Ionuţ Caragea: Colaj poetic – Poeme pentru Nicoleta

din volumul în pregătire „Rugă ultimului poem”

‘ ‘ Azi nu-i voi da cu piciorul fericirii
azi nu-i voi da cu piciorul fericirii
este prea frumoasă prea sinceră
îmi seamănă prea mult
în gândire şi gesturi
nu mi-a greşit cu nimic
m-a iubit aşa cum sunt
a vrut să fie doar a mea şi atât

îmi strâng fericirea la piept
îi ascult vorbele calde şi inima ei
cum bate numai şi numai pentru mine
îmi ajunge cât am fost pasăre călătoare
cu lacrimi de soare
însingurat în apus

iubind fericirea am înblânzit
până şi moartea
pisica neagră ce împinge ghemul
de lână albastră prin univers

azi nu-i voi da cu piciorul fericirii
nici mâine nici poimâine
nicicând

‘ ‘ N-aş vrea să ştii
n-aş vrea să ştii ce este acum în sufletul meu
o lacrimă este de ajuns să distrugă
un castel de nisip
n-aş vrea să ştii că icar este zborul
frântprescurtat
al primului meu arhetip

am renunţat la tot pentru tine
n-am în bagaje
decât dor de iubire
şi nişte bandajehârtii
am renunţat la o lume mai bună
întorcându-mi obrazul
celor care vor scuipa
şi repetat vor lovi

n-aş vrea să ştii că îmi pot pierde puterea
de a lupta de a crede şi de a trăi
n-aş vrea să ştii şi totuşi
îţi spun toate acestea
nu sunt omul de piatră
sau prefăcutul
care te poate minţi

‘ ‘ Din prea multă iubire
ieri o femeie mi-a spus că am două defecte
îndeajuns cât să rupă vraja unui cântec
sau a unei poveşti
dintr-o dată mi-am dat seama că am numeroase defecte
de care uiţi atunci când eşti iubit şi iubeşti

întrebările au început să curgă să curgă
de ce sunt aşa şi nu altfel?
oare toţi gândesc la fel despre mine?
oare trebuie să mă schimb
pentru a fi pe placul cuiva?
oare ce este rău şi ce este bine?

m-am întrebat şi m-am tot întrebat
ceva a început să mă doară
ceva a început să plângă-n surdină
singurătatea începuse să nască monştri
la capătul tunelului pâlpâia o lumină

primul meu defect era că sunt om şi iubesc
al doilea că iubesc prea mult
şi trăiesc

‘ ‘ Harachiri cu săgeata lui Cupidon
toate drumurile duc la tine
acesta este destinul şi totuşi
mulţi au spus că este prea frumos
pentru a fi adevărat

astfel apar primele întrebări
primele supoziţii
şi nu mai sunt sigur dacă totul
este o minciună inventată de alţii
sau de propria mea îndoială
aduceţi-mi o dovadă un cuvânt orice
aş vrea să ştiu pe cine trebuie
să ucid cu sânge rece
să mă eliberez de spaima eşecului

inima strigă se bate cu pumnii în piept
îşi rupe cămaşa îşi face harachiri
cu săgeata lui Cupidon
inima asta îmi aparţine
sau este o pasăre care a migrat
din paradisul placentei în infernul
cald al cărnii mele irepetabile
mamă de ce m-ai născut
înainte de sfârşitul tuturor dorinţelor

poate că un test va face diferenţa mi-am spus
să fiu altcineva să fiu glacial
să privesc totul din exterior ca un judecător
dar testele sunt menite să distrugă încrederea
iubirea nu are nevoie de teste ci de fapte
şi singurul lucru care ne ţine împreună
este că tu eşti patria cuvintelor mele
şi dorinţa pe care mi-am pus-o cândva
să exişti draga mea Nicoleta

Dumnezeu ne dă dar nu ne bagă şi-n sac
în care sac mă întreb în cel al lacrimilor
nu sunt decât suferinţe
în buzunare doar chei de deschis uşile
bordelului cotidian
iubirea este un sac fără fund
în care ne aruncăm speranţele
ca pe nişte haine murdare
sperând mai apoi să ne crească
pene de înger
să fim fericiţi fredonând cântece
de amăgit nemurirea

‘ ‘ Iubirea ne execută silit
sunt oameni care flirtează toată viaţa
şi oameni care iubesc toată viaţa
unii sunt mereu cu zâmbetul pe buze
ceilalţi cu misterul în tăceri şi priviri
eu am ales sa fiu poet
modelându-mi cuvintele sincere
pe sufletul celor care mai cred în miracole
fără să cer nimănui nimic în schimb

în lumea în care trăiesc
dezinteresul şi tăcerea ruinează prezentul
câţi îşi mai amintesc
de clipele frumoase petrecute împreună
câţi mai au dragoste de oferit
la cumpăna dintre ani
şi câţi se joacă de-a iubirea
executând silit victimele
focurilor sacre

ferice de cei ce sunt profeţi
în această lume de orbi
ferice de cei ce depăşesc bariera
propriului eu şi cred
în înţelepciunea de pe urmă
să fim ca ei
să nu ajungem iubiri şi praf
pe catafalcuri

‘ ‘ Moment de admiraţie în faţa frumuseţii
chiar dacă timpul se strecoară
ca un hoţ viclean
printre oameni
furând zâmbete şi fericire
tu vei rămâne mereu în sufletul meu
ca o adiere de mare
într-o livadă de portocali înfloriţi

chiar dacă timpul şterge cu nori
toate drumurile cerului
tu vei rămâne mereu firul invizibil
pe care sufletul meu urcă
precum un paing
să-şi coasă pânza
în colţul lunii

chiar dacă timpul mă priveşte
cu ochi de piatră
şi îmi cere cu dobândă
uitarea
pentru fiecare moment de admiraţie
în faţa frumuseţii tale
tu vei rămâne mereu
odiseea mea interioară
şi rugăciunea eternă
de mulţumire

‘ ‘ Patria în care mă întorc
fără să fie mai mare de un chip de om
patria în care mă întorc este pământul făgăduinţei
apa vie şi izvorul tuturor
raţiunilor umane

Sfinxul a clipit şi am înţeles că sunt Sfinxul
un monstru obligat să-şi părăsească
propriul mit atras
de cea mai mare enigmă

vorbesc cu patria în gând
şi zâmbetul ei dă în spic peste mări şi ţări
patria în care mă întorc
este femeia pe care o iubesc