Scriam într-un eseu cu câțiva ani în urmă, că în regimul de tristă amintire, exploatarea era a activistului de partid în numele unei iluzi.În numele acestei doctrine marxist-leniniste pentru care au fost omorâți milioane de oameni, au scris și scriitorii români. Unii dintre aceștia s-au asociat ideilor aberante promovate de partidul comunist și aparatul de propagandă al acestuia.

În perioada interbelică noul cadru de dezvoltare socială, economică şi culturală a României a oferit condiţii propice apariţiei unor noi orientări şi unor noi curente literare. Putem să enumerăm în acest sens, cu titlu informativ câteva dintre cele mai importante curente culturale care, doar câţiva ani mai târziu, au devenit pentru autorităţile comuniste adevărate erezii ce trebuiau blamate şi împotriva cărora trebuia luptat. Reprezentanţii lor au fost anihilaţi, de multe ori şi din punct de vedere fizic, nu doar cenzuraţi sau interzişi. Ne facem o datorie din a aminti revista Gândirea şi „gândirismul” – ideologia la care făcea apel această revistă. Ideologia revistei, mai ales în perioada în care s-a mutat la Bucureşti fiind condusă acum de Nichifor Crainic (1928), s-a opus tendinţelor moderniste exagerate, deşi nu a negat nevoia de înnoire a societăţii1 . Revista propunea în esenţă o redimensionare spirituală, orientând creaţia spre autohtonism şi ortodoxism2 . Gruparea „Criterion”, este un alt exemplu pe care-l putem prezenta. Aceasta şi-a propus în perioada interbelică să creeze un cadru specific dezvoltării culturale şi intelectuale prin intermediul unor conferinţe – dezbateri la care publicul participant să fie de orientări ideologice diferite . Binenţeles că pe lângă aceste orientări culturale succint prezentate au existat şi numeroase altele. Toate ideile inovatoare şi nou apărute, toată efervescenţa ideologică şi culturală nu ar fi avut drept scop final până la urmă decât dezvoltarea vieţii culturale şi implicit apoi dezvoltarea vieţii sociale, politice şi economice. După cel de-al Doilea Război Mondial însă, la 12 septembrie 1944 s-a semnat Convenţia de armistiţiu cu guvernele Naţiunilor Unite, iar presa şi activităţile culturale au fost puse, alături de capacităţile economice, politice, la dispoziţia reprezentanţilor Comisiei Aliate . Pentru teritoriul României reprezentanţii Comisiei Aliate erau de fapt, conform înţelegerilor încheiate între marile puteri, reprezentanţii URSS. Tot conform înţelegerilor încheiate între marile puteri învingătoare în cel de-al Doilea Război Mondial, România intră în sfera de influenţă a URSS. În viziunea partidelor comuniste care se aflau la comanda Moscovei, literatura, dar şi cultura, în general, erau instrumente de cucerire sau consolidare a puterii politice . Astfel, după 12 septembrie 1944, presa a devenit subordonată reprezentanţilor URSS. Au fost elaborate o serie de legi şi au fost iniţiate, conform părerii unor exegeţi care s-au ocupat de studiul acestei perioade, cele mai grave acţiuni cu caracter antinaţional din întreaga noastră istorie6 . Astfel, s-au folosit toate metodele pentru îndoctrinarea populaţiei în conformitate cu directivele şi ordinele venite de la Moscova şi în paralel sau folosit şi toate metodele pentru eliminarea şi exterminarea elitelor. Foarte grav este că s-a impus populaţiei un mod de gândire şi un comportament care nu aveau nimic în comun cu tradiţia, iar modul de viaţă în totalitatea lui a fost rusificat, s-au şters până şi argumentele prezenţei poporului român în lume prin modificarea istoriei lui strămoşeşti şi s-a încercat şi s-a şi reuşit în mare parte izolarea aproape