MIRCEA ELIADE ŞI MAITR EYI
Scris de Mihai ȘTIRBU

Enigmaticul Mircea Eliade (1907-1986) şi-a împărţit viaţa, trăindu-şi-o în România într-o perioadă tulbure şi controversată, în Portugalia, Franţa, şi India, apoi definitiv în America, unde şi-a scris mare parte din Istoria religiilor.
În 1928 a devinenit licenţiat în filozofie la Universitatea din Bucureşti, cu teza ,,Contribuţii la filosofia Renaşterii’’. A studiat ebraica şi limba persană, învaţătând italiana ca să-l citească în original pe Papini, apoi engleza pentru a-l putea citi pe Frazer. În acelaşi an a călătorit la Roma, unde a studiat cu febrilitate în biblioteci, apoi în noiembrie a ajuns în India, pentru că maharajahul Manindra Chandra Nandy de Kassimbazar îi promisese o bursă de studii. La Calcutta, la Biblioteca Imperială l-a întâlnit pe marele filozof indian Surendranath Dasgupta, care-l acceptase ca doctorand. S-a dedicat studiului gramaticii sanscrite şi a filosofiei hinduse. Datorită aprecierii de care se bucura, s-a mută în casa lui Dasgupta, unde Eliade a descoperit, nu numai o biblioteca imensă, ci şi pe frumoasa Maitreyi, fiica profesorului. Între cei doi tineri s-a înfiripat o idilă. Povestea de dragoste dintre Eliade şi Maitreyi Devi a fost una atipică, unică prin însuşi zbuciumul conştiinţei lui. La început, Mircea n-o plăcuse pe indianca zvăpăiată, pe care o vedea urâtă faţă de alte tinere. Dar sentimentele confuze, transformate într-o iubire platonică faţă de misterioasa, spirituala şi fermecătoarea Maitreyi, l-au împins către o stratagemă uimitoare: pentru a putea comunica intim, a învăţat-o pe Maitreyi limba franceză, iar ea l-a învăţat bengaleza. După doar câteva zile, Mircea Eliade s-a hotărât s-o ceară în căsătorie pe hindusa de doar 16 ani. „Cu tot ce putea separa o sensibilitate şi o cultură indiană de una occidentală, cu toate neîndemânările sau îndrăznelile noastre, dragostea a crescut şi s-a împlinit aşa cum îi era destinul”, scria Eliade în ,,Memoriile’’ sale. Intenţiona ca având acceptul mamei şi dovada unui venit lunar de 35 de lire sterline, să treacă la hinduism, asemeni viitoarei soţii. Maitreyi a acceptat să-i devină parteneră de viaţă doar după o judecată minuţioasă, conformă tradiţiilor indiene, dispusă totuşi la concesii de dragul tânărului român. Dar, când tatăl lui Maitreyi a aflat de intenţia celor doi, reticent fiind la ideea unei legături între fiica sa şi un creştin, a reacţionat radical, alungându-l din casă. „Eşti un mare maestru în arta disimulării. Niciodată, dar niciodată să nu mai încerci să vii la mine acasă, sub niciun motiv”.
Ajuns la mănăstirile din Himalaya, la Rishikesh Svarga Ashram, a avut drept guru pe Swami Shivananda. Din nou în Calcutta, a învăţat limba tibetană şi a studiat etnografia Asiei orientale. La sfârşitul anului 1931 s-a văzut silit să părăsească India, pentru satisfacerea stagiului militar în ţară. Clipele trăite alături de Maitreyi şi sentimentul neîmplinirii, nostalgia după ce ar fi putut să fie, l-au determinat pe Eliade să adune material documentar (corespondenţa cu ea, scrisorile primite de la profesorul indian, o fotografie veche, o şuviţă de păr, flori uscate între paginile unei cărţi, jurnalul zilnic al acelor ani), pentru un roman unic. La sfârşitul lunii aprilie 1933 i-a apărut, la numai 26 de ani, romanul Maytrei, foarte bine primit de critica vremii şi de cititori. În acelaşi an a devenit doctor in filosofie „Magna cum laude” cu teza despre Yoga, în faţa comisiei conduse de Dimitrie Gusti. Devenind consilier cultural la Lisabona între 1941 şi 1944, a învăţat şi limba portugheză. Între 1945-1949 a predat la Sorbona, colaborând la revistele Critique, Revue se l’Histoire des religiones, Comprendre, Paru, etc. Din ianuarie 1958 a început să predea la Universitatea din Chicago, apoi din mai 1966 a devenit membru al Academiei Americane de Arte şi Ştiinţe, şi Doctor Honoris Causa la Universitatea din Yale. Din 14 februarie 1976 a primit titlul de Doctor Honoris Causa la Universitatea Sorbona. Autor a 40 de volume ştiinţifice, opere literare şi eseuri filozofice traduse în 18 limbi şi a circa 1.200 de articole şi recenzii cu o tematică extrem de variată, Mircea Eliade a rămas în literatura universală prin monumentala trilogie „Istoria ideilor şi credinţelor religioase”.
