Irina Lucia MIHALCA

Corabia de vise

Străbaţi  furtuna deşertului
în căutatea celei care ţi-a răscolit visele,
noapte de noapte,
cascadă curgând  în carnaţia coapselor răsucite
din unda de dragoste.

Ţi-e dor de răpirea primei bătăi a inimii,
de primul pas prin oglinda lungă
în care coridorul întunecat
transformă realitatea într-un sărut
şi-n aripile sufletului prin care pluteşti.
Nu ai uitat privirea întâlnită
şi-acele linii curgătoare
ce duceau spre ea
cu-atât de mult timp în urmă.
Toată speranţa ţi-e în aşteptare,
punctul de pornire al iubirii eterne.
O viziune, dincolo de tot ce-ai contemplat,
ţi-a fost de-ajuns să o iubeşti,
o înmugurire repetă crisalida,
în timp ce durerea ţi-e greu de suportat.
Prin focul trezit,
trecători suspendate în spaţiu
se îndepărtează cu fiecare popas.

Pentru ea
visul tău zăboveşte,
adâncit în zidurile sfinte din inima ta.

Nisipul, strălucitor ca diamantele,
respiră în aşteptarea brizei
ce va spăla lacrimile tale.
Şi totuşi visul continuă,
te afli la jumătatea drumului
spre râul ce curge
în oceanul de lumină,
doar pădurea de cuvinte
tremură de teamă, îngrădită în noapte.

Numeri orele durerii
şi secundele chinului prin care,
într-o linişte virgină,
ţi se derulează imagini dulci-amărui.
Te-ntrebi “cât arată măsurătoarea apei?”,
acel timp în care
orele se măsurau cu o clepsidră.

Fiorul melodiei îţi scapă,
simbol şi serenadă, gardenia din părul ei
– floarea sufletului -,
mireasme subtile persistă în tine.

O inimă rănită plânge,
priveşti stelele şi respiri aerul nopţii
– Abisul fecundând veşnicia Tăcerii –
până când auzi un cântec de leagăn,
fantoma ei în fiecare cadenţă
şi vibraţia adusă de  vocea ei
sub un cer adăpost.
Simţi atingerea Cerului?

Te urmează în vis…