totală de lumea occidentală, de lume în general şi de fenomenul cultural european în special, acesta din urmă fiind demonizat 8 şi bineînţeles, înlocuit de modelul sovietic. Aşa cum s-a primit ordin de la Moscova, întreaga cultură şi implicit literatură au fost transformate în unelte de propagandă politică, s-a renunţat la toate celelalte interpretări sau curente literare, culturale, fiind decretat ca metodă unică de creaţie realismul socialist . În operele literare superioritatea realismului socialist asupra producţiilor literare aşa-zis burgheze nu mai trebuia demonstrată, era ceva echivalent cu superioritatea comunismului asupra capitalismului şi bineînţeles că rezultă din legile obiective ale istoriei  , aşa cum propovăduiau clasicii marxism-leninismului şi stalinismului. Au fost adoptate în acest sens o serie de legi care afectau libertăţile democratice din domeniul cultural. Astfel, la 12 februarie 1943 a fost publicată în Monitorul Oficial, Legea 102, un decret-lege care lovea în publicaţiile partidelor democratice şi care fuseseră boicotate şi până la acea dată . S-a adoptat apoi o lege, care a fost iniţiată în luna mai 1945 de Lucreţiu Pătrăşcanu, prin care au fost îndepărtate din Societatea Română de Radiodifuziune aşa-zisele elemente reacţionare, şi tot aici, după puţin timp au fost distruse mii de partituri şi de discuri cu muzică religioasă . Tot în mai 1945 au apărut noi interdicţii privind unele cărţi şi publicaţii (până în august cuprindeau 910 titluri), listă completată în anul următor 1946 cu alte 2538 de titluri, până la 1 mai 1945 titlurile au ajuns să fie tipărite într-un volum de 500 de pagini (1948); până la urmă numărul titlurilor interzise a ajuns la 8779 şi creştea cu peste 1000 de titluri pe an . Comunizarea presei a devenit o acţiune organizată în luna august prin înlocuirea Sindicatului Ziariştilor Profesionişti cu Uniunea Sindicatelor Artiştilor, Scriitorilor şi Ziariştilor care era condusă de Mihail Sadoveanu şi care era de obedienţă comunistă . Creaţiile literare din primi 5 ani de regim „democrat-popular”, adică dintre anii 1948-1953 au impus o linie de dezvoltare care a continuat până târziu, iar studierea lor ne ajută să înţelegem mentalitatea guvernanţilor, precum şi ce credeau aceştia din urmă referitor şi în legătură cu statutul literaturii şi al literaţilor . Studiile efectuate în acest sensarată că, atât în primele faze ale revoluţiei ruse, cât şi la începuturile procesului de îndoctrinare din România, s-a remarcat o tendinţă de unificare a genurilor şi speciilor literare cu un singur ţel politic: distrugerea burgheziei; de aceea se credea că nu poate exista decât „cuvântul” pus în slujba proletariatului şi a cuceriri puterii politice . Erau aceste ideinişte răbufniri ale stângii avangardiste şi ale anarhismului rus; ele însă promovau „principiul accesibilităţii”, principiu promovat şi argumentat de teoreticienii „realismului socialist”. Aceste idei s-au impus în perioada stalinistă cuprinsă între anii 1948-1953 . Anul 1948 a însemnat pentru România şi naţionalizarea tuturor editurilor, tipografiilor, adoptarea unei noi legi privind „editarea şi difuzarea cărţii”; naţionalizarea industriei cinematografice şi a sălilor de cinema. Lucrările Congresului PMR (21-23 februarie 1948) au pus problema eliminării influenţelor străine care, conform ideilor vehiculate la congres se puteau ascunde foarte uşor în domenii precum ideologia, literatura, arta şi ştiinţa . Perioada 1944-1963 este cunoscută în istoria literaturii române drept perioada proletcultismului când directivele politice practic au sufocat