A fost al doilea fiu al căpitanului Gheorghe (Ieremia) Eliade şi al Jeanei, (născută Vasilescu). Tatăl, asemeni fraţilor săi, şi-a schimbat numele în Eliade dintr-un elan patriotic, datorită admiraţiei faţă de scriitorul paşoptist Ion Heliade Rădulescu. A avut o soră, Corina, mama semioticianului Sorin Alexandrescu.
Se pare că prima femeie care a apărut în viaţa lui Mircea Eliade şi i-a fost aproape, a fost Rica Botez (căsătorită Stoicescu), care-l vizita în mansarda lui de adolescent studios. Se cunoscuseră printr-o colegă a Ricăi, Erifili Comati, într-o excursie la Mănăstirea Pasărea. Tânăra serioasă, studioasă, deja respinsese avansurile sentimentale ale lui Radu Boureanu, Anton Holban sau Zaharia Stancu. Însuşi scriitorul îşi amintea: ,,Într-o zi de decembrie, când căzuse prima zăpadă, a apărut şi o fată cu ochii de culoarea violetelor şi părul tuns scurt, cu breton. Mi s-a părut frumoasă şi îndepărtată, coborând parcă dintr-o altă lume, pentru că nu semăna cu nici una din fetele pe care le cunoscusem până atunci. O chema R…; avea o voce gravă, joasă, senzuală, contrastând cu chipul ei de personaj de roman englez. De câte ori uşa mansardei se deschidea şi auzeam paşii mărunţi ai Ricăi, râsul ei scurt, grav şi senzual, simţeam cum începea să mi se bată inima. R. avea obiceiul să vină la intervale destul de rare, dar întotdeauna neaşteptată şi sub pretexte neverosimile. Săptămânile care s-au scurs până la plecarea în India au fost cele mai dramatice. R. fusese numită profesoară la liceul din Strehaia, de unde-mi trimitea zilnic scrisori deznădăjduite. Îi răspundeam şi eu tot zilnic, fără să înţeleg de ce-i scriu cu atâta înverşunare – pentru că iremediabilul se împlinise…’’ Sentimentele lor au fost profunde, dar n-au vorbit niciodată despre dragoste, chiar dacă Mircea a încercat de multe ori s-o facă să înţeleagă ce simţea pentru ea. A iubit-o cu o iubire tristă. ” Împreună cu colegii au fost cu ,,Moş Ajunul’’ în decembrie 1925, la Familia Regală, la Patriarhie, la Palatul cu Lei, la Octavian Goga şi la alte personalităţi ale timpului. În 1926, tot împreună au ajuns la Iaşi, unde au fost primiţi la Ionel Teodoreanu acasă şi la redacţia “Vieţii româneşti”, unde i-au cunoscut pe Garabet Ibrăileanu şi pe George Topârceanu. Se ştia despre intenţia lui de a pleca în India. Prinr-o exprimare anecdotică, mama lui Mircea Eliade a îndemnat-o pe Rica: “Mărită-te cu nebunul ăsta, ca să nu plece!”. Ea îi înţelesese vocaţia şi nu s-a opus plecării.
