IUBIRILE SCRIITORILOR.LIVIU REBREANU ŞI FANNY

Pe cât de plină de întâmplări nefericite, care poate l-au stimulat să ajungă pe culmile literare visate de orice scriitor, viaţa lui Liviu Rebreanu pare, la prima vedere, plină de tinderi spre perfecţiune doar în scris.
Era primul dintre cei 14 copii, (dintre care au supravieţuit doar şase), ai învăţătorului Vasile Rebreanu şi ai Ludovicăi din Beclean (născută Diuganu), amândoi decendenţi din familii de „grăniceri”(ţărani liberi) de pe Valea Someşului. Nu întâmplător, tatăl său îi dorea să ajungă cunoscut (din punct de vedere literar), ca şi George Coşbuc.
Un rol important în viaţa sa a avut şi – se pare – unica prezenţă feminină care l-a îndrăgit şi i-a fost alături până-n ultima clipă. S-a căsătorit în 1921 cu Fanny Rădulescu, care absolvise Conservatorului de Artă dramatică. Emil Gârleanu i-o prezentase pe terasa Oteteleşanu, în care-şi petrecea veacul boema artistică a vremii. Este drept, Fanny înţelesese înclinaţia spre scris a soţului, şi l-a sprijinit preluând treburile gospodăreşti ale casei conjugale, indiferent unde ar fi fost ea. “Soţia unui scriitor trebuie să fie o martiră, o sacrificată, ca să fie folositoare tovaraşului ei” spunea Rebreanu într-un interviu. Dar, chiar o fi fost vorba de un sacrificiu? Iată ce îi scria îndrăgostitul Liviu: ”Te iubesc pentru că te iubesc şi nimic mai mult; te iubesc numai pentru că te iubesc; aici începe iubirea. Îţi multumesc din suflet pentru că te iubesc. Acesta e cântecul iubirii.” Despre acest sentiment unic, omenesc, Rebreanu se destăinuie în ,,Mărturisire”: ,,Căci iubirea cere supunere, o supunere oarbă ca şi credinţa. Tot ce nu e supunere şi devotament, nu e iubire. Trebuie să trăieşti mult, trebuie să suferi mult, trebuie să pricepi mult ca inima ta să fie în stare a primi iubirea. Cei ambiţioşi, cei mândri, cei obraznici şi nerecunoscători nu pot şti ce este iubirea şi, aşa, cei mai mulţi dintre noi abia la vârsta de cincizeci de ani începem să înţelegem iubirea, atunci deci când e prea târziu…”
Dar, oamenii sunt oameni, de aceea se poate aminti un amănunt anecdotic privind solidaritatea celor doi, în orice: Rebreanu ţinea, pe la 50 de ani, împreună cu Fanny, şi un regim de slăbire (ca şi Maiorescu).
Nu e nici un secret că Liviu Rebreanu a fost unul dintre rarii scriitori interbelici care trăia – foarte bine – din scris, afirmându-se însă ca unul dintre cei mai mari romancieri ai tuturor timpurilor. Dar nu de la început, pentru că a existat şi o perioadă în care-i scria surorii sale Livia: ,,Încă de rîndul trecut îţi spusei că, în fiece lună, puteţi conta din partea-mi pe 500 lei pentru mama. Dar nu mă pot obliga la date fixe, fiindcă nici nu am venituri la date fixe. Eu trăiesc din ce cîştig nu lunar, ci cînd se nimereşte. N-am nici o bază lunară, ca să pot lua obligaţii la zi precisă. Obligaţiile însă pe care le iau, le ţin. Dacă întîrzii, este că şi veniturile mele întîrzie după împrejurări“.
Conform celor scrise de Fanny Rebreanu, “la treizeci şi cinci de ani va fi terminat de dăltuit, în Panteonul prozei româneşti, acea durabilă coloană de susţinere: romanul ION”.
Dar viaţa nu-i fusese uşoară: în 1900 reuşise la Şcoala Militară austriacă din Sopron, fără dificultăţi. A urmat examenul la Înalta Academie Militară de la Budapesta, “Ludoviceum”, după care a devenit sublocotenent, repartizat la un regiment din oraşul Gyula, dar se pare că nu era pregătit sufleteşte pentru cariera militară. “Se simţea stingherit şi se sufoca în atmosfera şovină a şcolii şi a societăţii ,,înalte’’. Acest zbucium lăuntric va izbucni uneori în accese greu de stăpânit, care nu puteau fi pe placul autorităţilor”(austro-ungare n.a.), poveşteste Fanny Rebreanu în cartea memorialistică intitulată “Cu soţul meu”. Războiul Mondial începea, şi-n primăvara anului 1918 când Bucureştiul se afla sub ocupaţia Puterilor Centrale, a fost arestat de nemţi, anchetat, percheziţionat la domiciliu de ostaşii maghiari, sub pretextul că scria ostil la adresa puterilor de ocupaţie. Din memoriile dedicate soţiei sale, aflăm despre un fapt de viaţă, greu de înţeles pentru unii: la percheziţiile nemţilor care căutau dovezi care să dovedească intenţia de trădare a lui Rebreanu, i-au fost confiscate toate hârtiile posibil incriminatoare. Când germanii au găsit manuscrisul romanului Ion, ofiţerul german care supraveghea operaţiunea, văzându-l, a întrebat ce reprezintă acele foi scrise. Rebreanu, vizibil afectat de posibila dispariţie a viitoarei cărţi, a răspuns că este un roman. Fapt remarcabil, având în vedere contextul, ofiţerul i-a înapoiat manuscrisul, spunând că în viaţa civilă el este profesor universitar.
