Revista Luceafărul: Anul XIII, Nr.2 (146), Februarie 2021
Editor: Agata, Botoșani, str. 1 Decembrie nr. 25
ISSN: 2065 – 4200 (ediţia online)
ISSN: 2067 – 2144 (formatul tipărit)
Director: Ion ISTRATE

Ivry Gitlis-un scripcar, elev a lui George Enescu…

Primit pentru publicare: 16 Febr. 2021
Autor: Ion N OPREA, Iași     
Publicat: 17 Febr. 2021
Editor: Ion ISTRATE
© Ion N Oprea, © Revista Luceafărul

Ivry Gitlis-un scripcar, elev a lui George Enescu…

Unică personalitate a lumii muzicale, Ivry Gitlis s-a născut pe 22 decembrie 1922 la Haifa, „la doar 25 de kilometri de Nazaret”, cum declara el când era intervievat, și a murit la Paris pe 24 decembrie 2020,acum nici anul, la vârsta de 95 de ani, arta lui va rămâne peste veacuri…

A fost printre primii muzicieni celebri care, la chemarea pianistei românce, Raluca Știrbăț, născută la Iași,  a răspuns cu entuziasm apelului de a concerta pentru strângerea de fonduri necesare salvării Casei Enescu  de la Mihăileni-Botoșani-România, iar prietena sa, Martha Argerich a dat  numeroase concerte  caritabile în Elveția și în întreaga lume, tot în acest sens.

Când a fost întrebat ce-i place mai mult și mai mult să facă în timpul lui liber, violonistul Ivry Gitlis, omul „cu ochi albaștri pătrunzători și păr alb, stufos, care cânta imobil pe scenă și întotdeauna cu ochii închiși” – cum îl descrie  Cătălin Sava care scrie în pagina de muzică a Suplimentului de cultură din 23-29 ianuarie 2021care însoțește săptămânal cotidianul Ziua de Iași – a răspuns „îmi place să-mi fac timp pentru a cunoaște oamenii, pentru a-i seduce și pentru  a învăța să-i plac”.

Cu atât mai mult în cazul Enescu. Spuneam, născut pe 22 decembrie 1922 la Haifa, pe atunci teritoriu plestinian,sub protectorat britanic,  cum scrie și Cătălin Sava, Ivry își are izvoarele  folclorului personal în Kamianeț-Podilskyi, un orășel evreiesc, ucrainean,  locul de baștină al părinților lui în amintirile sonore ale lui , Hedva și  Așer, părinții lui, care timp de doi ani au locuit și la București – în drumul lor spre actualul Israel, deci amestecul acesta nostalgic-sentimental de cântece evreiești-ucrainești-românești auzite ori cântate l-au influențat. I-au deschis și bătătorit calea…

Chiar dacă au fost părăsiți de tată, mama s-a îngrijit de educația fiului ei care, crescut în amintirile  sonore ale lui Vits-Kak- Meir, al  cărui nume înseamnă în ebraică „râsul care luminează”, copilul în primul rând, va păstra toată viața amestecul de muzică despre care am motivat. Mai ales că s-a dovedit a fi un talent. După  ce, la București fiind cu domiciliul,  familia, vecinii, prietenii au strâns banii necesari cu care i-au cumpărat  o vioară, bucurie mare, Ivry a devenit  „cineva”, la vârsta de cinci ani el era un mesiah, născut cu vioara în mână, un klezmer, ca în poveștile lui Isaac Babel, un copil al visurilor Yiddish-keit într- lume nouă, un artist se închipuia, menit să bucure  lumea, așa cum visa mama lui, Așer, emigrată în acei ani în Palestina pentru a construi ceea ce visau ei Eretz Israel, când încă copilul nu se născuse.

