O RECENZIE DE GEORGICĂ MANOLE
IUBIREA, CA O POVARĂ DE VERS ŞI LIRE la MARIA DONAN

Maria Donan, autoarea volumului „Cântec de lebădă” (Editura „Eurostampa”, Timişoara, 2021) e categorică: „La nicio carte a mea nu am solicitat referinţe critice şi nici nu o voi face vreodată”. Eu nu cred că lucrurile stau (sau vor sta) chiar aşa, astfel că voi încerca să intru în subteranele gândirii poetei, gândire neferită de un „joc al ielelor”. Adeptă a nevoii de semnificaţii, Maria Donan ia sentimentul iubirii, îl preface într-un miez al tuturor lucrurilor, acoperindu-l cu o cochilie structurată pe aripile unei lebede.  Este eliminată total „lebăda neagră”  ca metaforă pentru ceva inoportun şi care ar putea afecta fragilitatea  sentimentului de iubire.  Imaginarul poetic al autoarei nu pune nicăieri iubirea sub semnul improbabilităţii. Mai mult, iubirea fiind un fenomen complex, metafora lebedei este nimerită pentru  înţelegerea  elementelor de psihologie care intervin. Autoarea marşează preponderent pe sensurile date de „lebăda albă”: luminozitatea zilei generată de solaritate şi masculinitate.  Şi asta pentru că, după cum o relevă versurile, iubirea, că e divină, că e de altă natură, preia din calităţile incontestabile ale unei „lebede albe”: puritatea, frumuseţea, eleganţa, statornicia şi, nu în ultimul rând, lumina. Analiza este atât de minuţioasă încât  este  dusă  la nivelul unei teorii psihologice dată de o „Cuantică a iubirii”: „Derutant! / Bizar! Minune! / Nu mai ştiu ce mi se-ntâmplă! / Talpa mea devine / abur! / Şi se-nalţă-ncet spre… / tâmplă / ca o ceaţă din Genune! //  Mă apasă greu / călcâiul / prin trăiri! Prin raţiune! / Prin celulele nebune / de durere! / De iubire! // Tâmpla mi-e mai grea / ca piatra / şi îmi sfâşie-n cădere / Inima – // Fierbinte-i Vatra! / Arde gândul în tăcere…”.

Viaţa Mariei Donan, trăită în iubire, este una alcătuită dintr-o multitudine de cuante ca entităţi invizibile a valorii energiei emoţionale venite dinspre o permanentă preocupare de identificare cu minunile unei livezi înflorite, cu patimile lui Iisus, cu un altar de rugă,  cu visul rămas într-o oglindă, cu cântecul ielelor în Noaptea de Sânziene, cu o floare în primăvară, cu îndrăzneala unui cireş de a înflori în toamnă, cu un zar cu noroc, cu un fluture de-o zi sau  cu un pescăruş pe mare. Hotărâtă să ducă „poveri de vers şi lire” despre iubire, nu-i este uşor. Se simte  „sângerând printre ghimpi cu Pasărea-Spin”, certându-se cu Moartea pe tonuri venite dinspre Grigore Vieru, regăsindu-se în Ana lui Manole  un pic rebelă, în dorul Penelopei, în lipsa lui Ulise, în ochiul care-i plânge un Procust, într-un Eminescu copil, nu de puţine ori într-o lunatică femeie., totul concretizându-se într-un „Cântec de Lebădă”: „Sfâşietor / se-nalţă din inimă-mi / un cânt / de lebădă ce moare / la margine de gând… / Să fie, oare, ceasul / când Cerul mă sfidează?/ Când Zei atotputernici / dau legi / şi decretează / ca inocentă dramă să-mi cânte / prin cuvânt / doar lebăda / ce moare la margine de gând? //  Să-mi tacă viaţa întreagă / plutind prin suflet, /  albă, / discretă şi plăpândă / ca florile de nalbă, / apoi să-şi cânte / dorul de ducă / într-o clipă? / Ce presimţiri / dezleagă muţenia / şi-şi ţipă / în cel mai dulce sunet / durerea de-a muri? // O, lebăda mea mută / ce gând te lămuri / să-i fii la margini Albul / ce străluceşte-n noapte? / Mai taci! / Mai taci, Nebuno! / Nu vezi că nu-mi sunt coapte / cireşele-n cireşii rodind / la Miazăzi?”.

Maria Donan face un joc interesat al gândirii, ceea ce conduce către un lirism subiectiv.  Lebăda, transformată  de autoare în „cuvânt poetic” şi folosită pentru cântarea propriei vieţi, confirmă un eu liric individual, caracterizat de trei aspecte: o subiectivitate dusă aproape de exaltare, o confesiune emoţională fără dubii, ambele dublate de o descriere a stărilor interioare: Nu sunt singură-n durerea / cerşetoarei / de iluzii, / rătăcind prin lumea asta / dependentă de perfuzii / cu licorile iubirii moştenite de la Zei! // Eşti cu mine! / Eşti chiar Zeus / Lebădă ce-mi dărui zborul / când din lacrimă-mi destinul / face  Liră de Orfei.. // Cânţi cu mine-n zbor de vară /  / pe cărări de ierni neninse, / Ană-ţi sunt neînzidită? / Heră răscolind prin vise? // Tu sub aripă mă iei /  şi mă duci în lumea-aceea / Unde nu e … „Panta Rhei” / unde mă renaşti din tine: / şi Femeie / şi Zeiţă… // (…)// („Cerşetoarea de iluzii”).

 Versurile, o alternanţă de cuvinte puţine  ce dau o sonoritate specială poeziei, împărtăşesc ritmurile bătăilor inimii produse de pasiunea mistuitoare care la o poetă ca Maria Donan nu poate lipsi. Este interesantă  abundenţa de diade care asigură fundaţia  întregului volum: zeu – zeiţă, sclavă – regină, clipă – timp, iluzia vis – realul reper,  Lună – Soare, noapte – zi, vaiet de val – linişte,  visuri – nevisuri, aripa dreaptă – aripa stângă, idei absolute – iele nebune, marea cea albastră – prealbastrul cer şi multe, multe altele. Cartea Mariei Donan este  una despre toate formele iubirii pe care le percepe ca pe o povară de vers şi lire.