În prima tinereţe, pe când aspira la o carieră universitară, a avut două iubiri, fiind obligat să aleagă între Sorana Ţopa, actriţă la Teatrului Naţional din Bucureşti, şi o funcţionară, Nina Mareş, divorţată şi care avea o fiică. Ajuns în camera celei de a doua, pe când încerca să-i explice „filosofic” intenţia de a renunţa la ea, observă că femeia se apropia încet de fereastra deschisă, cu intenţia de a se arunca în gol, nemaiputând rezista şocului produs de pierderea celei de-a doua mari iubiri. Poate sentimentalismul lui Eliade l-a determinat să-şi schimbe imediat strategia. A ales, considerând că menirea sa era de a salva o viaţă, să-i propună să-i devină soţie. Nina intuise acest „sacrificiu”, asigurându-l că oricum nu vor rămâne mult timp împreună: „ştiu c-am să mor tânără”. N-au avut copii, fiindcă Eliade nu voia. „În această privinţă, Nina a acceptat un sacrificiu şi drama aceasta secretă constituie şi cheia romanului «Nuntă în cer»“. Totuşi, la începutul relaţiei lor, Nina a pierdut copilul lui Eliade. De aici s-a ales şi cu un cancer uterin. Despre aceasta etapă a vieţii, şi aventură în acelaşi timp, vorbeşte însuşi Mircea Eliade: ,,Iubeam pe Nina, mă exaspera Sorana, dar nu puteam renunţa nici la ea. Le minţeam pe amândouă. Şi păcatul lor a căzut asupra mea. Pentru că în iunie 1933, Sorana şi-a făcut un raclaj, iar în aceeaşi lună Nina mi-a spus că e însărcinată şi, deşi nu eram încă căsătoriţi, m-a implorat să lase copilul, chiar dacă dragostea noastră nu va avea o consacrare oficială. M-am opus din răsputeri, şi Nina m-a ascultat. Nu ştiu în ce condiţii şi-a făcut raclajul, dar de atunci n-a mai rămas niciodată însărcinată – iar în 1943 a descoperit, la Bucureşti, că avea un cancer uterin. Oare n-a fost provocat de raclaj? Şi atunci, nu sunt eu vinovat de suferinţele şi moartea ei?…”
Nina avusese un destin tragic, poate determinat indirect şi de primul soţ care era militar de carieră. De unul dintre camarazii săi, Nina s-a îndrăgostit. Sentimentele de dragoste curată au determinat-o să divorţeze, dar soţul n-a acceptat, ş-atunci ea l-a părăsit pentru tânărul locotenent. Doar că tatăl acestuia, un vestit general pe atunci, l-a trimis cu o misiune în capitala Franţei. Acolo, dând dovadă de un nepotrivit umor negru, glumind, a aranjat să-şi însoare fiul, chiar dacă el era după o beţie cu camarazii de arme. „Cînd ziarele din Braşov au anunţat căsătoria, Nina a avut un asemenea şoc, încît a trebuit să fie transportată la clinică“, nota chiar Eliade într-un volum de memorii. Căsătoria cu Nina n-a durat mult, fiindcă după zece ani, în noiembrie 1944, ea a murit. Cu toate păcatele ei, îi dăruise soţului întreaga sa dragoste. Dezechilibrul produs de moartea ei, l-a marcat pe Eliade profund. Prin „Jurnalul portughez“ (cea mai pesimista scriere a lui), s-a confesat tuturor, arătându-şi dragostea pentru prima soţie, pe care-o îngrijise în ultimii ani de suferinţă. Fiind bolnavă de cancer, o internase la Lousa. „Am adus-o astăzi pe Nina la ,,Casa de saśde e de repouso’’ din Lousa. A urcat anevoie cele două etaje, rezemîndu-se în baston. Am urcat după-amiază pe coamele dealurilor. Singur. Mi-am amintit de ultima ascensiune făcută cu Nina, în vara 1939, cînd ne-am suit la Bran şi de acolo am traversat munţii“. Eliade mai nota: „Nu vreau să mă gîndesc la cauzele materiale ale morţii ei: la imensul şir de dezastre – cancerul din vara lui 1943, sciatica din februarie 1944, razele din iunie, hemoragia, parotidita, glanda sublinguală, pulmonul drept probabil blocat de o tuberculoză galopantă“. După pierderea soţiei s-a sfârşit şi slujba lui de ataşat al ambasadei României la Lisabona. A ajuns şomer sărac, fiindcă îşi vînduse până şi cărţile pentru a-i cumpăra Ninei medicamente. Nina a fost femeia cea mai importantă din viaţa lui, iar la cinci ani după moartea ei, i-a dedicat monumentala lucrare care a făcut înconjurul lumii, „Tratat de istorie a religiilor“. Fiica adoptivă Giza (Adalgiza Tătărescu), fiica soţiei sale Nina Mareş, a fost colegă cu viitoarea noră (Irina) a fratelui său, generalul Constantin Ieremia. Eliade a ţinut legătura cu dânsa doar pînă în 1948, când Giza a emigrat în Argentina.