creaţia literară şi în general toată viaţa culturală.Toată această viaţă culturală a fost aservită unei aşa-zise ideologii a clasei muncitoare şi se vorbea de „dictatura proletariatului”, dar în esenţă se vehiculau idei precum cultul lui.. În această perioadă de tristă amintire pentru cultura românească au dispărut din librării, din biblioteci şi chiar din casele oamenilor operele unor autori consacraţi: Vasile Alecsandri, Grigore Alecsandrescu, Ion Agârbiceanu, Dimitrie Anghel, Nicolae Bălcescu, Constantin Bacalbaşa, I. A. Bassarabescu, Lucian Blaga, Gh. Brăescu, Al. Brătescu-Voineşti, Dimitrie Bolintineanu, Dimitrie Cantemir, Otilia Cazimir, Şerban Cioculescu, George Coşbuc, Angel Demetriescu, Victor Eftimiu, Mihai Eminescu, Nicolae Filimon, Ion Ghica, Octavian Goga, B. P. Hasdeu, G. Ibrăileanu, Titu Maiorescu, Gib. I. Mihăescu, Costache Negruzzi, Alexandru Odobescu, Dimitrie Onciul, Petre Pandrea, Anton Pann, Cezar Petrescu, Liviu Rebreanu, Ion Heliade Rădulescu, Alecu Russo, Mihail Sebastian, Damian Stănoiu, Vladimir Streinu, D. I. Suchianu, Gheorghe Şincai, Ionel Teodoreanu, Gheorghe Topârceanu, Radu Tudoran, Alexandru Vlahuţă, Vasile Voiculescu, Paul Zarifopol etc. Pentru viaţa culturală şi pentru reprezentările ei de atunci, realitatea nu există decât ca să demonstreze adevărurile marxist-leniniste . Din afară însă atât simpatizanţii cât şi adversarii comunismului vedeau mai mult o societate bazată pe o organizare raţional-tehnică, iar stânga occidentală considera că utopia comunismului nu a fost realizată . Socialismul mai era criticat pentru că dorea să facă din oameni automate, doar nişte fiinţe care să gândească raţional şi să nu aibă dorinţe; omul raţional, omul maşină fiind considerat în afară mai periculos decât omul pasional şi instinctiv cu toate calităţile şi defectele care-l deosebeau de o maşină . În 1951, în timp ce se proclamă pe toate canalele mediatice ascuţirea luptei de clasă, nou înfiinţata Cameră a Cărţii din RPR declanşează o nouă triere a fondurilor pentru a fi promovaţi clasicii marxism-leninismului, autorii sovietici şi „scriitori progresişti” din lume şi din ţară. Toate gurile de foc ale propagandei sunt dirijate acum asupra „cosmopolitismului” şi „cosmopoliţilor”, care sunt „purtători ai culturii decadente, agenţi ai celor mai înverşunaţi duşmani ai ştiinţei şi culturii – imperialiştii americani. Pentru că, sub raport ideologic, sectorul artelor plastice părea că ar fi fost neglijat (şi rămas în afara controlului strict al partidului), în mai 1952, în cadrul unei Plenare a Uniunii Artiştilor Plastici, se decretează adoptarea unei singure formule artistice, a metodei realist-socialiste, criticându-se sever curentele formaliste şi tendinţele naturaliste. 1952 este anul în care şi lingvistica română primeşte puternice lovituri: se suprimă revista Cum vorbim redactată de Al. Graur; este criticată „atitudinea duşmănoasă” a lingviştilor Al. Rosseti, Iorgu Iordan şi Al. Graur în urma apariţiei „genialelor” lucrări ale tovarăşului Stalin. Vor fi scoşi din învăţământ, ca necorespunzători, Al. Rosseti şi Al. Graur (cunoscuţi oameni de stânga) . În preajma morţii lui Stalin (1953) totul se afla sub controlul partidului: nu mai exista decât presa de partid, arta partinică şi o cultură slujind interesele stricte ale partidului. După moartea lui Stalin(1953) s-a continuat o politică autoritară şi dictatorială din partea PMR. În URSS Hruşciov a promovat în politică un stil nou, aparent mai democratic, dar de fapt nu s-a bazat decât pe un populism greşit înţeles de unii. Anul 1955 a fost un an în care, sub