii.
Dacă-l cunosc, eu fiind un om obişnuit, un simplu trecător de pe cele şapte coline ale Răducăneni-ului?! Cu siguranţă!!  Şi pe deasupra creştin ortodox?! Iarăşi: cu siguranţă! Este bunul samaritean,omul care, potrivit Sfintei  Scripturi nu l-a lăsat pe cel bolnav în stradă părăsit de ceilalţi ci, el însuşi i-a dat o mână de ajutor, cele câteva monede de vindecare a bolii trupeşti şi sufleteşti, nefiind altceva decât: înţelepciune, însănătoşirea minţii, rugăciunea neîncetată, credinţă, răbdare şi milostenie. Pentru că atât cât dai, atât vei primi. Este o lege nescrisă în Tablele Vieţii care-ţi conferă daruri nebănuite de le ştii  întrebuinţa şi respecta.
Mă trimite gândul la Sf. Ap. Pavel şi la primele sale scrisori pauline. Întoarcerea spre Hristos, lupta continuă cu sine de a înţelege, percepe şi transmite mai departe Cuvântul Răscumpărătorului Hristos, are ca destinaţie, nu lumea de atunci: creştinii erau puţini dar neclintiţi în credinţă, ci lumea zilelor noastre a căror voinţă  s-a declinat, a cărei responsabilitatea s-a erijat în perfidie, superficialitate şi ignoranţă, lumea de azi unde diamantele sunt lăsate să strălucească în cocina porcilor şi unde palatele au furat mintea trăitorului; credinţa, un fel de apostazie a celui care se afişează uneori în public cu  un smerit Aşa să ne ajute Dumnezeu, ia locul adevăratului creştin şi urgiile – secetă, foamete, crime, violuri, incesturi, curvie, sunt roadele a ceea ce-am semănat…
De aceea sunt îngerii pe pământ! De aceea  trăiesc îngerii printre oameni, încercând prim felurite chipuri să-i redreseze, să-i înalţe spiritual, să-i determine să lucreze în armonie – inima cu raţiunea şi să dea roadă bogată în via sufletului – Cuvântul, de care este atâta nevoie.
Şi îngeri sunt cei ce  scriu articole înduioşătoare în paginile revistei Paşi spre fericire, care ridicând un semnal de alarmă prin fineţea, dragostea şi imaterialele lor trăiri, fac cinste comunităţii în care trăiesc, fac onoare  părinţilor lor, duc mai departe mesajul lăsat de Mântuitorul Hristos care prin Pogorârea Duhului Sfânt, I-a binecuvântat cu darurile Sale.
Întreiţi în dragoste faţă de Dumnezeu şi aproapele, iubind cinstea şi loialitatea, plini de virtuţi şi îmbrăcaţi în haine imaculate, parfumul scrierilor semnate de ei sunt răvaşe care prin sensibilitate şi trăire interioară poruncesc celor ce trăiesc în mocirlă să renunţe la roşcove şi să se întoarcă acasă, în Casa Domnului, acolo unde  se va tăia viţelul cel gras. Spre cinstea lor, a Fiului risipitor. Împărtăşind din cele scrise şi semnate se colectivul de redacţie a publicaţiei Paşi spre fericire, mai mult ca oricând, trebuie să retrăiesc momente de bucurie, de mulţumire şi consideraţie pentru coordonatorul publicaţiei răducănene,  „Ecouri răducănene”, al cărui mentor spiritual era, nimeni altul decât părintele Alois Moraru, unde am debutat pentru întâia oară, unde am luat primul premiu în literatură: premiul revistei „Ecouri răducănene”, o maşină de scris, eu aşezându-mi gândurile pe foi de caiet.
Există îngeri printre noi, oamenii? Cum să  nu fie un înger printre noi, oamenii?! Cum să nu înalţi mulţumiri lui Dumnezeu care i-a trimis paşii spre această aşezare şi, mai ales, cum să n-o rogi pe Măicuţa noastră, Preasfânta Fecioară Maria, să-l ocrotească continuu…, să-şi ducă apostolatul mai departe, rătăcirea noastră să fie doar o simplă zi a păcălelilor, tineri şi vârstnici, cu iubire să deschidă noi porţi inimii şi înţelepciunii.
Acum, că publicaţia Paşi spre fericire este la numărul cincizeci, cu modestie mă alătur bucuriei realizatorilor ei, mulţumind că  mi-au prilejuit ocazia să public articole mai mult sau mai puţin de maturitate, articole prin care poate fi citit „omul din om” sau omenitatea celui ce le semnează.
LA MULŢI ŞI INTERMINABILI ANI!”
                                                        *
Care crede că cei doi, autoare și cronicar, nu-s Oameni ai timpului, aștept să mă contrazică.