Cel mai bun roman al său rămâne Maitreyi, probabil ca un ecou al sentimentelor şi trăirilor sale încă din perioada în care locuia în casa lui Dasgupta, care aduce în prim plan o experienţă existenţială specifică tinereţii, dragostea. Dar Maitreyi a existat în realitate, a venit şi în ţara noastră, după ce reuşise să-l întâlnescă pe Mircea Eliade la Chicago. Ea primise o educaţie aleasă, era sensibilă şi scria poezii încă din copilărie. La doar16 ani şi-a publicat primul volumde poezii, prefaţat de Rabindranath Tagore. A publicat patru volume de poezie, opt lucrări despre viaţa şi opera Guru-lui său, Rabindranath Tagore, a scris cărţi de filosofie sau cu tentă socială şi, cărţi de călătorie. Ca scriitoare, Maitreyi Devi a fost una dintre personalităţile Bengalului. Altruistă, dornică de a face bine, a fondat în 1964 ,,Council for the Promotion of Communal Harmony’’ şi a fost vice-preşedinte al All-India Women’s Coordinating Council. A fondat şi un orfelinat pentru ajutorarea şi educarea copiilor din zona Calcuttei şi a celor rămaşi în India (Bengal) ca urmare a separării Bangladeshului (Pakistanul de est) de Pakistan, în 1971. Aflase de romanul care-i purta numele. Datorită ei, avem o tulburătoare poveste a iubirii imposibile dintre un european şi o indiancă, poveste cunoscută în cercuri largi, nu doar în mediile scriitoriceşti şi academice.
În ţara noastră a sosit în iarna lui 1963, la Universitatea din Bucureşti pentru ,,o întâlnire cu scriitoarea indiană Maitreyi Davis’’. Era deja o doamnă în vârstă, cu o faţă coşcovită, învelită în şaluri groase, care vorbea în engleză, ajutată desigur de translator, şi era altfel de cum ţi-o puteai închipui din scrierea lui Eliade. Maitreyi rămâne în memoria colectivă, în egală măsură, reală şi imaginară. Dar când a început discursul, femeia bătrână nu mai exista, era doar ea, adevărata Maitreyi. S-a confesat apoi doamnei Irina Eliade, nora fratelelui lui Mircea, generalul Gheorghe Eliade, pe când era afectată de primirea, politicoasă dar rece, în casa din Chicago a scriitorului şi a soţiei Christinel. După câteva lacrimi de neevitat, a dorit să adauge: „Scrie-i lui Mircea că m-ai văzut şi spune-i să se întoarcă în India. Are nevoie de India.” Între ei, ca oameni reali, se pare că a fost doar o relaţie platonică. Vizita la Bucureşti îi oferise şansa de a le cunoaşte pe mama şi pe sora iubirii sale din tinereţe, dar şi a le dărui câte un exemplar din romanul vieţii ei, ,,Dragostea nu moare’’, o replică la celebrul roman al lui Mircea Eliade.
După pierderea iubitei soţii Nina Mareş în 1944, în 1950 el s-a recăsătorit cu una dintre cele mai frumoase femei pe care le întâlnise, Christinel Cottescu (sora soţiei cunoscutului dirijor Ionel Perlea), descendentă a unei vechi familii boiereşti. Ea se trăgea, pe linie maternă, din spiţa Şendrea. Unul dintre descendenţi, hatmanul Şendrea, fusese cumnatul lui Ştefan cel Mare. Se pare că între Şendreştii din secolele XIX-XX şi cei din secolul XV exista o legătură de rudenie, care poate va fi dovedită vreodată, pentru că Şendreştii, dar şi Cotteştii erau neamuri boiereşti din sudul Moldovei. Numele familiei Cottescu provine de la localitatea ,,Coteşti’’, dar din preţiozitate s-a ajuns la varianta cu dublu „t”. Christinel era cunoscută în cercul celor apropiaţi şi sub prenumele de Georgette. Se întâlniseră la Paris, în anul 1945, când Mircea Eliade vizita cercurile de români aflaţi acolo dinainte sau din timpul celui de-al doilea război mondial. Christinel Eliade era o femeie foarte distinsă şi foarte frumoasă, cu trăsături remarcabile, avea ochi albaştri, fuma mult, era foarte autoritară.