influenţa sovietică s-au luat unele măsuri de o oarecare relaxare şi în România, iar în domeniul cultural operele scriitorilor vor fi, la rândul lor, înghesuite în grila marxistă şi forţate să rezoneze corect ideologic, chiar dacă iniţiativa frizează ridicolul. Şi, astfel, se transformă în obişnuinţă, denaturarea textelor, scoaterea părţilor „negative”, detaşarea lor de textul original, deplina ignorare a organicităţii şi unicităţii operei. Dacă poziţia ideologică a scriitorului în epocă se arată a fi neconformă cu viziunea marxistă asupra lumii, ea este trecută cu vederea sau pur şi simplu abolită prin suprimarea editorială a textelor sau a fragmentelor susceptibile a fi incriminate. Partea „pozitivă” a operei va fi dilatată şi elogiată fără jenă. Se va pune în lumină, insistent, valoarea artistică excepţională, care, în situaţia specială a unui „reacţionar” notoriu, devine o formulă salvatoare. Răstălmăcite, însăşi textele clasicilor marxism-leninismului pot oferi argumente curajului . După 1956, se revenea discret la ideea că dictatura proletariatului – singura care contează – nu se poate susţine printr-o politică de concesii şi că destinderea şi coexistenţa paşnică trebuie folosite doar ca momeală şi diversiune. La câteva lucruri însă nu s-a putut renunţa, iar în intervalul 1953-1957 au apărut nuanţe în interpretarea actului artistic şi un nou mod de  Comisia Prezidenţială pentru analiza dictaturii comuniste din România. Argumentele teoretice vin tot de la Moscova, unde se vorbeşte, de la un moment dat, de „diversitate în unitate” şi unde încep să fie admise ca posibile, în condiţii specifice, contradicţiile interne, întrucât lumea însăşi, dialectic vorbind, e o unitate de termeni contradictorii. Venise vremea contradicţiilor neantagoniste care puteau fi exploatate de literaţi . Există cercetători care cred că ceea ce s-a petrecut între anii 1953- 1957 poate fi considerat ca fiind un fel de paranteză istorică şi aceasta pentru că după această perioadă cenzura a început să acţioneze ca şi în anii 1948-1953 . Discursul politic oficial privind domeniul literaturii a încercat să menţină un echilibru între tendinţele presupus extreme şi eretice: dogmatismul proletcultist şi liberalizarea care ajunge să conteste tezele leniniste. Emblematic în acest sens este discursul din 24 februarie 1953 al lui Leonte Răutu, în care şeful Secţiei de Propagandă şi Agitaţie înfiera atât proletcultismul (excesiv), cât şi atitudinile antidogmatice, de negare a teoriei celor două culturi. Mesajul lui Răutu, transmis la Casa Ziariştilor, confirma încă o dată afirmaţia aparent paradoxală a Sandei Cordoş care considera că proletcultismul nu a existat. Mai precis a existat o creaţie literară şi artistică de esenţă jdanovistă şi realist socialistă, proletcultism fiind un termen inadecvat. Remarcile lui Leonte Răutu erau promovate şi de recenta apariţie a volumului semnat de Mihail Sadoveanu, Nicoară Potcoavă, unde era evocată şi figura domnitorului Ion Vodă cel Cumplit, care pentru pontiful ideologic, era şi o ocazie de a pleda pentru îmbunătăţirea moderată a situaţiei scriitorilor consacraţi, precum şi pentru o mai mare atenţie faţă de ideea de recuperare a moştenirii culturale şi istorice33 . Manifestările crizei literaturii ieşeau repede în evidenţă: producţiile publicate începând din 1948 erau împovărate de ideologic, de directivele jdanoviste, cu scriitori lipsiţi de libertatea de exprimare, de multe ori fără putinţa de a-şi alege temele; la fel ca şi în URSS în perioada stalinismului târziu, poezia lirică aproape că a dispărut. Realismul socialist