ROMÂNIA ÎN ANUL MARII UNIRI – C[entum]
Revista Luceafărul (Bt), Anul – X

Poem de Marin IFRIM

Irineul Irinucăi

Cum e dacă nu ar fi să nu fie. De câteva ore pisoiul meu Irinel a intrat în melancolie violentă. Din când în când, printre vise cu șoareci și molii stelare, sare în sus, precum sportivii ăia cu prăjina, dă de tavan. I s-a schimbat și privirea, se uită în ochii mei ca un nene de la polrutieră. Mă caută de amenzi nedefinite. E doar un pisoi și are mofturi de cotoi, e supărat că i-am supărat mama lui de motan jumătate alb jumătate negru. Nu-i mai place nici mâncarea regală, mănâncă din când în când, precum crocodilii. Îl strig prin casă, se preface că nu exist, el e proprietarul. Dimineața, când mămițica lui pleacă la slujba, la munca de zi cu zi, motanul plânge. Mai e mult până la pensie, îi zic lui. Stai și rabdă de îndestulare, stai cu mine până mama ta, pisoaică de soi, redevine printre noi. Și stă și miaună, precum câinele la lună. Se duce la uși, la geamuri la litieră. Și vorbește precum mieunește, iertată-mi fie licența. Acum îmi stă pe genunchi și toarce direct din rărunchi. O așteaptă pe Irin, cea căreia îi dau pelin, de la mine, de la sine, numai să ne fie bine. Din plin!