Familia lui Christinel Cottescu se stabilise în capitala Franţei cu mulţi ani înainte. Cei doi au fost cununaţi de filosoful Emil Cioran. Din admiraţie şi dragoste faţă de Christinel, Eliade spunea: ,,Nu-mi închipuisem că această angelică blondă cu ochi albaştri şi pletele alunecându-i pe umeri, ca la o adolescentă, poate râde în hohote şi, mai ales, poate cânta cu atâta voie bună şi umor. O priveam şi o ascultam fermecat, dar nu-mi dădeam seama ce se întâmplă cu mine, nu ştiam că suntem ursiţi unul altuia…”
Împreună, cei doi s-au stabilit la Chicago.
Conform spuselor lui Stelien Pleşoiu, din postura de om de casă al familei acolo, Christinel ,,era foarte dură, întotdeauna se punea pe post de şefă în casa aceea, deşi a greşit de foarte multe ori, însă, mă rog, era şeful casei, ne trata de altfel pe toţi, dar nu m-a tratat pe mine şi pe nimeni altcineva mai diferit decit pe soţul ei, autoritară, timbrul vocii de comandă, pe toţi ne punea la punct, pe toţi ne trimitea cu gunoiul … Nu ţinea cont de funcţii şi vă rog să mă credeţi, în casa aceea veneu oameni de foarte mari funcţii şi titluri. Cu cât ştia că titlul este mai mare, cu atâta îi umilea mai mult, prin vorbe foarte frumoase, dar foarte tăioase: „te rog sa-mi iei punga de gunoi să mi-o duci jos, te rog să-mi aduci un pachet cu ţigări, te rog să…”, însă în felul ei, a avut mulţi admiratori şi foarte multă lume nu scotea un cuvânt în faţa doamnei. Eu consider că toată această atitudine a pornit de la faptul că soţul dânsei era un om foarte moale şi cu o personalitate foarte blândă. Pe soţ, doamna Eliade îl ţinea din scurt, în sensul că-i impunea să-şi mănânce dimineaţa banana şi o brânză fără nici un fel de gust, care il ajuta pe maestru să nu facă alte complicaţii. Ştia maestrul să se folosească de tertipuri, pentru a-şi bea nelipsitul pahar de scotch, aranjând cu chelnerul să-i pună apă cu gheaţă, dar chelnerul, printr-un mic aranjament, să-i aducă un pahar cu votcă şi, arătându-i soţiei că el bea apă în loc de scotch, ea foarte generoasă: «Ei bine, poţi să bei şi un scotch», deci având două pahare. Era foarte greu să îl dezveţi de obiceiuri pe care le-a avut toată viaţa. Maestrul nu putea să trăiască fără pipă, aproape că dormea cu ea în gură. Şi doamna fuma foarte mult. Moartea maestrului a fost pentru Christinel Eliade o adevărată nenorocire, pierzându-şi tot elanul şi toată energia care o caracteriza în timpul vieţii acestuia, s-a simţit foarte slabă în faţa tuturor, foarte amărâtă. A avut datorii, a terminat într-o sărăcie, că aproape nu-ţi vine să crezi. În ultimele trei luni care au premers morţii dânsei, nu mai avea bani nici cu ce să-şi plătească chiria. Deci, amândoi s-au sfârşit săraci, cu toate că ar fi putut avea ceva bani şi de la sutele de «prieteni» foarte adevăraţi şi foarte generoşi. Dar, după moartea maestrului, au dispărut cu toţii şi nu o mai căuta aproape nimeni, decât cine ştie, câte o persoană să-i ceară câte o carte cu împrumut, sau câte o donaţie pentru biserică, dar ajutorul din partea românilor nu prea a fost”.
Christinel Eliade şi-a împărţit singurătatea, după moartea în 1986 a soţului, până pe 9 martie 1998 la Chicago, cu Claudia Vechiu. Aceasta era o fostă contabilă din Iaşi, care şi-a căutat un rost în America, după ce rămăsese şomeră. În calitate de companie permanentă a bătrânei doamne Georgette Christinel Eliade, i-a administrat tratamentul, i-a pus perfuzii, a ţinut legătura cu medicul de familie şi a răspuns la telefon. Avea grijă ca doamnei Georgette să nu-i lipsească nimic. Ea a ştiut că „Doamna Christinel era aproape sigură că va muri pe 9 martie, ziua de naştere a soţului ei, după cum chiar îşi dorea. Mai voia să fie incinerată şi să aibă o înmormântare simplă, ca a lui Mircea Eliade. De altfel, doamna a murit uşor, dacă se poate spune aşa”, îşi amintea Claudia Vechiu, din Chicago.