a fost impus şi cu ajutorul Uniunii Scriitorilor, înfiinţată în 1949, care a jucat un rol important în transformările culturale şi politice postbelice. Cenzura a indicat şi sursa de inspiraţie predilectă; pentru mulţi scriitori, deplasarea pe teren, documentarea în fabrici, gospodării agricole colective au devenit aproape condiţii obligatorii înainte de redactarea producţiilor literare şi de publicare. Adeseori contactul cu aceste realităţi sociale nu era spontan, scriitorii fiind însoţiţi de activişti34 . Conflictul cu vârstnicii stalinişti şi chiar cu spiritul conservator în general ia amploare la Congresul din iunie 1956 al Uniunii Scriitorilor, unde grupările literare îşi dispută întâietatea şi unde se proclamă eradicarea dogmatismului, „duşman înrăit al literaturii noi” (Ov. S. Crohmălniceanu). La acest congres, care a reprezentat momentul de vârf al „liberalizării” poststaliniste, se părea că excesele criticii dogmatice şi în genere, orice formă de dogmatism literar vor deveni exemple de „practici ale trecutului”. Nu vor trece însă decât câteva luni până când se va dovedi că agitaţia scriitorilor în jurul libertăţii de creaţie şi polemicile ce păreau fertile n-au mai fost decât un spectacol şi o formă reuşită de manipulare. Se poate spune astăzi că am avut de-a face, după 1953, cu o dedogmatizare inconsecventă şi perfidă . Schimbarea politicii PMR (pregătită discret, dar anunţată oficial prin Declaraţia din aprilie 1964), precum şi modificarea ordinii priorităţilor propagandei au creat un climat de creaţie, dacă nu cu totul nou, măcar diferit. În orice caz, a fost accelerat procesul de dezideologizare a literaturii, început cu puţin timp înainte de câţiva scriitori. Tendinţa de recuperare a timpului irosit în vremea marii rătăciri realist-socialiste e mai vizibilă în poezie, unde zilnic se câştigă noi teritorii lirice şi unde modernizarea face progrese impresionante. Mai lentă, regenerarea prozei a contribuit totuşi decisiv la restabilirea normalităţii creaţiei artistice în general, la netezirea drumului spre literatura ca literatură. Accentul s-a putut deplasa, încet dar sigur, de pe mesajul ideologic pe literaritate şi pentru că scriitori nu s-au mai confruntat cu privirea necruţătoare a criticilor de partid. Puterea acestora s-a redus ca intensitate şi chiar din rândul lor se recrutează câţiva dintre adepţii individualităţii creatoare, a varietăţii formulelor şi a lărgirii sferei realismului. Cei care au virat spre literatură, favorizând desprinderea de realismul socialist şi deschiderea culoarului creaţiei veritabile, s-au putut prevala de unele pasaje ale tezelor marxist-leniniste bune la orice (la bine şi la rău). Dar şi dacă ar fi folosit aceleaşi teze în sens interdictiv, ca până atunci (şi au fost destule tentative), consecinţele ar fi fost nule sau, în orice caz, nu ar mai fi atras după ele măsuri punitive. Vremea presiunilor administrative trecuse şi scriitorii au băgat de seamă că, oricât ar lătra câinii de pază ai regimului, fiinţa lor, fizic vorbind, nu mai era ameninţată grav37 . Procesul desovietizării vieţii politice şi a societăţii româneşti a favorizat o modificare sensibilă a atitudinii statului comunist faţă de libertatea de expresie. Din 1964, fondurile speciale şi cele documentare de carte au devenit accesibile, posturile de radio occidentale cu programe în limba română nu au mai fost bruiate. Instituţiile de cultură încurajează creaţia naţională şi câţiva din scriitorii expatriaţi devin accesibili publicului. Teatrul de Comedie din Bucureşti montează, în 1965, piesa Rinocerii de Eugen Ionescu. Cenzorii