Fiind ameninţat că va fi extradat la Budapesta pentru a fi judecat de un tribunal militar pentru dezertare, a reuşit să fugă dincolo de zona de demarcaţie dintre teritoriul ocupat şi cel liber, unde erau trupele române.
În vâltoarea evenimentelor, printr-o şansă excepţională, Fanny Rebreanu a reuşit să salveze manuscrisul romanului “ION”, ascunzându-l în salteluţa fetiţei lor Puia. De la prima apariţie, monumentala frescă a vieţii ţăranului transilvanean s-a bucurat de un răsunator succes.
În doar 59 de ani, a fost ales vicepreşedinte al Societăţii Scriitorilor Români (1923), a deveni preşedinte al acesteia în 1925 şi în 1927, a exercitat funcţia de director general al teatrelor şi a asigurat direcţia Teatrului Naţional din Bucureşti (1928-1929), în ianuarie 1930 fiind instalat la conducerea Direcţiei Educaţiei Poporului până în ianuarie 1931. A fost director al Radiodifuziunii Române, a izbutit să înfiinţeze, în 1942, Muzeul Teatrului Naţional. În 1929 a primit Premiul Naţional pentru literatură, şi în mai 1939 a fost ales, la propunerea lui Mihail Sadoveanu, membru al Academiei Române.
A umblat prin multe locuri din ţară şi din străinătate, dar a ales să se refugieze în ultima perioadă a vieţii (14 ani), la Valea Mare, la vreo 3 kilometri de Piteşti. „Via de la Valea Mare – nota Fanny Rebreanu, soţia marelui romancier – a fost singurul loc în care Liviu al meu s-a simţit cu adevărat fericit… De când şi-a cumpărat casa, toate verile până după cules şi le petrecea acolo, iar în perioada creaţiei, indiferent de anotimp, şederea la vie se prelungea la 5-6-9, luni, cât era nevoie”. Casa aparţinuse familiei preotului Aslan, fiind suficient de spaţioasă pentru el şi soţia sa. Livada care se întindea pe mai bine de 14.000 mp, era mediul potrivit pentru creaţie. Acolo avea să scrie, în bună parte, romanele: „Răscoala”, „Jar”, Gorila” şi „Amândoi”. La acea casă, „cuibul său literar”, pe care o considera „prima mea proprietate reală, locul unde vin să mă izolez şi să mă prepar pentru scris”, scriitorul ajungea, ori cu trăsura de piaţă, ori cu Chevrolletul roşu, ori cu Dodge-ul 1930. La şcoala din Valea Mare, Liviu Rebreanu împreună cu soţia sa Fanny, îmbrăcată mereu în costum naţional, dăruia un premiu în ultima zi a anului şcolar, elevului cel mai silitor, dar care era sărac. Printre cei care au trecut pragul acelei case de la ţară, a fost cumnatul Mihail Sorbul (căsătorit cu Marioara, sora lui Fanny Rebreanu), avocatul Ionel Rădulescu, fratele lui Fanny (fost prefect de Argeş) şi fiica – Puia Florica, căsătorită din 25 octombrie, 1931 cu sublocotenentul Radu Vasilescu (la biserica Domniţa Bălaşa din Bucureşti, cu naşi iluştri, Iuliu Maniu care nefiind căsătorit a cununat împreună cu văduva lui George Coşbuc, Elena.)
Deşi era ardelean născut la Târlişua la 27 noiembrie 1885, şi şi-a petrecut o mare parte a copilăriei la Prislop, în Bistriţa – Năsăud, sat denumit astăzi Liviu Rebreanu în memoria scriitorului, el nu ajunsese chiar întâmplător în Argeş, ci datorită căsătoriei cu actriţa piteşteancă prin naştere, Fanny Rădulescu, adoptând-o şi pe fiica acesteia, Puia Florica, pe când era secretar literar la Teatrul Naţional din Craiova, sub directoratul lui Emil Gârleanu (1911-1912).