Mircea Eliade, personalitatea recunoscută şi-n străinătate, era un om sensibil la frumuseţea şi la tradiţiile locurilor în care a trăit de-a lungul vieţii. Preţuirea pentru femeia care dă viaţă, care stă alături de bărbat în clipe dificile sau la bucurie, preţuirea – în general – pentru femeie, este redată, după cunoaşterea tradiţiilor din India, de însuşi Mircea Eliade: “In India, orice femeie e Devi, o zeiţă. Când te adresezi unei doamne sau domnişoare – de orice rang, de orice vârstă – nu pomeneşti numele de familie, ci adaugi Devi după numele ei propriu. O domnişoară Indira Sen, ajunge astfel Indira Devi. Amănuntul acesta e semnificativ. India nu vede în femeie nici fecioara, nici amanta. India vede numai zeiţa, numai jertfa creatoare, mama. Orice altă virtute feminină păleşte alături de aceasta din urmă. Orice femeie e adorată întrucât este sau va fi o mamă. De aceea, când cunoşti prea bine o femeie ca să o mai poţi numi Devi, o numeşti mamă. Chiar dacă ea e numai o fată de ţară sau o adolescentă de colegiu.”
Mai mult de-atât, indienii vorbesc despre ţara lor ca despre o mamă. Imnul lor începe cu cuvintele “Plecăciune Mamei.”

BIBLIOGRAFIE
-www. istoria.md Mircea Eliade, biografie. Articol îngijit de Vlada Afteni;
-ROMÂNIA LITERARǍ 2012 Numărul 36 Cezar Ivănescu în dialog cu Lucian Vasiliu;
-Steaua nr.8/1997 Interviu realizat de Puşa Roth: Irina Eliade:” În familia lui Mircea Eliade am intrat de două ori”;
-acuz.net Tabel cronologic ;
-ROMÂNIA LITERARǍ 2003 Numărul 1 ,,La o noua lectură: Mircea Eliade’’ de Alex. Ştefănescu;
-ZIARUL DE DUMINICĂ ,,Cotteştii: familia soţiei lui Mircea Eliade 30 iun 2006 Autor: Mihai Sorin Radulescu’’;
-REVISTA VIP.NET ,,Mircea Eliade si Maitreyi Devi – doua lumi, o singură iubire’’ de Alexandru Stratan;
-Convorbiri literare, Nr. 3 / 2006 ,,A doua moarte a lui Eliade nu va `avea loc’’ Basarab Nicolescu;
-Monitorul Expres ,,10 ani din viaţa lui Eliade’’ Autor: Camelia ONCIU, 13.03.2007;
– ZIARUL DE IAŞI – Emilia CHISCOP, ,,Ultimul mister al unei familii celebre’’DATA PUBLICĂRII:14/03/1998; ziaruldeiaşi.ro ,,LOCAL’’ FOCŞANI Fostul om de casă al lui Mircea Eliade dezvăluie: ,,Soţii Eliade au sfârşit în mizerie”; Silvia Vrinceanu data publicării: 22.08.2005;
-REALITATEA. NET, 25 August 2012 ,,Detalii SURPRINZĂTOARE despre revederea dintre Maitreyi şi Eliade. Scrisorile ei au fost traduse’’;
-REVISTA APOSTROF – Nina Ştefan Boerbely ,,Citate reproduse după ediţia Mircea Eliade, Jurnalul portughez şi alte scrieri, vol. 1’’;
-Sighet online, portal indepedent de ştiri – CARTE:Mircea Eliade -„India” scris de Horia Picu, Duminică, 04 Martie 2012;
-ROMÂNIA LITERARǍ 2006 Numărul 7 ,,Povestea vieţii lui Mircea Eliade” de Alex. Ştefănescu;
-ROMÂNIA LITERARǍ 2003 Numărul 34 ,,Enigmatica doamnă R… de Filip-Lucian Iorga.’’