devin mai toleranţi, dar cenzura preventivă continua să se exercite38 . Între 1965 şi 1971 a existat un răstimp în care, spre deosebire de oricare alt loc din Est, în România s-ar fi putut publica lucruri realmente îndrâzneţe, dacă sertarele scriitorilor nu ar fi fost aproape goale, ca şi în 1990. „Tânărul” secretar-general (Nicolae Ceauşescu) miza din ce în ce mai tare pe cartea „democratizării” şi a naţionalismului, trudea la alcătuirea portretului său luminos; intelectualii se lăsau înşelaţi, Occidentul nu mai puţin . Trebuie spus că, în chiar răstimpul radios 1965-1971, în care scriitorii respirau uşuraţi, mirându-se de câtă consideraţie, de câte avantaje şi de câte libertăţi au parte, ei se aflau în serviciul unei propagande care îşi schimbase obiectivul tactic. Scriitorii, prin creaţia lor „descătuşată”, „plină de avânt”, erau desemnaţi să dovedească tuturor denigratorilor posibili, celor care nu credeau în experienţa ,,primăverii’’ româneşti, „bogăţia stilurilor”, proprie socialismului nostru iniţiat şi orientat de un om plin de bunăvoinţă, atent şi înţelept, decis să rupă cu erorile trecutului şi pe care numai presiunea rusească îl împiedică să ducă „pe noi culmi” binele general. Când etapa de consolidare a puterii personale se va fi încheiat, scriitorii vor avea dovada că rolul pe care îl rezervase pentru ei propaganda luase sfârşit: li se va aduce aminte cu brutalitate, că nu puteau aspira a fi mai mult decât au fost destinaţi să fie şi în 1950. Primele semne ale unei schimbări derutante în atitudinea partidului apar în 1967, când au fost „topite” 60000 de exemplare din Antologia poeziei moderne elaborată de Nicolae Manolescu, pe motivul introducerii în circuit a unor poeţi de dreapta neagreaţi de regim (Radu Gyr, Nichifor Crainic) sau trăind în străinătate (Horia Stamatu, Ştefan Baciu). Directorul Editurii pentru Literatură, Ion Bănuţă, fost ilegalist, întemniţat înainte de 1944, a fost sancţionat şi transferat la o revistă, Mihai Şora, răspunzător de BPT, a fost destituit şi, de asemenea, redactorul Ion Acsan a fost mutat întrun post insignifiant. Vigilenţa sporeşte şi din pricina descentralizării presei prin apariţia cotidianelor judeţene (de partid), care a solicitat sporirea numărului de cenzori. Se practică mai ales cenzura preventivă şi cenzorii se specializează pe domenii (televiziune, radio, filme, teatre, etc.)41 . Tezele din iulie 1971 au reprezentat semnalul declanşării unui proces de redogmatizare a literaturii române, al doilea după cel ce a urmat Revoluţiei maghiare. Pentru intelectuali, schimbarea bruscă a politicii culturale a partidului chiar în momentul încercării de desovietizare a României, de desprindere a ei din cleştele ucigaş al lagărului socialist a însemnat un şoc, dar şi un moment al adevărului. Câţiva au înţeles imediat, alţii s-au prefăcut că înţeleg şi cei mai mulţi au întârziat cu bună ştiinţă să înţeleagă că trăiesc totuşi întrun regim comunist şi că dreptul la identitatea naţională nu era acelaşi lucru cu accesul la libertate . Climatul de creaţie s-a înăsprit în chip simţitor, iar printre scriitori sa răspândit psihoza revenirii realismului socialist. Temerile au fost întreţinute de mişcările de cadre efectuate imediat de Ceauşescu pentru îmbunătăţirea,, compoziţiei de clasă” şi reluarea, în repetate rânduri, a asaltului ideologic în câteva noi plenare şi întâlniri cu activul de partid. În 1974, tezele păreau a fi prins contur teoretic, iar,, ideile” conducătorului a se fi instalat temeinic în conştiinţa scriitoricească şi în mentalitatea publică. În 1974 este adoptată Legea presei