Potrivit nepotului scriitorului, Fanny, soţia autorului, ar fi refuzat să aducă pe lume vreun fiu cu Liviu Rebreanu, de teamă ca fiica ei să nu treacă pe planul doi. Liviu Rebreanu a avut şi-n Bucureşti o locuinţă, actuala Casă Memorială „Liviu şi Fanny Rebreanu” din Bucureşti, aflată în custodia Muzeului Naţional al Literaturii Române. Apartamentul respectiv fusese achiziţionat de scriitor în 1934, pentru a-l dărui fiicei sale, Puia, care şi-a dorit ca lumea să afle şi de gingăşia artistică a mamei sale, Ştefana „Fanny” Rădulescu, care fusese şi scriitoare, autoare de proză memorialistică. Acolo se află tablouri, opere artistice – picturi ale lui Camil Ressu, Nicolae Dărăscu, Jean Steriadi, dar şi sculpturi semnate de Ion Jalea, Oscar Han sau Miliţa Petraşcu. În camera fiicei scriitorului, un întreg perete este acoperit colecţia de icoane. Printre obiectele care au întregit viaţa scriitorului s-a păstrat şi lampa Aladin, cu abajurul din porţelan alb, dăruită de Fanny cu ocazia împlinirii vârstei de 50 de ani.
Scrierile lui Ilderim Rebreanu, nepotul romancierului (fiul lui Tiberiu, cel mai mic frate al lui Liviu), singurul moştenitor al scriitorului, în cele două mii de pagini concentrează saga familiei Rebreanu într-o biografie romanţată, cu fapte, întâmplări.
Însă, oamenii sunt oameni, obligaţi (prin funcţiile deţinute la un moment dat) la compromisuri, sau la judecăţi contextuale ale opiniei publice, prin cuvântul scris al publiciştilor: ,,Dar importanţa teatrului ţinea şi de viaţa personală a scriitorilor, căci mai toţi erau legaţi sufleteşte de cîte o actriţă: Leny Caler e iubită de Sebastian, Nelly e soţia lui Ion Vinea, soţia lui Eftimiu e actriţă, Victor Ion Popa se va căsători cu Maria Mohor, actriţă la Naţional, Rebreanu însuşi e căsătorit cu o fostă actriţă, Fanny Rădulescu. Chiar înţeleptul şi în genere obiectivul Galaction e implicat, prin fiica lui Elena, actriţă, în intrigile teatrale, şi supărat foc pe Rebreanu – e drept, la al doilea directorat al acestuia, în 1941. „Amici şi cititori ai mei, pe cari vă văd ascunşi în amfiteatrul tainic al viitorului – scrie Galaction cu o mînie pe cît de naivă, pe atît de autentică – aflaţi că prietenul şi colegul meu, scriitorul meu Liviu Rebreanu, m-a jignit, în fiica mea, cum nu m-a jignit nimeni, de cînd sunt cine sunt!” Cauza este o promisiune neonorată, că fata lui va obţine un rol într-o piesă’’.
Indiferent ce s-a spus sau se spune (mărturisirile lui Tiberiu, aflat în permanentă dispută de moştenire cu Fanny, soţia scriitorului, apoi cu Puia, câtă vreme acestea au trăit, dar şi după aceea, au creat cele mai multe derute de detaliu în legătură cu biografia lui Liviu Rebreanu), la lansarea publicaţiei denumită ,,Cuibul visurilor’’ (cea mai îndrăgită metaforă rebreniană), cuvântul inaugural a fost semnat de doamna romancierului, Fanny Rebreanu. Acolo, la Maieru, unde copilărise scriitorul din 1889, s-a înfiinţat un muzeu, îmbogăţit în timp prin donaţiile fiicei sale, Puia Rebreanu care a contribuit cu căldură la extinderea documentelor, implicându-se şi la realizarea bustului amplasat acolo.
La 1 septembrie 1944 la Valea Mare, a încetat din viaţă, (în condiţii încă neelucidate), mama sa supravieţuindu-i, deşi era mai în vârstă cu 20 de ani. Peste cîteva luni a fost deshumat şi reînhumat la Cimitirul Bellu din Bucureşti.

BIBLIOGRAFIE
– România literară 2001 Numărul 4 ,,Scriitori, intrigi şi sfori’’ de Ioana Pârvulescu
– Satul Natal anul IV – Apariţie trimestrială – Nr. 12 – 2004 Revisă de Cultură editată de Asociaţia Nova Internaţional cu sprijinul Episcopiei Argeşului şi Muscelului ,,Liviu Rebreanu şi satul Valea Mare’’ scris de Elena Rotaru
– Posted on februarie 3, 2009 by chintesenţa ,,Din culisele poveştilor de iubire ale scriitorilor români’’
– România literară 1999 Numărul 21 Cronica ediţiilor: ,,Jurnalul lui Rebreanu’’ de Z. Ornea
– travelworld.ro – ,,Liviu Rebreanu’’
– Ziarul Lumina „Răscoala“ unei lumi ce nu trebuie să piară Carmen Muşat – Coman Sâmbătă, 05 februarie 2011
– adevarul.ro cultura – ,,Rebreanu, la proba amintirilor’’ Autor: Andra Matzal 3, septembrie 2009
– ,,Colosul de la poalele Ineului’’ de George Georgescu
– Ring – reportaj ,,Mari scriitori romani şi-au legat numele de Micul Paris’’ de Gelu Diaconu 27.04.2010
– România literară 2007 Numărul 48 Comentarii Critice:,, Capcanele rebrenologiei’’ de Ion Simuţ
– Răsunetul 02.08.2010 – Cotidianul bistriţenilor de oriunde, ,,Acasă la marii scriitori’’ – Menuţ Maximinian