Ionuț CARAGEA

Umbra cu ochii albaştri

aş fi vrut să fii
mai bun cu mine, tată
să mă-nveţi ce înseamnă sufletul
sentimentele
aş fi vrut, dar nu te condamn
ai fost la rândul tău
un suflet orfan
care şi-a căutat de unul singur
drumul în viaţă

acum eşti doar o umbră
cu ochii albaştri
care mi se arată în vis
atât a mai rămas din tine
un cer infinit închis
în doi ochi albaştri

nici mâinile tale titanice
nici pieptul puternic
pe care adormeam ascultându-ţi
bătăile atât de liniştitoare ale inimii
crezând că nu vei muri niciodată
nici vocea aspră şi scurtă
de neînfricat lider
care acum mi se pare
prima notă din simfonia neterminată
a transformării mele

cât mi-aş dori tată
să te văd întorcându-te
la ora 17 de la serviciu
să mai caut bomboane
prin buzunarele hainelor tale
să-ţi aduc o cană cu apă la pat
să mă iei din nou la grădină
să muncim pământul şi să ne bucurăm
de roadele sale
cât mi-aş dori să strigi iarăşi
pe terenul de rugbi
încurajându-mă să marc un eseu
cât mi-aş dori să-mi citeşti poemele
să-mi cunoşti femeia pe care o iubesc
şi să-mi ţii în braţe fetiţa
cu ochi albaştri
nimic nu a fost în zadar
privind ochii copilului meu
mă gândesc la toate sentimentele
şi la sufletul pe care n-ai reuşit
să le transpui în cele mai
blânde cuvinte

dar poate că tocmai acesta
este  paradoxul poeziei mele

eu sunt continuarea a tot ce
nu ai reuşit tu să faci
aşa cum copilul meu este
continuarea a tot ce
nu voi reuşi eu să fac

ochii noştri albaştri
ne vor aduce mereu aminte
unde am fost, unde suntem
unde am rămas
şi unde vom ajunge
să ne întâlnim
cerurile