din RSR prin care se precizează condiţiile în care pot să îşi desfăşoare activitatea instituţiile de presă, aflate, toate sub conducerea PCR. Statutul presei- de instrument al propagandei oficiale şi cel al ziaristului- de activist al partidului (asimilat propagandistului) au fost reconfirmate prin programul PCR, adoptat în 1975, potrivit căruia, ,, presa şi radioteleviziunea trebuie să promoveze neabătut, permanent, concepţia înaintată a partidului despre lume şi viaţă, să combată cu fermitate concepţiile străine, idealiste, retrograde, să răspândească cunoştiiinţele ştiinţifice despre natură şi societate…” etc. . Unor categorii importante de intelectuali li se solicită în 1975, depunerea unui jurământ de fidelitate faţă de partid . Noua generaţie de critici reuşise să creeze un curent de opinie estetizant. Şi, cum se va dovedi nu după mult timp ( 1971), ireversibil estetizant. Şi cine ştie în ce fel am fi evoluat dacă mintea ageră a secretarului, stimulată de sugestii coreano- chineze şi de drogul puterii, nu ar fi intuit ce poate stârni acumularea aceasta de,, libertăţi”, formarea unor noi elite politice şi intelectuale nepătate de vreun trecut,, dubios”, dificil de manevrat şi de supus şi din mijlocul cărora scânteia e gata oricând să ţâşnească . De atunci au fost promovați scriitorii cunoscuți care au fost selectați, după 1990, în Istoriile lui Manolescu și Ștefănescu.De atunci de când s-a hotărât să declanşeze contraofensiva şi să recâştige supremaţia ideologică, de când a decretat reîndoctrinarea ideologică, bulvelsarea continuă a ierarhiilor politice şi intelectuale, s-au născocit noi subterfugii, au început să se ivească formule stilistice defensive. Trecutul realist-socialist continuă să fie o amintire stingheritoare, penibilă, impulsul spre normal al literaturii, de nestăvilit. Mişcarea ei inerţială spre idealul artistic nu spre cel ideologic putea fi doar moderată prin cenzură sau întrucâtva deturnată prin provocări şi diversiuni. Nemaigăsind executanţi frenetici, neînduplecaţi, printre criticii de prestigiu, nici măcar printre cei folosiţi în ,,operaţii speciale” în anii 50, minirevoluţia culturală dâmboviţeană s-a înpodmolit curând în compromisuri, îmbogăţind încet- încet inventarul speciilor bizare, de supravieţuire în regim de presiune47 . Oricât de binevoitoare ni s-ar fi părut, uneori, după 1964, atitudinea culturnicilor faţă de scriitori, oricât de sincere baterile tovărăşeşti pe umeri, scriitorii nu au încetat, în nici un moment, să fie consideraţi instrumentele unei neîntrerupte ofensive ideologice .

Al.Florin Țene

Bibliografie:

• 1) Bibliografia esenţială a literaturii române. Scriitori. Reviste. Concepte, Editura Enciclopedică, Bucureşti, 2003, p. 305. 2 Ibidem. 3 Ibidem, p. 306. 4 Comisia Prezidenţială pentru analiza dictaturii comuniste din România, Raport final, ed. Humanitas, Bucureşti, 2007, p. 6. 5 Ibidem. 6 Eugen Negici, Literatura română sub comunism. 1948- 1964, ed. Cartea Românească, Bucureşti, 2010, p. 21.
• 2) Proiectul uman comunist: de la discursul ideologic la realităţile sociale (coord. Vasile Boari, Alexandru Câmpeanu, Sergiu Gherghina), ed. Presa Universitară Clujeană, ClujNapoca, 2011, p. 37. 11 Comisia Prezidenţială pentru analiza dictaturii comuniste din România, op.cit., p. 7.
• 3) Comisia Prezidenţială pentru analiza dictaturii comuniste din România, op.cit., p. 7 . 24 Eugen Negici, Literatura română sub comunism. 1948- 1964, ed. Cartea Românească, Bucureşti, 2010, p. 22. 25 Boris Groys, Post- scriptumul comunist, ed. Idea Design& Print, Cluj, 2009, p.59. 26 Ibidem, p. 60 – 61.