La vârsta de 9 ani a susținut primul recital. Trimis  la Conservatorul național  din Paris, la  vârsta de 13 ani este câștigătorul celebrului premier prix

În memoriile sale, Ivry povestește că în anii 70, după ce a cântat concertul de Sibelius la Paris, o doamnă  elgantă și exaltată l-a felicitat și lăudat excesiv la cabină. După mormăielile neconvingătoare ale violonistului, care nu prea știa cum să reacționeze la tirada de elogii, doamna l-a întrebat:
-Dar e adevărat că vioara dumneavoastră este un Stradivarius?
-Da, e un Stradivarius Sancy din 1713, a răspuns bucuros solistul intervievat.
-Ah, asta explică totul!, a exclamat doamna și a părăsit triumfătoare cabina care o găzduise.

A studiat cu Jacques Thibaud și Carl Flesch, mari nume ale artei violonistice ale secolului său, dar personalitatea care i-a hotărît  destinul a fost și a  rămas românul George Enescu.

Ajuns la Londra, în timpul celui  de-al Doilea Război Mondial se îndrăgostește de o fată cu numele Primrose – toată viața a fost un îndrăgostit de femei –  și aici va susține numeroase concerte pentru trupele aliate, evenimente care sunt cuprinse în propriile memorii publicate în 1980 la editura franceză Buchet-Chastel, reeditate în 2013 sub titlul L-âme et la corde, în care vorbește și despre anii când i-a fost elev lui George Enescu.

”Enescu  mon maitre” este capitolul din memorii unde este descris profesorul lui, pe care l-a cunoscut în 1936 la Paris prin acompanietoarea preferată a marelui  compozitor – pianista Celiny Chailley-Richez și aflăm. „Enescu era un om al pământului românesc, acolo unde muzica face parte din viață și nu este un lux. Un Țzigane. Un pianist admirabil. Când lucra  cu tine –avea 14 ani elevul  n.a. –  el era cel care te acompania la pian. Acest  om era cu tine –traversarea o făceai în doi. Iar această călătorie era o experiență totală. Totul era sculptat în tine și nimeni nu putea să-ți mai ia experiența. Chiar dacă te apărai împotriva acestei experiențe, ea rămânea inalienabilă…  … Ce m-a învățat Enescu a fost să nu  iau lucrurile așa cum sunt, sau așa cum par să fie, ci intrând în ele, să reușești totodată să privești în interiorul tău. … Enescu nu era doar un profesor. Dacă sugera uneori  o digitație era pentru că vedea  că elevul avea dificultăți . El era – o spun fără emfază – el era Muzica.  …”Răbdare și curaj” mi-a scris Enescu pe fotografia pe care mi-a dat-o cu dedicație atunci. Mi-a trebuit mult timp pentru a înțelege mesajul…”

Cât privește despre sine, în memorii Yvry Gitlis – care din 39 și-a luat acest nume  care înseamnă evreu-evreu, fără a se teme de Hitler- scrie: ”Voi muri când nu voi mai putea să cânt la vioară”. Și a trăit până în ultimele clipe cu vioara sa favorită lângă el, un Stradivarius „Saney” din 1713. Ireverențios, carismatic și distractiv în cinci limbi, neconvențional  în relații și întotdeauna respectuos cu muzica, maestrul  cu reputație  de capricios și narcisist a fost o ființă generoasă: din 1990 a fost Ambasador al Bunăvoinței pentru UNESCO în scopul  sprijinirii educației, culturii, păcii și toleranței. A fost una dintre personalitățile care a pledat constant pentru procesul de pace în Palestina și care a fondat la Paris „Inspiration”, o asociație culturală  al cărei scop este de a face muzica clasică accesibilă tuturor! Îi completează C/V-ul Cătălin  Sava. A fost ultimul elev a lui George Enescu care l-a iubit mult și pe Shakespeare, călătoriile și mâncarea bună, a fost un extravagant ireverențios cu un simț formidabil al umorului care aduna în micul lui apartament parizian –valorile lumii, el care la orice interviu apărea cu țigara aprinsă în mâna cu care ținea vioara despre care îi vorbise doamnei – un Stradivarius.

Ion N.Oprea, Iași, 15 februarie 2021